Oana Mujea

Crime perfecte.

MIERCURI O SĂ MORI!

~~**~~

Ediţie publicată la Editura Digitala

Toate drepturile asupra ediţiei digitale a acestei cărţi sunt rezervate Editura Digitala. Nici o parte din această carte nu poate fi reprodusă sub nici o formă sau metodă fără acordul scris al autorului.

Aveţi drepturi de utiliza acestă carte doar pentru propria persoană. Această carte digitală nu poate fi revândută sau dată către alte persoane. Dacă doriţi să împărţiţi această carte cu o altă persoană, vă rugăm să achiziţionaţi încă o copie pentru fiecare cititor. Dacă citeşti această carte şi nu ai achiziţionat-o, te rugăm să accesezi magazinul preferat de cărţi digitale şi să-ţi cumperi propria copie.

~~**~~

CUPRINS

NOAPTEA SCHIMBĂRII

SEMNE

SPERANŢE

CÂINELE NEGRU

CONTRADICŢII

ŞI MÂINE O SĂ MORI!

LĂMURIRI. NELĂMURIRI

TRĂDĂRI DE O VIAŢĂ

PRIMA ZI

ŞI MOARTEA CÂNTĂ

NOAPTEA SCHIMBĂRII

Ploua violent peste ferestrele anticariatului. Lumina s-a stins, iar fulgerele erau singurele care mai luminau din când în când. O lumânare sclipi plăpând în bezna deasă dezvăluind mai întâi rafturile ce adăposteau cărţile vechi şi abia apoi obiectele de colecţie. Mâna, ce ţinea farfurioara în care se afla lumânarea, tremura. Cealaltă mână verifică încuietoarea. Un capot lung şi gros se văzu în scânteia fulgerului. Femeia tresări. Părul ei lung şi roşu îi căzu pe ochi. O clipă i se păru că pe fereastra mare din faţa ei se prelinge o umbră groasă şi întunecată, dar iluzia dispăru. Când mâna lui o atinse, tresări. Aproape să scape lumânarea. Dar el îi zâmbi şi muşchii i se destinseră. Ura ploaia.

*

Duminica era ziua lor preferată. Labradorul negru, Sotty, se trezea primul. Nu avea decât puţin peste un an şi încă deţinea acea poftă de joacă specifică unui căţelandru din rasa lui. Filip il adusese din Guinee să îi ţină de urât atunci când el nu era acasă. Îi plăcea destul de mult relaţia pe care o avea cu Filip, el era mai tot timpul plecat, iar atunci când se întorcea chiar simţea acel dor nebun pe care un cuplu stabil nu îl mai simte după un anumit timp. Dar relaţia asta mai avea şi alte plusuri. Nu era nevoită să-i gătească, să-i calce sau orice altceva. Tot ceea ce trebuia să facă era să-l înţeleagă, să accepte că el nu poate fi lângă ea ori de câte ori şi-ar dori şi să-l alinte, uneori să-l asculte. Cu toate că Filip nu vorbea prea mult despre el sau despre munca lui, iar ea nu voia să intre în sufletul bărbatului cu forţa. De fapt, îi convenea aşa. Nici unul nu era nevoit să îşi pună secretele murdare sau mai puţin murdare pe tapet. Sexul era suficient şi micile atenţii. Nopţile în care se ţineau în braţe sau zilele în care râdeau ca doi copii. 

Isabela se ridică greoi. Privi pe fereastră. Ieşise soarele. Sotty aştepta nerăbdător să coboare, să poată ieşi din casă. Filip încă dormea ţinând strâns la piept perna veche pe care o căra peste tot cu el. Isabela îi făcuse cadou o alta, dar el nu o acceptase. Perna aceea era mult prea valoroasă.

Sotty îşi ridică privirea spre ea. Părul roşu îi acoperea nurii. Îşi trase repede capotul de mătase şi îi deschise uşa câinelui. Treptele de lemn ce se opreau exact în uşa dormitorului o deprimaseră întotdeauna. Dacă nu ar fi fost nevoită să deschidă anticariatul, locul acela ar fi arătat altfel. Dar nu avea cum să se întreţină altfel. Şi, oricum, câştiga mai mult aşa decât din meseria de romancieră.

Deschise uşa anticariatului şi îl lăsă pe Sotty să iasă. Privirea i se opri asupra băltoacelor ce se formaseră în faţa conacului. Apoi, un gând păru să o facă să treacă peste. Să îşi amintească de vremea aceea în care toată viaţa ei reprezenta scrisul. Murise acea parte din ea. Murise odată cu venirea foametei. Era încă tânără, dar nu ştia să facă altceva, decât să scrie şi să vândă. 

Se mişcă agale, până la uşa pitită între rafturi. O împinse uşor şi bucătăria mică o întâmpină rece, întunecată, dar curată. Nici ea nu îşi mai amintea de cât timp nu mai intrase acolo. Privi spre argazul pricăjit. Trebuia să îl schimbe. Viaţa ei se schimba încet, încet. Poate că ar trebui să înceapă cu bucătăria. Găsi rapid ceainicul, turnă apă şi aruncă câteva plicuri înăuntru. Apoi lăsă focul să îşi ducă misiunea la bun sfârşit. Ura ceaiul de dimineaţă, ar fi preferat cafeaua, dar când Filip era acolo lucrurile nu erau chiar aşa cum le ştia el. Renunţa la fumat pentru a-l putea atinge, săruta… poate că ăsta era singurul inconveninet al acestei relaţii. Şi-ar fi aprins cu dragă inimă o ţigară. Ar fi ţinut-o între degete şi şi-ar fi mirosit, mai apoi, mâinile îmbibate în fum. 

Când uşa scârţâi uşor, ea tresări. Filip îşi întindea braţele mari. Părul negru şi lung îi cădea rebel peste ochi. Era un bărbat frumos, iar ea nu putea să îi reziste.

– Plec diseară, o întâmpină el în loc de „bună dimineaţa”. Filip fusese întotdeauna un tip direct. Lucru care îi plăcea şi displăcea Isabelei.

Ea nu spuse nimic. Ridică ceainicul de pe foc şi puse lichidul frumos mirositor în cănile vechi.

– Poate luăm micul dejun în centru, mai şopti el, dezvăluindu-şi ochii profunzi şi albaştri. Nu am mai văzut de mult Bucureştiul în timpul dimineţii. 

O rază de soare intră alene pe mica fereastră a bucătăriei.

– Pare că va fi vreme frumoasă, în ciuda furtunii de aseară, continuă Filip.

Isabela îi oferi cana cu ceai şi se aşeză lângă el.

– Mă duc să mă îmbrac, spuse ea.

El o trase de mână şi o sărută cu pasiune.

– Nu îţi bei ceaiul?

– Îmi place mai mult ideea ta de-a lua prânzul în centru.

– Ai ceva special în minte?

– „Carul cu bere”? plusă ea.

Filip îi dădu drumul din mâinile sale.

– Credeam că nu mai există.

– Ei, vremurile bune revin, chicoti ea.

Filip o privi cum dispare în spatele uşii, lăsându-l singur, afundat în gândurile sale.

*

Dacă nu s-ar fi înnourat atât de repede Isabela ar fi putu să simtă că durerea dispare. El dispărea. Îl vedea cum porneşte spre avion. Părea vesel, binedispus şi îi zâmbea. Ea îi făcu din degete şi porni spre maşină. Dacă stătea bine să se gândească povestea asta nu o mai mulţumea. Putea să se şi lase de fumat, dar ar fi vrut ca el să fie acolo. Să rămână lângă ea şi, de ce nu, să pună bazele unei relaţii serioase. Deschise maşina şi se trânti pe scaunul şoferului. Pielea ce-i tapiţa scaunul încă era călduţă. Îşi aprinse rapid o ţigară şi închise ochii. Iar singură, iar părăsită. Nu voia să plece spre casă. Acolo era doar beznă şi singurătate, iar ea avea nevoie de aer. Hotărî să bântuie prin oraş. Seara nu era atât de aglomerat, iar condusul devenea o plăcere în asemenea momente. Dădu muzica la maxim, cu toate că nu înţelegea nici melodia şi nici versurile, porni motorul, trase frâna de mână, băgă în a întâia şi porni. Cine ştie, oriunde putea găsi o aventură. 

