Șofer am fost de când mă știu. Uneori pentru oameni importanți doar pentru mine, alte ori pentru “vedete”, dar și pentru oameni obișnuiți. Acum sunt șoferul trupei “Contrapunct” și a lui Vasile Mardare. Să ne înțelegem, Vasile Mardare și Contrapunct, în acest moment, sunt o echipă. Deci îi am pe toți pe cap. 

Să trecem la ce vreau să spun. Vasile Mardare este unul dintre cei mai importanți oameni din “Cenaclul Flacăra” și unul dintre oamenii foarte apropiați de marele Adrian Păunescu. Cine să știe mai bine cine era Adrian Păunesc dacă nu Vasile Mardare care a și stat în casa poetului puțin peste patru ani de zile. Are 31 de ani de scenă și multe, multe compoziții superbe. Nici nu mă îndoiesc că fanii nu ar ști despre ce e vorba. 

“Contrapunct” a fost înființat cu mulți ani în urmă, prin ’95, dacă nu mă înșel, de Pițigoi Viorel. De asemenea compozitor, dar și “omul orchestră”, cum îmi place să-l numesc, pentru că nu prea contează ce instrument îi pui în mână, el poate. Și e genial pe improvizații. Poate că nu a auzit o melodie în viața lui, dar în câteva secunde o cântă de parcă ar fi repetat-o cel puțin niște săptămâni. Cel de-al treilea, pentru moment, este Valentin – pentru moment fiindcă vor mai fi și alții în formație. Vali debutează la tobe, fiind un real talent. Împreună, cei trei, pornesc să cucerească țara, nu că nu ar fi deja cucerită. 

Așadar, vineri cei din Lupeni sau din zonă, sunt așteptați la Restaurant-Pub “Valahia” începând cu ora 19.26. Sâmbătă și duminică concertele vor avea loc în alte localități. Dar, pentru mai multe detalii, așteptați informații. Desigur, până la urmă, cred că le fac un jurnal de “nebunii” muzicale. 

Unul dintre cele mai ciudate filme.

Care pe care, cine pe cine

Ei, da, “Pet” sună bine, te gândești, oarecum, la niște animăluțe drăguțe care trec prin niște peripeții. Dar nu, v-ați gândit prost. Sigur, personajul principal, adică el, lucrează la ecarisaj. Iubește câinii de care are grijă și suferă atunci când nu sunt adoptați și trebuie eutanasiați. Asta până o întâlnește pe ea într-un autobuz și și-o amintește, pentru că, desigur, fuseseră în același liceu. Doar că ea nu îl bagă în seamă, el fiind genul acela care rămâne pămpălău și după liceu. Omul încearcă să o invite la o cafea, la cină, etc, dar nu îi iese, așa că trece direct la răpire.

Cine e mai nebun?

Debutează ca un film plictisitor cu el obsedat de o ea. El decide să o răpească, da, știu, până la jumătatea filmului stai și te întrebi de ce dracu’ nu închizi. Dar după ce o răpește începe partea bună sau nebună a lucrurilor. Nu, nu o închide într-o cușcă pentru că o iubea, cu toate că o iubea, dar nu ăsta e motivul. Adică e exact ceea ce nu v-ați aștepta niciodată să se întâmple, tocmai de aceea nici nu vă spun. E mult prea tare, trebuie să descoperiți singuri. La început te întrebi care e mai nebun, apoi răspunsul devine evident, niciunul nu stă bine cu rotițele. 

Care-i răpitorul și care victima?

Da, și asta începe să devină o întrebare. Una la care sigur veți primi răspuns. Răsturnările de situație și războiul psihologic fac parte dintr-o intrigă bine construită. Culmea e că se iubesc reciproc, dar fiecare având un alt motiv. Nebunia, paranoia, sociopatia, de fapt și de drept, sunt personajele principale.

Pentru iubitorii genului thriller psihologic recomand. Ideea este fabuloasă, poate nu foarte bine pusă în scenă, dar fabuloasă. 

Mă rog, cred că traducerea ar fi “moștenirea vikingilor” sau pe acolo.