Se gândea la ultimii ani din viaţa ei. Trecând printre luminiile obscure, pale ale oraşului, îşi dădea seama că tot aşa fusese şi viaţa ei în ultimul timp. Un dâmb. Un dâmb mâlos. Avea treizeci şi trei de ani. Era încă frumoasă. Putea să îşi dea şi singură seama de asta. De multe ori era confundată cu o puştoaică de liceu. Chipul îi era perfect, uşor arămiu, părul roşu îl avea de la mama natură. Niciodată nu şi-a dorit să fie altfel. Era înaltă, zveltă, iar ochii căprui îi completau buzele roşii din naştere. Era complet ciudat ce se întâmpla cu viaţa ei. O femeie frumoasă şi deşteaptă nu prea îşi găsea locul în acea societate. Fusese măritată trei ani cu un bărbat mai în vârstă. Prima ei iubire. Într-adevăr, putea să recunoască, bărbaţii mai în etate aveau mai multă experienţă, răbdare… poate şi compasiune. Dar el fusese un adevărat monstru. Succesul ei fusese năucitor. Primul şi singurul. După ce scrisese „O viaţă la palat”, lumea sărise în aer. El nu mai voia ca ea să scrie, să iasă în public, să se lase adulată şi de alţii în afară de el. Toată viaţa i-a fost distrusă într-o clipă. Totul s-a năruit. L-a părăsit, şi, odată cu el, şi inspiraţia ei a luat-o razna. A renunţat la tot într-o clipă. S-a închis în ea. I-a îndepărtat pe toţi. Ştia cum să-i îndepărteze. Şi totuşi, Vera rămăsese lângă ea. 

Ca o coincidenţă stranie telefonul sună. Apăsă butonul de pe volan şi aşteptă să recunoască glasul.

– Hei, Isa, pe unde-mi umbli.

Isa zâmbi. Vera suna întotdeauna când trebuia, nici prea târziu, nici prea devreme. Încă un minut şi viaţa ei ar fi avut să se întindă pe asfaltul umed. Când începuse să plouă?

– Pe autostradă, zâmbi ea.

– Dumnezeule mare, fată dragă, ce cauţi acolo? Şi pe care din ele?

Isa râse.

– Pe cea a soarelui, era mai aproape de singurătatea mea. Tu?!

Auzi un oftat.

– Eu stau ca proasta în faţa casei tale.

– Ştii unde-i cheia, spuse Isa.

– Sigur, dar nu îţi pot invada intimitatea de câte ori îmi cântă mie un greier în creier.

Isa întoarse maşina la prima răspântie.

– Ce faci la mine?

– Momentan mă chinui să descui, ploaia asta mi-a îngheţat sufletul.

– Credeam că e deja de gheaţă.

Se auzi uşa scârţâind uşor în boxele maşinii.

– Ha, ha, Făt-Frumos şi-a luat zborul?

Abia atunci Isabela îşi dădu seama cât de rece şi întunecată e autostrada.

– Da, pe un Boeing şapte, trei, şapte…

– Oh, sărăntocul, nu a avut nici măcar o gură de jar să îi dea calului?

Isa oftă. Încerca să nu se enerveze. Vera era tot ceea ce îi rămăsese, iar ea niciodată nu îl plăcuse pe Filip. Spunea că privirea lui, chiar dacă era albastră, ascundea ceva rău. Nu era pentru ea, dăduse Vera verdictul.

– Vera, aşteaptă-mă acasă, ajung în douăzeci de minute.

– Văd că ai ascuns cafeaua, se miorlăi femeia.

– E printre cărţile de istorie.

Se auzi uşa de la bucătărie deschizându-se şi închizându-se.

– Parcă ai fi o tolomacă, bombăni Vera. Nici cafea n-ai voie în propria casă.

– Hei, râse Isa, nici tu nu eşti mai brează. Mă critici din propria-mi casă.

– Ok, spuse Vera, închid acum. Te aştept, nu te grăbi. Nu vreau să te iau cu descarcerarea.

Prea târziu, Isa deja rula cu o sută optzeci la oră, fără să se gândească la viaţa ei vreo clipă.

*

Nouă şi şase minute. Atunci intră Isabela în casă. Vera o aştepta în bucătărie. Cafeaua era aburindă, iar mirosul se împrăştiase până la etaj.

– Oh, mă bucur că te simţi ca acasă, o ironiză Isa.

Vera făcu o grimasă. Erau de aceeaşi vârstă. Prietene încă din liceu, mai târziu de facultate şi până la urmă, pe viaţă. Nici una nu avusese noroc în dragoste, aşa că apropierea dintre ele era cu atât mai bine sudată. Vera era o femeie frumoasă. Întodeauna fusese. Genul de majoretă, blondă cu ochi verzi, cu trup perfect şi sâni rotunzi. Singurul ei defect rămânea sinceritatea. Pur şi simplu nu ştia să-şi ascundă sentimentele, iar ăsta nu era cu siguranţă un atuu. Se suportau una pe cealaltă şi nu îşi ceruseră niciodată să fie ceea ce nu sunt de fapt. Poate că ăsta era şi motivul pentru care erau prietene de atâţia ani. Erau două suflete diferite, dar nici nu încercau să fie altfel. Se respectau una pe alta, ceea ce era important de ambele părţi.

Vera îşi aprinse o ţigară.

– Sper că Făt-Frumos mă lasă să fumez.

Ca ripostă, Isa desfăcu pachetul de tutun şi îşi vârî ţigara între buze.

– E alegerea mea, spuse Isa, punând capăt discuţiei.

– În fine, concluzionă Vera, am venit pentru că ştiam că te simţi singură.

– Oh, ai început să mă miroşi de la distanţă.

– Nu, te cunosc de prea mult timp.

Isa sorbi din cafea. Era cam târziu pentru un asemenea tabiet, dar parcă nu îi păsa.

– Mergem să ne distrăm, spuse Vera.

Isa aproape că se înecă cu cafeaua.

– La ora asta? Mâine cine mai munceşte?

– Muncă, muncă şi iar muncă, bombăni blonda, ridicându-se şi măsurând camera cu paşii. La muncă să se mai gândească şi alţii, noi ne vom distra. Şi apoi, poţi să-i laşi patronului un bilet în uşă. Mă scol când am chef.

Isa izbucni în râs.

– Oh, iar eu, adică patronul, adică eu, o să mă înţeleg.

– Nu te dă nimeni afară dacă mâine deschizi mai târziu.

– Ştiu dar clienţ…

– O, aproape că ţipă blonda, dă-i dracului de clienţi că nu se trezesc la opt dimineaţa să cumpere cărţi. Ce să mai vorbim despre vasele alea japoneze…

– Chinezeşti, o corectă Isa. Dinastia Ming, China, îţi aminteşti?

Vera se prefăcu că se gândeşte.

– Ăăă, puţin îmi pasă?

Isa simţi că vrea să zâmbească, dar nu o făcu. Pentru ea Dinastia Ming reprezenta ceva, o forţă, un mod de viaţă. Ceva ce ea nu avea. Ţinea la vasele acelea, dar, cu toate că erau originale, nimeni nu le cumpăra, prea scumpe, prea desenate, prea, prea, dacă îi mai punea şi pe cei care spuneau prea false, înnebunea.

– Nu te înţeleg de ce nu le vinzi unui muzeu, spuse Vera. Măcar aşa ai câştiga ceva.

– Poate, într-o zi.

– Da, când mirosul pâinii îţi va flutura pe la nas şi nu o să mai ai bani nici de o amărâtă de ţigară la bucată.

– Te am pe tine, spuse ea.

Vera se lăsă la loc pe scaun.

– Eşti plictisitoare, ştii?

Isa îşi dădu părul roşcat pe spate.

– Ştiu, deci, ce ai în cap?

– Oh, ca să scapi de gura mea eşti în stare de orice.

Roşcata râse zglobiu.

– Aş face orice ca să scap de gura ta.

– Bine, sări blonda în picioare, atunci i-aţi geanta şi să mergem.

– Hei, stai, stai, unde mergem?

– În parcul de distracţii.

Isa se ridică şi se aşeză la loc.

– Doar nu ai înnebunit.

– De ce nu? Îţi aminteşti cum era în timpul copilăriei? Ce îţi doreai mai mult decât parcul cu distracţii?

– Să nu se ia nenorocita de lumină?

– Nu, asta îşi dorea maică-ta, tu aveai nevoie de fericire.