De obicei mă uit la chestii din astea cu vikingi și, într-o zi, chiar am hotărât că o fi bine, dar nu a fost. Ei bine, această Orlaith care crește într-o mânăstire și are un tatuaj pe spate este, de fapt, de viță nobilă, ascunsă printre călugări ca atunci când i-o veni vremea să unească două regate. Chestia asta include și un manuscris despre care doar se amintește din cinci în cinci minute dar nu îl vede nimeni și de la un punct și scenaristul și regizorul îl uită complet, dă-l în mă-sa, la ce ne trebuie? Ei bine, vikingii atacă mânăstirea în căutarea fetei și a manuscrisului așa că asta trebuie să fugă. Culmea, când niște neni vor să o violeze tocmai unul dintre fii vikingului șef o salvează, Sven, dar și cel mai prost. După ce din greșeală își omoară fratele decide să meargă cu femeia să o ajute să-și împlinească destinul. Noroc cu ea că el ar fi murit de multe ori în filmul ăsta. Firește că cei doi se îndrăgostesc, el se botează creștin pentru ea dar tac-su îl omoară. Ea îl îngroapă și așa se termină filmul. O pierdere de timp fără cusur. 

Fata din tren

Logic că am citit cartea într-o noapte. Genială. Așa că am fost curioasă să văd și filmul. Bunicel. Dar, desigur, după ce citești cartea nu ți se mai pare la fel. Plus că e greu să bagi într-un film trăirile celor trei femei. Ce simt, cum simt, de ce simt. Dar da, dacă vreți să vedeți un film bun, după o carte genială – fără a vă povesti prea multe că aș strica tot farmecul – recomand Fata din Tren. În linii mari este vorba despre trei femei, fiecare cu trăirile, durerile și bucuriile lor. Însă viețile lor sunt legate și se leagă și mai mult după ce se petrece crima. Restul vă las pe voi să aflați. Minunat, minunat! Ce e bun se lasă la final 😉

Ce crezi că știi cu adevărat? Cine ești? Ce poți face? Ce vezi cu adevărat? Te crezi vizionar, nu? Te crezi unic, nu? Ei bine, nu știi nimic!

Pe lângă faptul că nu știi nimic, îți dai repede seama că și ești un nimic, asta dacă așa vrei tu. Dacă te complaci în rutina ta. Dacă banii îți dictează viața, dacă nu ai curaj să rupi mâța în două și să o iei de la capăt ori de câte ori e nevoie. 

Nu, nu știm nimic. Filmul, da, poate fi comparat cu Matrix ca efecte, cu Harry Potter ca nebunie, cu orice SF sau Fantasy văzut până acum, dar are ceva în plus. Îți schimbă viața. Bine, poate exagerez, nu chiar viața, dar modul de-a gândi… Oh, Doamne. Am citit mult despre Multiversuri, clar că și voi ați văzut The One, dar nu, nu se compară. Parcă toată știința mistică e în filmul ăsta. Pe lângă lucrurile normale, poate prea de Hollyowood, nu știu, dacă știți să îl vedeți cu adevărat, știți și că nu spun prostii. Limite, boli, neputință? Nu, nu există și am spus-o de mii de ori. În fiecare dintre noi e forța dacă o cultivăm, dacă știm să renunțăm, dacă vrem și putem să vedem. Poate credeți că sunt aberații, dar filmul ăsta este pentru cunoscători, restul or să vadă tot un film drăguț cu multe efecte. Îl recomand din suflet pentru cine are minte, ochi și deschidere. 

Despre autor:

Ken Bruen s-a născut în Galway, Irlanda, în 1951. Este unul dintre cei mai importanţi scriitori mystery & thriller din Irlanda ultimelor două decenii. A absolvit Trinity College din Dublin, cu un doctortat în metafizică, după care a colindat lumea timp de peste 25 de ani ca profesor de limba engleză, predând în Africa de Sud, Japonia şi America de Sud.  A început să scrie la mijlocul anilor ’90, cele mai faimoase romane ale sale făcând parte din seria care-l are drept personaj principal pe Jack Taylor. Câştigător al mai multor premii pentru literatura mystery & thriller printre care două premii Shamus.

„Garda”, primul roman din seria Jack Taylor, a fost distins cu prestigiosul Shamus Award, decernat de PWA.

Jack Taylor, un Mladin Irlandez, dar mult mai beat, sau un Marlowe englezesc și poate tot cam atât de beat.

Jack Taylor este dat afară din Gardă, poliția Irlandeză, din cauza bețiilor repetate. Chiar dacă pe vremea când el a intrat în acest servicu băutura era ceva de genul must have, regulile s-au mai schimat cu timpul.

Neavînd nici un alt fel de venit, Jack decide să devină detectiv. Bine, nu decide de la sine, dar este angajat pentru un job pe care nu-l poate refuza. – De reținut este faptul că în Irlanda nu există detectivi particulari.

La început lui Jack totul i se pare o nimica toată, dar habar nu are în ce joc periculos va intra.

O aparentă sinucidere îl pune pe bețivul Jack Taylor în acțiune. La început simte un fel de milă pentru femeia a cărei fată se presupune că s-a sinucis, dar mai târziu nici iubirea nu iese din discuție. Între o luptă între el și el, dar și între el și foști sau actuali membri ai gărzii, unde mai punem și ceva oameni puternici, Jack trebuie să facă față unor lucruri pe care nu și le-ar fi imaginat când încă mai făcea parte din gardă. Cu siguranță că nici băutura nu-l ajuta prea mult și totuși instinctul lui de polițai îl ajuta să miroasă urma.

Inițial am văzut în “Garda” doar o altă carte polițistă. Un alt autor care-și dorește un Marlowe ceva mai modern, dar nimic mai fals de atât. Jack este un irlandez cu vise mari, doar că acestea i se tot spulberă cu moartea celor mai dragi prieteni. Ajunge în stradă, iubește o femeie care-i împărtășește pentru un timp dragostea, dar, cel mai important, reușește să înțeleagă cum a murit de fapt fiica acesteia.

În ciuda faptului că este o carte destul de tristă, autoironia și hazul de necaz nu lipsesc din ecuație. E o carte care merită citită. Nu aveți nevoie decât de trei ore pentru a o devora.

“La câteva zile după Cheltenham, stăteam la masa mea obişnuită. Câştigasem nişte bani pariind la cursa cu obstacole şi încă nu-i risipisem pe toţi. Citeam Time Out. O cumpăram aproape săptămânal. Ghidul Londrei, cu aproape toate evenimentele din capitală.

Planul meu.

O da, aveam un plan. Puţine lucruri sunt mai letale decât un băutor care are un plan. Iată-l pe al meu.

Aveam de gând să strâng fiecare bănuţ pe care-l aveam, să mă mai şi împrumut şi să plec spre Londra.

Să închiriez un apartament şmecher în Bayswater şi să aştept.

Asta era tot. Doar să aştept.

Acest vis mi-a trecut prin cap în multe zile groaznice de luni.

Sean a venit lângă mine tremurând, mi-a aşezat cafeaua în faţă şi m-a întrebat:

– Vreun semn cu plecarea ta?

– În curând.

A mormăit o binecuvântare.

Am sorbit din cafea şi m-am ars pe cerul gurii.

Perfect.

Tăria coniacului mi s-a aprins printre gingii, izbindu-se de dinţi. Clipele dinaintea căderii.

Paradisul într-o coajă de nucă.

J.M. O’Neill a scris în Duffy is Dead că brandy-ul îţi dă suflu, apoi ţi-l ia. Mai mult, trebuia să te trezeşti tot mai devreme ca să bei destul cât să fii treaz la ora deschiderii.

Încearcă să le explici asta neiniţiaţilor.

|n bar a intrat o femeie, s-a uitat în jur, apoi s-a apropiat de tejghea. Mi-am dorit să fiu mai mult decât eram. Coborând puţin capul, mi-am testat abilităţile de detectare. Sau mai curând capacitatea de observaţie. Îi aruncasem doar o privire; cât puteam să-mi amintesc? O haină crem de lungime medie, croială scumpă. Păr şaten închis, până la umeri. Machiaj, dar fără ruj. Ochi adânciţi în orbite, deasupra unui năsuc rotund, gură puternică. Drăguţă, dar nu din cale-afară. Ghete decente din piele maro.

Concluzie: nu era de mine. A vorbit cu Sean, iar el a arătat înspre mine. Am ridicat privirea în timp ce se apropia. M-a întrebat:

– Dl. Taylor?

– Da.

– Putem vorbi puţin?

– Sigur, luaţi loc.

De aproape era mai frumoasă decât mi se păruse. Liniile din jurul ochilor ei erau adânci. Îi dădusem treizeci spre patruzeci de ani. Am întrebat:

– Pot să vă ofer ceva de băut?

– Domnul îmi aduce nişte cafea.

Cât am aşteptat, m-a studiat. Nu în chip discret ci pe faţă, fără nici un subterfugiu. Sean a venit cu cafeaua… şi, ce să vezi, o farfurie cu fursecuri. I-am aruncat o privire şi mi-a aruncat:

– Vezi-ţi de treaba ta.

După ce s-a îndepărtat, ea a zis:

– E aşa de fragil…

Fără să mă gândesc, am spus cel mai neinspirat lucru:

– El? Ne-ngroapă pe-amândoi.

A tresărit de parcă voia să se ferească de ceva. Am continuat brutal:

– Ce doriţi?