Isa ridică mâinile în aer în semn că cedează. Îşi luă geanta, cheile de la maşină şi porni spre uşă în timp ce stingea luminile în urma sa. 

– Totuşi, nu era nici o fericire să îţi faci temele la lumina lumânării.

– O, Dumnezeule, acum o să-mi spui că vrei să salvezi copiii din Africa.

Roşcata puse alarma şi încuie uşa de câteva ori. Se aigură că firma e aprinsă şi că alarma e conectată la telefonul mobil şi la sediul poliţiei.

– Hai, azi, ţipă Vera, că nu o să-ţi fure nimeni chestiile alea japoneze.

– Chinezeşti, murmură Isa pentru sine. Chinezeşti. 

*

Isabela nu fusese decât o singură dată într-un parc de distracţii. Încă mai avea amintirea clovnului care-i zâmbea rigid de sub masca prost improvizată. Lucrul acela o speriase şi, analizând situaţia, îşi dădu seama că îi e frică de clovni. De atunci preferase să se ţină departe de orice punct care aducea de la sine un astfel de personaj. Dar clovnii zilei de azi erau altfel. Arătau mai uman şi făceau baloane în forme de animale, bucurându-i pe copii. Şi totuşi, ea se temea de ei.

Caruselul îi aduse aminte de o altă poveste. De fostul ei soţ care lucrase la conceperea unuia. Numai despre asta vorbise în acea perioadă. Apoi, ca o apăsare a propriilor gânduri spunea:

– Totuşi, tu ce ai de gând să faci în viaţă? Nu poţi trăi din scris. Ai douăzeci şi opt de ani, coboară o dată cu picioarele pe pământ.

Amintirea aceea o făcu să zâmbească. Privi caruselul care se învârtea şi îi venea să râdă. Cât de idioţi pot fi uneori bărbaţii, şi cât de egoişti. Trenul mare care se oprea ca apoi să o ia la goană, deasupra capului ei, o speria de moarte. Nu îi plăceau înălţimile. Le ura. Cu atât mai mult, nu îi plăcea acel tren. După ce că erai la o distanţă considerabilă faţă de pământ, trebuia să fie şi la viteza aia? Nu, nu se vedea urcând într-un asemenea loc. Trenul acela era doar o fantasmă a durerilor ei. Nu îl putea privi şi, cu atât mai mult, nu se putea urca. Rămase la sol privind concursul de tir, cel de arc sau pescuitul răţuştelor pentru un premiu oarecare, lipsit de importanţă, şi totuşi, aducând atâta bucurie mai ales în inima îndrăgostiţilor. Era o prostie. Dar cine era ea să decidă una ca asta? Se opri lângă bărbatul vânjos care ridică un ciocan mai mare ca el şi lovi puternic, făcând gongul să sară în sus. Iubita lui, o blondă spălăcită, îi sări în braţe şi îl sărută. Lângă drăcovenia aia se afla un cort, iar deasupra avea o inscripţie: „La Madame”. Lipsit total de inspiraţie dacă era să îşi dea cu părerea.

Vera sărea în stânga şi în dreapta uitându-se la fiecare joc. Se opri brusc la taraba cu vată de zahăr ars.

– Doamne, ce bine miroase! exclamă Vera.

Isabela se prinse în jocul ei şi cumpărară vată pe băţ. Într-adevăr, mirosea al dracului de bine, iar ea avea să pună două kilograme în plus. Dar asta nu o împiedica să nu se înfrupte cu nesaţ.

Trenul se opri, iar oamenii, mai veseli sau mai trişti, mai impresionaţi sau cu stări de vomă, săriră din vagoane.

– Hai, spuse Vera, e rândul nostru.

Isabela făcu un pas în spate, băţul pe care fusese vata îi căzu din mână, iar privirea îi rămase aţintită pe un chip galben.

– Nici gând, ştii că urăsc înălţimile.

Vera se maimuţări în faţa ei şi dădu fuga să cumpere bilet.

– Treaba ta, dar eu am de gând să simt viaţa la maxim.

Isabela ridică din umeri şi îşi privi prietena cum se instalează chiar în primul vagon, alături de un bărbat între două vârste cu privire ştrengărească.

– Să nu dispari, ţipă Vera, făcându-i semn cu mâna în timp ce trenul se puse în mişcare.

„Poate o să dispar de tristeţe”, îşi spuse Isabela în gând. „Ca un om care n-a existat niciodată pe pământ şi care nici nu va exista”. Privi apatică la oamenii din jurul ei. Perechi, tineri căsătoriţi, copii mici sau, pur şi simplu, bătrâni ce încă se ţineau de mână, părând că se agaţă cu disperare unul de altul în eventualitatea în care moartea ar vrea să îi despartă.

Luminile, agitaţia, o făceau să se simtă rău. Să se simtă singură. Fără vise, fără realizări, fără planuri de viitor. Era doar o umbră printre cei care treceau pe lângă ea. O fantomă a gândurilor lor. Şi totuşi, de când divorţase de Vlad, nu mai avea chef să facă nimic. Desigur, Filip o făcuse pentru un timp să se simtă vie. Când era acolo, lângă ea, se simţea vie. Ştia că nu e singură. Dar apoi dispărea cu săptămânile, uneori fără să dea nici un semn de viaţă. Totul era simplu şi complicat în relaţia lor. Şi totuşi, poate că aşa era mai bine. 

Mobilul suna încet în geanta neagră. Nu îl auzise, dar văzu luminiţa albastră care se aprindea şi se stingea. Dintr-o dată gălăgia i se păru infernală. Deschise rapid geanta şi apucă telefonul. Numărul avea prea multe cifre ceea ce îi dădea de înţeles că nu e din ţară. Răspunse repede, asigurându-se că nu îşi pierde interlocutorul.

– Alo?!

Un gâjâit puternic se auzi în urechea ei, apoi sunetul se estompă şi glasul apăru parcă de undeva dintr-o groapă.

– Hei, mă auzi?

– Ăăă, da…

– Sunt Filip, se auzi, de data asta, mai clar.

Ea privi surprinsă în jur, de parcă cineva încerca să îi joace o festă. Nu o sunase niciodată atât de repede…

– Ăăă… unde eşti?

– În Egipt, exultă el în urechile ei.

Dintr-o dată simţi acel impuls nebunesc de-al întreba ce caută acolo, dar acordul dintre ei fusese clar: „Nu mă întrebi niciodată unde plec şi când mă întorc, oricum nu ţi-aş putea spune. Iar asta nu ar creea decât disconfort între noi”. Aşa că nu avea de gând să-l întrebe, dar nici nu ştia ce altceva să spună.

– Ăăă… frumos, bombăni ea.

– Ascultă, se precipită Filip, săptămâna viitoare voi fi pe Nil, într-o croazieră greu câştigată. Am dreptul să mai aduc o persoană la bord. Vii cu mine?

Isabela simţi că i se înmoaie picioarele. Sigur că voia, dar… oare… oh.

– Sigur, spuse cu jumătate de gură.

– Minunat, am să-ţi trimit biletul de avion până la cea mai apropiată destinaţie, la aeroport te va aştepta cineva şi te va conduce la mine. Te sărut! Vorbim mai târziu.

Şi legătura se întrerupse brusc, de parcă nici nu ar fi existat.

Privirea Isabelei se opri pe trenul de deasupra ei ce îşi luase avânt. Ţipetele o făceau să tresară, de parcă în orice moment avea să se întâmple ceva. Apoi, mâna aceea rece i se opri pe umăr. Spera să nu fie un clovn, spera din tot sufletul. Se întoarse încet, mai mult pe vârfuri, ţinându-şi respiraţia. Inima i-o luă la trap. Se simţea ca în episoadele acelea vechi din „Zona crepusculară”. Se gândea că odată ce avea să se întoarcă lumea ei nu va mai fi acolo. Şi totuşi o făcu. Se întoarse uşor. O pală de vânt îi şopti la ureche, părul i se zbârli într-o încercare nereuşită de-a o avertiza. Şi totuşi, ea o făcu, se întoarse, iar lumea rămase pe loc. Aceeaşi pe care o cunoştea. Doar chipul acela îi era străin. Suspină când o văzu. Mai mult se speriase, dar nici groaza nu era departe. 