Regăsindu-şi calmul, mi-a replicat:

– Am nevoie de ajutorul dumneavoastră.

– Cum?

– Mi s-a spus că ajutaţi lumea.

– Dacă pot.

– Fiica mea… Sarah… s-a… s-a sinucis în ianuarie. N-avea decât şaisprezece ani.

Am scos sunetele convenţionale de compătimire. Ea a continuat:

– Nu cred că s-ar fi… sinucis… Pur şi simplu… pur şi simplu n-ar fi făcut-o.

Am încercat să nu oftez. A zâmbit scurt şi cu amărăciune:

– Asta ar spune orice părinte… nu-i aşa? Dar s-a întâmplat ceva după.

– După?

– Da, a sunat un bărbat, care mi-a spus că „A fost înecată”.

Asta m-a dat pe spate. Mi-am revenit, stângaci, şi am întrebat:

– Poftim?

– Asta a spus. Nimic altceva, doar cuvintele acelea trei.

Mi-am dat seama că nici măcar nu ştiam cum o cheamă.

– Ann… Ann Henderson.

Cât de în urmă eram? Hai, adunarea! Am dat peste cap cafeaua pe care se formase un guler subţire de spumă. Ca să fac ceva, am bâiguit:

– Doamnă Henderson… eu…

– Nu „Doamnă” – nu sunt măritată. Tatăl lui Sarah ne-a părăsit acum mult timp. Ne aveam numai una pe cealaltă… De asta nu m-ar fi… lăsat… singură.

– Annie, când se întâmplă o tragedie din asta, tot soiul de dubioşi şi ţăcăniţi apar de te miri unde. E ca un semnal pentru ei. Devorează durere.

Şi-a muşcat buza de jos, apoi şi-a ridicat capul şi a zis:

– El ştia.

Cotrobăind prin geantă, a scos un plic gros şi a zis:

– Sper să fie destul aici. Sunt economiile pentru călătoria noastră în America. Sarah plănuise totul.

Apoi a pus o fotografie lângă bani. M-am prefăcut că mă uit. A zis:

– O să încercaţi?

– Nu pot să promit nimic.

Ştiu că erau o mulţime de lucruri pe care ar fi trebuit, aş fi putut să le zic. Dar nu am zis nimic. M-a întrebat:

– De ce sunteţi beţiv?

M-a luat pe neaşteptate. Am zis:

– Ce te face să crezi că am de ales?

– Ah, astea-s prostii!

Eram destul de furios, nu de tot, dar pe-acolo, şi am întrebat:

– Şi cum vine asta, să vrei ca un… beţiv… să te ajute?

S-a ridicat, s-a uitat bine de tot la mine şi a zis:

– Se spune că sunteţi bun pentru că nu mai aveţi nimic altceva în viaţă.

Şi a dispărut.”

…. să văd Cartea Junglei 2016

Ce să zic. Filmul respectă cartea și desenul clasic. Da, nu e la fel de amuzant. Eu nu o să uit niciodată din desenele din 1800 toamna cum Baloo îl striga pe Baghera, acesta fiind chiar în gura ursului. Jur că și acum râd cu lacrimi când îmi amintesc. Da, tembelism :)) Dar și în film sunt faze amuzante, cea mai isteață fiind aceea când Baloo îi spune lui Mowgli că legea lupilor e propagandă. Pe bune? :)) Așa ceva mai rar. Nu că n-ar fi fost adevărat, dar e de-a dreptul hilar. Oricum nu puteți înțelege decât dacă vedeți filmul. E relaxant și merge pentru toate categoriile de vârstă. Oricum, ca fapt divers, propaganda aia a mers pentru a uni toate animalele împotriva tigrului cel rău.

Concluzia: Nu contează dacă e sau nu propagandă, important e să crezi în ea. Totul este propagandă :)) Nu, a fost tare rău asta.

Recenzie de Gabriela Verban – Din același ciclu al promovării autorilor.

“O carte a domnului Ștefan Popa, pe care fiecare dintre noi ar trebui să o citească și cu siguranță, fiecare ar găsi in ea ceva care să-i miște sufletul și să-i fie de folos.

Este o carte-eseu de filozofie creștină adevărată,adică nu este scrisă așa,doar din imaginație, este o carte extrem de bine documentată, scrisă de un autor care se vede că are o cultură vastă și bine fundamentată pe Literatura Patristică, adică a Sf.Părinți. Dar nu numai…

Pentru că autorul începe cartea cu o incursiune în toată filozofia de până acum, începând cu Platon si ceilalti filozofi ai antichității, filtrându-i cumva, intr-un stil elegant și adunându-i, alteori anulându-i chiar – cu argumente clare si precise – prin și în filozofia creștina ortodoxă,

am spune noi,filozofia creștină răsăriteană.