O ţigancă înaltă, blondă, bătrână, cu riduri monstruoase, ce creau adevărate cratere pe pielea unsuroasă, cu privire albă, oarbă, se proptise în ea. Isabela trase aer în piept. Doar o oarbă. Inspiră şi expiră. Orice senzaţie nebunească trecuse. Apoi femeia deschise gura, iar privirea aceea nevăzătoare părea că o caută cu tot dinadinsul.

– Miercuri ai să mori.

Isabela se clătină pe picioare. Un fior rece îi trecu pe şira spinări.

– Ce?! murmură ea fără vlagă.

Mâna ţigăncii se înfipse şi mai tare în umărul ei. Răceala i se instală în trup ca într-o zi de decembrie.

– Urmează semnele, rosti grav ţiganca. Trandafirul şi Contele de Monte Cristo. Câinele negru şi vaza Ming, iar în ultima zi cioara şi petala de lotus. Tu trebuie să-ţi dai seama, altfel vei muri…

– Hei, Isa, se auzi glasul Verei.

Turmentată, Isabela întoarse privirea. O văzu pe Vera alergând spre ea cu un zâmbet satisfăcut ce-i destindea tot chipul. Apoi se întoarse spre ţigancă, dar dispăruse, nici urmă de ea. În schimb, clovnul îi apăru în faţă şi îi aruncă un zâmbet sumbru. Privirea îi era goală, ca a unui demon. Isabela făcu un pas în spate.

– A fost super, nici nu ştii ce ai pierdut, se aventură Vera. Senzaţia aia e unică. Mama ar face pe ea dacă ar şti că am făcut-o, şi râse atât de tare încât Isabela simţi că întreaga lume se conturează în acel râs. Văzu chipul clovnului şi auzea râsul acela rece, isteric. Simţi un ghiont în spate şi reveni la realitate. Clovnul era mai încolo, iar Vera o privea cu surprindere.

– Eşti bine?

Tremura. Întreg corpul îi tremura. Cumva tot ajunsese în „Zona crepusculară”. Şi doar o avertizase mama să nu se mai uite la serialul ăla tâmpit că o să i se întipărească în minte şi la un moment dat se va declanşa.

O luă pe Vera de mână şi o trase după ea.

– Ce faci? protestă blonda.

– Plecăm acum.

– De ce?

– Îţi spun în maşină.

Vera nu mai opuse rezistenţă. Ştia cât de căpoasă e Isabela atunci când i se punea pata.

SEMNE

Se trezi rătutită. Fixă ceasul mare de lemn ce stătea agăţat în perete. Şapte şi opt minute. Avea suficient timp să-şi bea cafeaua şi să deschidă. O durere cruntă de cap şi o ameţeală feroce îşi făceau de lucru prin trupul ei. De parcă întreaga noapte s-ar fi îndopat cu şampanie. Încercă să îşi revină, să îşi amintească. Totul era ca în ceaţă. Ştia că îl dusese pe Filip la aeroport, dar de acolo se ştergea totul. Nimic nu mai era aievea. Se întinse la loc în pat. Perna era prea moale. Îşi propusese de mult să îşi cumpere una mai pe gustul ei, dar niciodată nu avusese suficient timp. Luă perna de lângă şi o puse peste cea care îi sprijinea deja capul. Era ceva mai bine, dar nu destul. Vlad urâse pernele tari. Nu îi plăcea să stea „cu capul în aer”, aşa cum se exprima adesea. Aşa că ea se conformase şi îi făcuse plăcerea. Nu reuşise niciodată să adoarmă ca lumea, dar cu timpul se obişnuise. Obişnuinţa era una din calităţile ei. Şi compromisul. Desigur, în cele din urmă se săturase de compromisuri.

– Mi s-a luat, îi reproşase lui Vlad în timp ce îşi strângea lucrurile din apartamentul cu scară interioară. Nu mai pot să fac compromisuri, asta înseamnă să las de la mine jumătate din adevărul meu. Iar eu sunt hotărâtă că a ajuns.

El nu schiţase nici un gest. De parcă ea nici nu ar fi fost acolo. Îşi dusese cana cu cafea la buze, sorbise şi îşi citise ziarul mai departe. Toate astea rămăseseră frustrante în adâncul sufletului ei. Se simţea încă incompetentă, jumătate. Nici măcar nu avusese o ceartă ca lumea. Totul se redusese la atâta. Ea ieşindu-şi din minţi şi trântind uşa în urma ei, trăgând disperată de bagaje. 

El nu o mai sunase niciodată de atunci. Doar în ziua divorţului s-au mai văzut. Atunci când el i-a permis să îşi ia fiecare lucruşor din apartament. Isabela nu avusese nici o pretenţie materială. Conacul din calea Victoriei îi rămăsese ei, în urma morţii mătuşii. Mătuşa nu avusese nici un moştenitor, în afara câinelui bătrân care murise la doar două ore diferenţă. Şi totuşi, în sufletul ei rămăseseră atâtea cuvinte nespuse. Atâtea lucruri nerostite. Încă mai simţea nevoia să îl sune pe Vlad şi să se descarce. O lăsase să plece încărcată ca o bombă atomică, gata să explodeze oricând, şi încă se mai adunau.

Sotty sări în pat şi îi linse faţa. Ura când făcea asta, şi totuşi nu îl putea condamna, câinele voia afară. Îşi trase repede capotul de mătase şi alene coborî treptele ce îi scârţâiau sub picioare. Începu să simtă un miros diafan de cafea. Brusc, „Zona crepusculară” din mintea ei reveni. Fiecare amintire a precedentei seri i se învârtea în minte învăluită într-un fum negru şi apos. Trase câinele lângă ea, apoi, cu grijă, luă bâta de stejar de lângă trepte şi porni spre bucătărie. Sotty o privea într-un fel anume, de parcă nu înţelegea ce se întâmplă. Zgomotul ceştii aterizând pe farfuriuţă o făcu să tresară. 

„Miercuri ai să mori!” îi veni în minte glasul ţigăncii. Simţea că va leşina în orice clipă. Sotty se lăsă pe labe şi începu să cherlăie. Din bucătărie se auzi un glas obosit.

– Ai răbdare, îţi dau drumu’ imediat.

Isabela tresări. Apoi îşi şterse broboanele reci de pe frunte. Lăsă bâta lângă rafturi şi mai mult chiţăi:

– E în regulă, îi dau eu drumul.

Câinele o tuli pe uşă de parcă nu mai fusese niciodată atât de aproape de libertate. Isabela încuie uşa în urma ei, apoi privi o clipă spre cerul rece. Stătea să plouă. Atât cât mai erau în simţuri, picioarele-i porniră spre bucătărie. Vera făcea clătite, iar ceştile de cafea abia aşteptau să fie stoarse şi de ultima picătură. Se aşeză la masă şi îşi lasă capul greu în mâini.

– Încă te mai frământă prostia aia? o întrebă Vera, în timp ce puse şi ultima clătită în farfurie.

Isabela îşi ridică privirea şi zâmbi. Era lividă şi se simţea ca atare. Nu avea nevoie să se uite în oglindă pentru a-şi da seama că faţa îi e albă ca a unui cadavru, iar cearcănele îi atârnă de un metru. Îşi trecu mâinile în jurul umerilor. Simţea un frig greu.

– Am dat drumul centralei, spuse Vera văzând-o zgribulită. E o zi rece.

Isabela dădu din cap în semn de aprobare.

– Hei, nu era decât o idioată din aia care voia să pună mâna pe banii tăi.

Fu de acord. Şi totuşi, fusese cea mai stranie zi din viaţa ei.

– Mă gândesc… nu ştiu, poate că ar trebui să schimb ceva în viaţa mea.

Vera termină de înfăşurat şi ultima clătită, apoi le puse în mijlocul mesei şi se aşeză faţă-n faţă cu Isabela.

– Ar trebui să începi cu Filip, întotdeauna ai ales numai lichelele.

Zâmbi.

– Oh, de parcă tu te poţi lăuda cu vreun domn.

Vera nu o băgă în seamă.

– Ascultă, erai destul de rău aseară. Nici n-ai fost în stare să conduci până acasă. Dumnezeule, am fost nevoită să pun mâna pe maşină. Şi nu am mai făcut-o de… şapte ani. Nu te poţi purta aşa cu oamenii. Nu îi poţi speria în halul ăsta. Mă îndoiesc că toate astea ţi s-ar trage de la vrăjitoare sau ce dracu’ o fi fost ea. Poate ar trebui să mergi la un medic, aşa, pentru orice eventualitate, să faci un control.

Isabela mânca absentă dintr-o clătită. Glasul ţigăncii îi răsuna tot mai tare în cap. Rămase tăcută pe parcursul micului dejun, iar, într-un final, Vera tăcu şi ea.

După ce Vera porni spre birou, îl băgă pe Sotty în casă, îşi făcu un duş, se îmbrăcă şi deschise magazinul. Clienţii fideli veneau de la ora nouă. De multe ori nu cumpărau nimic, dar le plăcea să se piardă printre foile vechi şi copertele mâncate de timp.

La nouă fără cinci minute puse semnul cu „Deschis” în uşă. Ploaia începu să picure încet, de parcă i-ar fi fost prea somn pentru o răpăială adevărată. Isabela alungă amintirea zilei de duminică şi se afundă într-o carte. Abia dădu pagina când doamna Veser, o nemţoaică bătrână, rămasă în Bucureşti din timpul comunismului, îşi făcu apariţia.

De obicei doamna Veser venea în jurul orei zece. Nu se trezea aproape niciodată mai devreme de nouă. Avea şaizeci şi şapte de ani, dar arăta ca la cincizeci. Purta pălării mari şi întortocheate, mănuşi lungi şi haine din cele mai sofisticate, arătând ca o adevărată regină a vremurilor apuse. Isabela o admira pentru felul îngrijit în care trăia. Era singură. Întreaga viaţa fusese singură, dar nici nu îşi dorise pe nimeni alăturea. De obicei îi spunea cele mai fascinante poveşti. Viaţa ei era un adevărat roman. O sursă de inspiraţie. Ar fi ascultat-o la nesfârşit.

Femeile îşi zâmbiră.

– Cam matinală, constată Isabela.

– Se spune că o dată la un an e bine să te trezeşti mai de dimineaţa, să vezi ce ai pierdut în celelalte zile în care ai lenevit.

Isabela surâse. Ar fi vrut să-i spună că nu a pierdut nimic. Ea se trezea mereu la ora şapte, iar viaţa începea abia pe la nouă. Sotty auzi glasul clientei şi se năpusti de la etaj. Femeia scoase un drops şi i-l aruncă câinelui.

– Uneori ar trebui să îl mai laşi să mă viziteze, spuse doamna Veser pe un ton ce aducea a reproş.

– Oricând, doamnă Veser, numai să îmi daţi un telefon şi Sotty va fi al dumneavoastră.

– Da, spuse femeia, parcă am fi în divorţ şi împărţim custodia. Oricum, şi tu ai putea să mă vizitezi uneori. Am început să mă simt singură şi fragilă.

Isabela o înţelegea. Ea întotdeauna se simţise aşa şi nici măcar nu ajunsese la patruzeci de ani.

– Am să vin, promise tânăra.

– Parcă aş fi într-un roman prost, constată bătrâna nemţoaică. Toată viaţa am fost singură, departe de ai mei, fără să am habar ce s-a întâmplat cu familia mea, fără să-mi pese, iar acum, toate gândurile tinereţii s-au întors împotriva mea.

Isabela ar fi vrut să o consoleze cumva, dar îşi dădea seama că este cam în acceaşi situaţie şi habar nu avea cum să-o facă. Se simţea, dintr-o dată, ca un marţian în mijlocul pământenilor. Dar tot bătrâna o scoase din această situaţie jenantă:

– Şi tânărul Filip?

Roşcata tresări la auzul numelui.

– Ăăă… e în Egipt, cu treabă.

– Munceşte cam mult şi te lasă singură. Eu, în locul lui, aş fi cu ochii sârmă. Eşti o femeie frumoasă, nu ştiu de ce te-ar lăsa cineva să-ţi faci de cap.

Tânăra râse cu poftă.

– Cred că ştie că habar nu am să-mi fac de cap.

– Oh, aşa credem şi eu la vârsta ta. Era cât pe aici să mă mărit cu un pilot de curse. L-am cunoscut la Bucureşti, el era din Suedia. Eram atât de fericiţi împreună. El tot pleca cu cursele, dar se întorcea mereu. Apoi, într-o zi mi s-a întâmplat ceva foarte straniu. Am visat că el o să moară într-un accident. L-am sunat şi m-am milogit de el cu cerul şi cu pământul să nu participe la următoarea cursă, dar mi-a trântit telefonul în nas şi mi-a zis să iau un calmant. Atât de terifiată am fost că m-am aruncat în braţele primului bărbat care mi-a ieşit în cale. Oftă.

Isabela nu îndrăzni să spună nimic, dar curiozitatea se citea pe chipul său.

– El nu a participat la cursă, m-a ascultat şi a alergat spre mine. M-a găsit în pat cu celălalt, un necunoscut. Şi de atunci, totul s-a terminat.

Isabela oftă şi ea.

– Trebuia să rămâneţi cu celălalt.

– Poate că trebuia, dar am vrut să mă autopedepsesc. Iar acum nu mai pot decât să trăiesc cu regretul.

– Noi nu ne vom căsători, spuse categoric Isabela.

Bătrâna zâmbi cu subînţeles, lucru care o duse pe Isabela cu gândul la ţigancă.

– Ei, am pălăvrăgit destul. Mai ai ceva noutăţi?

– Oh, lunea nu…

– Da, uit mereu că lunea nu vine marfa. Ar trebui să-mi văd de drum.

Bătrâna se îndreptă spre uşă. Puse mâna pe clanţă, se opri, apoi, rătutită, se întoarse.

– Doamne, era să uit.

Scotoci repede prin geantă şi scoase un trandafir roşu.

– L-am cules pentru tine. Cred că e ultimul rămas în viaţă din grădină.

Isabela nu mai putu să se mişte. Zâmbi, dar şi păli. Îi era rău. Simţea că leşină, că inima i-o ia la trap. Vedea buzele bătrânei mişcându-se, dar nu o auzea. Camera se învârtea cu ea, iar fumul negru ieşea de pretutindeni. Ceva o înţepă între omoplaţi, apoi, ca prin vis, auzi glasul bătrânei:

– Isabela?!

Iar ea reuşi, în cele din urmă, să cedeze.

*

Când îşi reveni doamna Veser era lângă ea. Simţi cârpa rece ce îi atingea fruntea şi mirosul de câine ce părcă o acaparase. O privi pe doamna Veser cum se mişcă cu agilitate prin dormitorul ei. Apoi, cu surprindere, zări tava pe care erau două felii de pâine şi un ceai într-o ceaşcă mult prea mare. Sotty stătea întins lângă ea, privind-o de parcă ar fi murit. Ochii îi erau rugători. Părea să o strige de undeva din adâncurile lui. În astfel de situaţii o privire spune mai mult decât mii de vorbe.

– A, ţi-ai revenit, vorbi repede doamna Veser. Asta e de la cafea. Tinerii din ziua de azi se trezesc cu cafeaua şi ţigara la nas, nu că eu aş fi diferită şi îndepărtată de toate aceste mici plăceri. Iluzii ale vieţii. Te legi de o ţigară ca să fii sigur că trăieşti. Sau, pur şi simplu, bei o cafea ca să înveţi încă de dimineaţă că şi ziua asta va fi amară, iar cu ţigara lângă, ai toate şansele să mori.

Isabela înghiţi în sec. Moartea. Ţiganca. Viaţa ei, dintr-o dată, dispăruse complet. Şi ce putea ea să facă? Să aştepte sau să lupte. Dar cu cine să lupte? Cu soarta? Şi totuşi, dacă țiganca greşise? Se ridică rapid din pat şi se repezi spre birou sub privirea mirată a doamnei Veser. Alese un caiet din teancul mare pe care îl ţinea acolo în cazul în care inspiraţia i-ar reveni. Luă primul pix ce îi pică în mână şi scrise repede şi dezordonat:

„ Dacă ai mai avea de trăit doar trei zile, până când soarele va apune, aşa cum o va face şi sufletul tău, ce ai vrea să faci?”

Rămase pe gânduri. Se gândea la Paris. Nu îl văzuse niciodată. Sigur, povestea aceea că nu e mare lucru de văzut nu o mulţumea. Ar fi vrut să îl fi văzut cu proprii ochi. Să poată ea alege dacă merită sau nu. Dacă e demn de privirea şi prezenţa ei. Nu să îi spună alţii. Ura asta. Ura lucrul ăsta. De ce ceilalţi trebuie să îţi strice orice bucurie? Să se urce cu forţa în mintea ta şi să dea verdicte care, mai târziu, desigur, au să te influenţeze. Nu îi plăcea să i se spună „e superb, aşa ceva nu am mai văzut decât în cutare loc” sau „ a fost o mare dezamăgire, m-aş fi aşteptat la altceva, nu prea ai ce să vezi”. De ce oamenii nu spuneau pur şi simplu: „du-te să vezi cu ochii tăi”. I s-ar fi părut mai firesc aşa. Cel puţin interlocutorul nu voia să îţi deformeze imaginea. Se ştie prea bine că nu toţi văd la fel, că lucrurile nu sunt aidoma pentru fiecare suflet în parte. Şi totuşi, omul, în marea-i încredere şi grandomanie, făcea astfel de lucruri. Încerca să îi convingă pe ceilalţi că lumea nu e decât aşa cum o vede el. 

Şi totuşi, ca să vadă Parisul avea nevoie de o escapadă romantică. Nu dorise niciodată să îl observe ca un simplu turist, ci ca un îndrăgostit cu acte în regulă. 

Privi spre doamna Veser care se aşezase pe pat mângâindu-l sfios pe Sotty. Uneori, privind-o, se gândea că aşa va ajunge şi ea, bătrână şi singură. Lipsită de sensul vieţii. Probabil că, după o anumită vârstă, nici nu mai cauţi să înţelegi ce e viaţa, de ce, pentru ce. Vrei doar să mori. Dar ea nu îşi dorea să moară. Nici măcar nu apucase să trăiască atât de mult încât să iubească cu acea patimă despre care povesteau cărţile, redată, ulterior, de filme. Ar fi vrut să trăiască măcar o dată aşa. O pasiune dusă până la extrem. Îi plăcuse întreaga viaţa sexul fără întrebări. O, Doamne, şi-l amintea pe Vlad, cât de penibil, cât de copil şi de femeie în acelaşi timp.

Vlad voia întotdeauna ca după o partidă de sex să o ţină în braţe, să îi vorbească. Mereu îi reproşa această răceală. Iar ea nu dorea decât să se spele dracului o dată, să scape de mirosul lui imprimat în pielea ei. Ce voia să vorbească? Despre ce? Despre sex, despre cât de bun sau rău a fost? O, nu, el voia să îi prezinte viitorul, de parcă totul se putea prezenta aşa, în trei acte, în trei răsperi. Planuri, planuri, planuri. Ura planurile. Nu credea în viitor. Nu poate exista ceva ce nu e palpabil. Şi totuşi, viitorul ei era înnodat în doar două zile. Nu, era o capcană, o coincidenţă prostească. Doamna Veiser îi adusese un trandafir. Mai făcuse şi altă dată aşa, iar ea se lăsa prostită de vorbele unei ţigănci combinate cu o coincidenţă stranie. 

Se ridică şi privi tava pe care i-o oferise doamna Veser. Se aşeză pe pat, lângă bătrână. Luă tava şi şi-o puse pe picioare.

– Vă rog, o îndemnă ea pe bătrână. Să mâncăm împreună.

Doamna Veser zâmbi.

– Copilă dragă… Am mâncat destul la viaţa mea. Acum nu am nevoie decât de o cafea şi o ţigară. Îmi spui ce ai păţit?

Isabela ridică tava şi porni spre uşă.

– Să coborâm, doamnă Veser, să vă servesc cafeaua.

Bătrâna parcă nu şi-ar fi dorit să coboare, şi totuşi, o făcu.

Trecură prin anticariat. Isabela văzu că bătrâna se ocupase de toate. Întorsese cartonul pe care, pe o parte, scria „Deschis” iar pe cealaltă „Închis”. Aşa că doamna Veser se dovedi mult mai folositoare decât fetele pe care le avusese înainte. Cel puţin ştiuse clar la ce e folositor acel carton. Isabela lăsă tava pe masă şi se ocupă rapid de filtrul de cafea. Cafeaua se scurgea încet în vasul de sticlă, fiind singura sursă de gălăgie din acel loc. Ele se priveau tăcute, parcă sfioase. Ştia că bătrâna aştepta un răspuns, dar ea nu ştia ce să-i spună, cum să-i spună. Oare cât de mult mai conta adevărul în astfel de momente?

– O simplă slăbiciune, spuse Isabela, după ce turnă cafeaua în ceşti.

Bătrâna ridică din sprânceană neîncrezătoare.

– Poate, rosti ea. Dar eu cred că e ceva mai mult. Trandafirul ăla te-a făcut să te gândeşti la ceva anume. Se numeşte percepţie. Atunci când asociezi un lucru de un eveniment sau poate, cine ştie, o trăire dintr-o viaţă anterioară.

Tânăra se aşeză în faţa nemţoaicei. O privi fix, ca şi cum ar fi căutat un răspuns anume în ochii ei.

– Aş vrea să îi spun premoniţie, rosti Isabela, după care muşcă cu poftă din felia de pâine cu unt. 

Bătrâna îşi scose pachetul de ţigări, Malboro roşu, una dintre cele mai tari mărci. Îl învârti între degete, părând că se hotărăşte greu dacă îşi otrăveşte sau nu corpul. Apoi gustă din cafea.

– Exact cum îmi place, zâmbi ea. Amară ca viaţa.

Isabela îşi puse cele două linguriţe regulamentare de zahăr. Nu putuse niciodată să bea cafeaua amară, fie că era ca viaţa, fie că nu era. Apoi, cu dibăcie, scoase o ţigară din pachetul pe care-l ţinea în buzunarul blugilor. Era un chin să ţii un pachet cartonat în buzunarul din faţă al blugilor ălora strâmţi. O aventură şi mai mare era să-l scoţi, dar ea progresase, acum scotea ţigară după ţigară.

– Eu cred că te poticneşti de ceva, spuse bătrâna, scoţând în sfârşit ţigara din pachetul roşu şi lung. Am impresia că aştepţi ceva, ceva măreţ, şi totuşi, încerci să-l alungi.

Isabela încercă să nu o bage în seamă. Viaţa ei sau moartea ei îi aparţineau doar ei. Şi, dintr-un motiv sau altul, nu avea chef în acel moment să împărtăşească nimic. 

– E doar un moment. Toţi avem momente din astea în viaţă. Ăsta a fost al meu.

– Sau vrei să crezi în coincidenţă.

Isabela simţi că leşină. O durere îi apăsa pieptul. Oare ce ştia doamna Veser.

– Coincidenţe sunt la tot pasul, plusă Isabela.

– Nu există aşa ceva. Întreaga viaţă am încercat să mă amăgesc cu coincidenţele. Dar abia la bătrâneţe am înţeles că tot ce îţi pare a fi coincidenţă, e semn. Ascultă-mă pe mine. Nu există. Pur şi simplu nu există şi nu vor exista. Sunt doar semne. Uneori au importanţă, alteori nu. Dar asta nu contează. Noi le numim tot coincidenţe, pentru că vrem să fie aşa.

– Sunt doar coincidenţe, zâmbi Isabela deloc calmă.

Tăcură. Doar când sorbeau cafeaua se mai auzea câte un sunet şi când dădeau afară fumul din piept. Doamna Veser o privea conspirativ, de parcă ar fi ştiut totul, dar era nevoie ca ea să recunoască. Aşa că, încet, încet, Isabela începu să povestească. Povestea care îi schimbase viaţa cu doar o seară în urmă curse uşor, aproape ca şi cum ar fi scris-o. Şi atunci se ridică şi bătu cu pumnul în masă.

– De ce nu? De ce să nu o scriu, iar dacă eu o să mor, doamnă Veser trebuie s-o continuaţi.

Auzi o scurtă bătaie în geamul uşii de la intrare. Un client care, probabil, se săturase să aştepte. Dar Isabela voia să o asculte pe bătrână, să îi ceară sfatul.

– Du-te, o îndrumă doamna Veser.

– Nu, mă credeţi?

– Poate că ar trebui să deschizi, clienţii te aşteaptă.

Isabela auzi şi a doua pocnitură în geam, dar nu avea de gând să se ridice. Bătrâna dădu dezaprobator din cap.

– Doamnă Veser, habar nu am ce credeţi, poate că sunt nebună, poate că am fost mereu aşa, dar azi nu am de gând să stau printre cărţi şi să aştept ca Monte Cristo să îmi cadă în cap. Vă angajez… ba nu, dacă mor vă las tot. Oricum nu am cui lăsa nimic. Viaţa mea e doar praf. Eu mă duc să fac o plimbare. Faceţi cum doriţi. Puteţi să rămâneţi, puteţi să plecaţi. Cheile sunt sub casa de marcat. 

Isabela se ridică, întinse mâna după haina groasă şi cheile de la maşină, apoi dispăru pe uşă. Trecu pe lângă clientul ce o privea mirat. Un bătrân din alte timpuri ce îşi dorea cu ardoare să afle dacă s-a scris o carte despre familia lui. Ea nu se obosise niciodată să caute. Pentru că nu îi păsa.

Îl salută fugar, se urcă în maşină şi porni. Asta avea să fie lunea ei liberă, apoi marţea şi miercurea. Pe urmă, putea la fel de bine să şi moară.

*

Încă se mai simţea răceala zilei de duminică plutind prin aer. Parcul era plin de oameni cu câini şi copii. Nu putea să înţeleagă de ce unui om îi trebuia şi câine şi copil. Cine era câinele, de fapt, şi cine copilul. Ea se mulţumea cu Sotty, dar Sotty se plimba de unul singur. Nu trebuia să îl pună în lesă şi să se roage de el să-şi facă nevoile sau să facă tumbe. Le făcea destul de bine şi fără asistenţa ei. Singurul lucru de care se îngrijea ea era mâncarea, restul nu îi păsa. Până şi la coaforul de câini se ducea singur. Era suficient să-i spună : „Fugi la Cami”, iar el se ducea şi venea tuns şi spălat. Poate de aia nici nu îşi dorise cu ardoare un copil. Nu ştia ce să facă cu el, unde să-l pună, ce să-i spună. Doar nu avea să îi vorbească toată ziua de cărţi şi despre istoria Chinei, până şi ei i se părea deplasat. Şi apoi, până când pruncul avea să înţeleagă despre ce vorbeşte ea, mai întâi avea să o trezească nopţile, să ceară mâncare şi schimburi. Iar ea nu avea nici un chef să ducă în cârcă o asemenea povară. 

Oricum, dacă era să se gândească la ziua de ieri, nici măcar nu mai conta. Lucrurile astea erau doar prostii. Dacă avea să moară miercuri, atunci nu se mai putea bucura de nimicul lumesc decât două zile şi jumătate.

Se aşeză pe o bancă liberă şi privi la oameni. Oameni, oameni, de toate vârstele, felurile, îmbrăcaţi în fel şi chip. Şi totuşi, aveau ceva în comun, câini şi copii. Dintr-o dată se simţi singură. Ea era singurul om din parc fără nimeni alături. Poate că nici nu conta dacă avea să moară. Cine să o plângă? Desigur, Vera. Vera o plânsese întotdeauna. Încă din liceu începuse să o văicărească, de când alergase pe terenul de fotbal şi scorpia de Sofia îi pusese piedică, iar ea căzuse atât de rău, încât din orice punct al piciorului drept îi curgea sânge. 

Răzbunarea venise cumplită şi rece. Vera găsise o cale de-a o face pe Sofia să regrete pentru tot restul vieţii, aşa că îi tăiase frânele de la bicicletă şi la două zile Sofia fusese găsită cu piciorul rupt. Întotdeauna o văzuse pe Vera ca pe Wu Zetian, împărăteasa Chinei din anul şase sute nouăzeci. Fostă concubină a regelui, o ucide pe fiica reginei apoi îi ia locul, ca mai târziu să ajungă la putere. Cam aşa era şi Vera când venea vorba despre cea mai bună prietenă a sa. O viperă ce putea să răstoarne întreaga lume numai ca ea să nu mai plângă. 

Un sunet cald, izvorât parcă din ceruri o făcu să tresară:

– Mă scuzaţi, pot lua loc?

Era un tânăr, nu mai în vârstă de treizeci şi cinci de ani, cu părul negru ca al corbului, cu ochi sticloşi, negri şi ei, şi un ten măsliniu. Părea a fi mai înalt ca ea cu cel puţin un cap, cu toate că nici ea nu era scundă. Trupul îi era format din muşchi, dar nu din muşchi dizgraţioşi. Muşchi ce i se mulau pe tricoul, cu mânecă lungă, alb. Dar cel mai mult o atrăgea şuviţa albă din părul lui ce îi cădea pe frunte, ca un contrast între om şi demon. 

Îi făcu semn să se aşeze, zâmbindu-i discret.

– Îmi pare rău, spuse tânărul. V-am văzut singură şi…

– Ai crezut că sunt tocmai bună de agăţat, îl completă ea repede.

El zâmbi, iar în obraji, ca două perle, apărură două gropiţe ce îl făceau şi mai fermecător.

– Nu, o dezamăgi el. Sunt pictor, mă gândeam că poate aţi vrea să fiţi muza mea.

Isabela mării ochii. Nu crezuse niciodată că e o femeie frumoasă, cu toate că bărbaţii întorceau întotdeauna capul după ea. Se crede, mai degrabă, interesantă. Un fel de zeiţă, dar cu o frumuseţe pală, ştearsă.

– Eu?

– Da, spuse tânărul. Aveţi o privire minunată.

Isabela privi copacii golaşi. Privii oamenii, câinii şi copiii.

– De ce eu?

– Pentru că semănaţi cu o zeiţă.

Ea nu se simţi flatată, într-un fel şi ea credea acelaşi lucru.

– Şi cum ar trebui să pozez. Nud?

– O, nu, se apără repede tânărul. Nu, vreau să vă fac portretul.

„Miercuri o să mori!”, îi suna strident în cap.

– Şi ce ar trebui să fac? Să stau aici?

El îşi întinse mâna spre blocul ce se vedea după parc.

– Nu, aţi putea veni la mine. Sau eu la dumneavoastră, se grăbi el.

Probabil că nu era un ciudat care avea de gând să o omoare. Mai avea două zile până atunci. Două zile întregi, plus ce mai rămăsese din aceea. De ce nu?

– Pe cine ai mai pictat?

– Oh, numai personaje de romane.

– Cum ar fi? dar îi păru rău pe dată că a pus această întrebare. Deja, în inima ei, care începu să bubuie cu putere, ştia răspunsul.

– Contele de Monte Cristo.

*

Se însera încet şi cerul avea pete de culori ca în picturile străvechi. Uneori, norii negri, păreau că privesc spre apartamentul de la mansardă, pe ochiul de fereastră dispus pe tavan. Încet, încet, picuri violenţi începură a se prăbuşi pe fereastră, făcând un zgomot surd şi des. 

El îşi pregătea pânzele şi pensulele, ca un artist dedicat. Primul lucru pe care-l zări intrând în apartament a fost portretul lui Monte Cristo, opera lui de artă cum îi spunea, agăţat în aşa fel pe perete încât să-ţi sară în ochi de la intrare. El cânta, atât de încet, încât picurii reci de ploaie păreau să-l acompanieze.

– Mă cheamă Flaviu, apropo, strigă el.

Isabela tresări. Privea uimită la toate acele portrete şi se oprise în faţa unuia.

– Wu Zetian.

Tânărul zâmbi.

– Oh, interesant nume.

– Nu, nu, spuse Isabela ruşinată. Eu sunt Isabela.

Flaviu se întoarse.

– A, portretul împărătesei.

Isabela o privea pe împărăteasă. Chipul ei durduliu, cu ochii duşi până aproape de urechi, gura mică, nas proeminent şi coafură inedită. Îşi purta cocul în faţă, în frunte, iar pe spate îl lăsase lung până la umeri. Nu numai că impusese instituirea definitivă a budismului, dar şi o modă total ciudată.

– Mă intrigă împărătesele, spuse Flaviu, zeiţele.

– Iar eu sunt sigura în carne şi oase.

El o privi serios.

– Pentru mine eşti.

Isabela nu îl băgă în seamă, duse degetele pe chipul împărătesei, parcă încercând să găsească viaţă în ulei.

– I-a ucis pe toţi cei din dinastia T’ang, spuse Flaviu. De la o prostituată, a ajuns regină şi dictatoare.

– Concubină, şopti Isabela.

– Nu văd diferenţa.

– E ca şi cum eu mi-aş înşela iubitul cu tine. Asta nu înseamnă că sunt o prostituată, nu câştig bani din asta şi nici nu mă culc cu toţi vecinii tăi…

– Bine, dar ea a câştigat un imperiu.

– Şi eu aş putea cuceri imperiul tău.

Flaviu se scărpină în creştetul capului.

– Familia ta. Ăsta e imperiul tău. I-aş putea cuceri şi distruge.

El râse cu poftă.

– Ok, mă dau bătut, cred că ai dreptate.

– Bărbaţii văd în orice femeie o prostituată. Dar nici unul nu vă daţi seama că voi gândiţi cu ce aveţi între picioare, iar noi ca să vă cucerim, vă oferim ce vreţi, apoi vă jucăm pe degete, dacă ne propunem. Unele o fac, altele nu. Însă, gândeşte-te la Wu. Avea paisprezece ani când a intrat în haremul împăratului. Sincer, nu cred că la paisprezece ani îţi doreşti să faci parte dintr-un harem, indiferent dacă ai crescut sau nu în această credinţă. Apoi, după ce fondatorul dinastiei T’ang a murit, ea a fost tunsă zero şi închisă într-o mânăstire budistă, unde şi-a găsit şi liniştea. Desigur, împăratul Kao-tsung a dorit-o pentru el şi a scos-o de acolo. Oare câtă ură avea în ea? Cât venin? Cât de umilită se poate simţi o astfel de femeie? S-a folosit de frumuseţea ei şi a ajuns în locul din care se putea răzbuna pe întreaga dinastie. Iar pofta, aşa cum bine se spune, vine mâncând.

Flaviu o studia. Lumina cădea pe chipul ei într-un fel inedit, umbrindu-i bărbia şi pomeţii, şi lăsând restul chipului luminos.

– Vreau să rămâi acolo, îi spuse el. Vreau să stai acolo, lumina te prinde de minune.

Ea nu se mişcă. Flaviu îşi întoarse planşa spre el şi cu un creion gros începu să îi contureze chipul.

– Văd că te pricepi la chinezi, vorbi pictorul.

– Mă pricep aproape la orice, dar în special la chinezi. 

El continuă să picteze, dar şi discuţia părea să-l pasioneze.

– Am citit mult despre Lao-Tse. A fost o vreme în care eram înnebunit după acest personaj.

Buzele Isabelei se mişcară uşor într-un surâs firav.

– Dacă mă pui la încercare, nu cred că îţi iese.

El râse cu poftă. Isabela zâmbi şi ea şi continuă:

– El a înfiinţat taoismul, un curent spiritual care dăinuie şi azi în ciuda puterii comuniste. Dar, din păcate, nu s-a dovedit niciodată că Lao-Tse ar fi existat.

Flaviu o privi fix, apoi, cu mişcări lente, continuă să schiţeze.

– Ok, să fiu sincer, nu ştiu mare lucru despre cultura chineză. Uneori, câte un personaj inedit, cum a fost Wu, m-a intrigat. Am căutat diverse figurine, picturi – care nu există – descrieri, iar, într-un final am găsit o statuetă a ei la un muzeu din Viena. Nici măcar nu ştiu cât de reală e, cât de mult seamănă cu cea adevărată. În schimb, cu adevărat am fost mereu fascinat de Beatrice…

Lăsă o pauză lungă să troneze între ei. Isabela râse cu poftă. Cu atâta poftă încât muşchii feţei i se zguduiră. El se opri din creionat şi i se alătură.

– Ok, ce e aşa hilar?

– Vorbeşti de Beatrice a lui Dante?

Privirea lui se încruntă. O cută îi apăru între ochi. Apoi, dintr-o dată se destinse şi râse din nou cu poftă.

– Chiar nu te încui cu nimic.

– Oh, ai putea să mă încui cu unele lucruri, dar nu am să-ţi dau apă la moară.

El continuă să deseneze, iar ea rămase acolo, pe loc, privindu-l. Nu se mai simţise de mult aşa bine în compania unui bărbat. Tipul era cu adevărat deştept, lucru care nu i se întâmplase până acum. Un partener de discuţii pe măsura ei, iar ea mai avea de trăit doar două zile.

*

M-am trezit în jurul orei opt. De mult nu m-am mai trezit atât de târziu. Înmormântarea doamnei Veser va fi astăzi, îmi trece fulgerător prin minte, iar mie nici măcar nu îmi pasă. Mă întind apatică. Aş avea nevoie de o cafea mare, poate şi de Vera să fie lângă. De ce nu, poate că aş avea nevoie să încep să scriu : „Memoria unui demon”. Desigur, demonul fiind eu, iar memoria universul. Mi-am luat laptopul în pat, Sotty încă doarme, nu cere afară. E trist. De când doamna Veser s-a dus, el e tot mai trist. Nu prea pot înţelege ce îi făcea femeia aia, dar am impresia că o iubea mai mult decât pe mine. Nu ştiu de ce, dar în dimineaţa asta nu îmi pasă. Nu am nici un sentiment, de parcă doamna Veser încă ar fi acolo, jos, în bucătăria mea, aşteptându-mă cu cafeaua şi învăluindu-mă cu căldura ei deosebită. Şi totuşi, mintea îmi spune că nu mai e. Discuţia pe care am avut-o cu trei zile în urmă m-a făcut să îmi dau seama că doamna Veser nu e o simplă femeie. Nu e nemţoaica aceea, vecina de cartier. Nu e nici bona rece, genul acela de nemţoaică pe care fiecare dintre noi l-a văzut la televizor. Era tăcută, uneori timidă, iubitoare şi mare amatoare a picturii.

– Ştii că Polygnotos din Thasos a fost primul mare pictor grec? m-a izbit cu trei zile în urmă.

Eu făceam cafeaua. În bucătăria mea mică, înecată în amarul meu, în ceea ce nu era viaţă pentru mine şi parcă nici nu vedeam vreo şansă s-o scot la capăt. Întrebarea ei m-a ameţit. Aflasem şi eu de pictorul ăsta citind „Poetica”, dar nimic mai mult. Ştiam câte ceva despre el, dar pictura nu era tocmai domeniul meu forte. Şi totuşi, niciodată nu mă dădeam bătută. 

– Da, am aflat. Prin vremea războaielor medice…

– Patru sute şaptezeci şi cinci, patru sute patruzeci şi cinci, mi-o tăie ea superior.

Am râs cu gura până la urechi. Mi-am dat imediat seama că nu ştie nici ea mai mult ca mine, şi totuşi, încerca.

– Ai un suflet de artist, dar totuşi, îi urăşti pe cei care deţin acelaşi suflet cu al tău.

Era o afirmaţie justă. Nu îmi dădusem seama, conştient, până atunci că nu îmi plăceau artiştii. Că îi uram. Că nu îmi plăceau apucăturile lor artistice. Mai ales atunci când vreunul se trezea să spună: „ Dă-mi pace, sunt artist, nu ai cum să mă înţelegi”.

– Nu îi urăsc, mă contrazic singură, doar că îi prefer pe cei cu o rată de normalitate mai mare de cincizeci la sută.

– Hmm, făcuse bătrâna.

Am pus cafeaua în ceşti. Am servit-o şi m-am aşezat în faţa ei. Nu mai ştiu la ce mă gândeam atunci, uneori gândurile mele se reduc la prea puţin. Alteori sunt ca o furtună. Şi totuşi, cred că mă gândeam la mama. Pentru o fracţiune de secundă mi-am adus aminte că ea e încă acolo. Pierdută prin Bucureşti. Nu o mai văzusem de mult. Bine, nici nu prea aveam de ce să o văd. Renunţase la mine de când am împlinit şaisprezece ani. O preferase pe sora mea mai mică. Cred că atunci mi-am dat seama că nu îmi mai văzusem sora de mai bine de unsprezece ani.

– Cred că nici nu aş mai recunoaşte-o, am murmurat eu.

– Moartea lui Sardanapal, mi-a tăiat-o bătrâna.

Sunt sigură că atunci gândul că nu mi-am mai văzut sora a fugit, dar acum a revenit. 

– Da, interesant tablou, am recunoscut eu.

– Mai interesantă e povestea.

– Nu o ştiu, am recunoscut.

Ea a sorbit din cafea şi m-a privit cu ochii ei mari şi verzi. I-am făcut semn că sunt interesată, iar ea nu a aşteptat o a doua invitaţie.