Redau un mic fragment spre ilustrarea celor afirmate mai inainte:

‘’1.1. Sensul cunoaşterii spirituale şi revelaţia divină

În timp ce la Platon trecerea de la Dumnezeu la lume se făcea continuu şi progresiv, printr-un spor al nefiinţei (el nu acordă spiritualitate pură decât lui Dumnezeu), descrescând de la îngeri la oameni, la lucrurile materiale, până la pura nonexistenţă a materiei, la Toma d’Aquino – ca şi la Aristotel ­ există discontinuitate ontologică între regiunile fiinţei. Fiece fiinţă e o alcătuire de forme şi de materie proprie. Şi ierarhia fiinţelor nu o dă numai amestecul de materie şi forme, ci ierarhia pluralistă a formelor substanţiale. Aceasta evidenţiază o înţelegere organic deosebită a structurii existenţei^[1].

Astfel, în timp ce la Platon trecerea de la posibilitate la act, de la idee la lucru existent constituie nu o îmbogăţire, ci o sărăcire a fiinţei prin căderea ei în materie, în nefiinţă, la Toma d’Aquino – ca şi la Aristotel – trecerea spre act a purei posibilităţi constituie o sporire a fiinţei. De aceea, în filosofiile creştine întemeiate pe platonism, lumea creată va tinde spre o inconsistenţă funciară, care, în unele rătăciri origeniste va merge până la instituirea lipsei în Dumnezeu, iar în unele rătăciri postaugustiniene va merge până la răpirea oricărei semnificaţii a lucrării omeneşti spre mântuire: Soli Dei gloria^[2].

Pe când, dimpotrivă, filosofia creştină, derivată din împăcarea aristotelismului cu dogma, va căuta să salveze separaţia radicală a esenţei Creatorului de cea a creaturii şi unirea lor substanţială, hipostatică în actul dumnezeiesc al Întrupării Domnului Hristos.

Pe de o parte, speculaţiile filosofice moderne confundă viziunea de beatitudine, cea de har, a sfinţilor, cu cunoaşterea noastră firească de aici, pe când în realitate aceasta nu e, după vorba Apostolului Pavel, decât „cunoaştere din parte, ca prin oglindă, în ghicitură”, iar aceea va fi „faţă către faţă”^[3].

            Or, omul are o existenţă multidimensională, el raportându-se la realitate nu numai prin raţionalitate sau intenţionalitate, ci şi prin trăire interioară. Existenţa umană se umple de sens numai într-un sistem de referinţă supradimensionat, prin implicarea unui ,,altceva”. Spiritul omului devine cu adevărat liber atunci când el se deschide în faţa semenilor săi, dar mai ales în faţa lui Dumnezeu. Exprimarea liber consimţită a ataşamentului faţă de valorile spirituale, dar şi cea a credinţei în Dumnezeu sunt un act important pentru fiinţa umană, cu implicaţii majore în procesul cunoaşterii universului şi a lumii în general.

            Abordarea libertăţii omului ca fiinţă socială se află permanent în stare de interdependenţă faţă de semeni. A crede că libertatea este accesibilă omului la modul ideal este o utopie. Nu facem ceea ce vrem decât în măsura în care sănătatea, vârsta, pregătirea, condiţia socială, meridianul geografic, mediul înconjurător ne permit acestea.’’

[1] I Corinteni, 13, 12.

În cartea ‘’Hristos in mine’’ autorul Stefan Popa abordează un stil cald, fluid, care deși incepe cu o documentație mai obiectiv-filozofică oarecum rece și impersonală, continuă cu din ce în ce mai multă caldură a argumentației, si aduce în prim-plan teme inerent umane si creștine,ajungând la IUBIRE și mișcând astfel sufletul cititorului.

Dar pentru a ajunge la iubire și la iubirea divină,autorul argumentează cu pregnanță, adevărul Întrupării Lui Hristos în istorie.De fapt,acesta este punctul de pornire…

Astfel se face că, deși este oarecum un eseu filozofic, cartea este foarte frumoasă și caldă, emoționantă și,nu în ultimul rând, foarte bine scrisă.

Redau integral ultimul sub-capitol al cărții, pentru frumusețea lui deosebită:

            ” 4.3. Imnul iubirii

            Dragostea de adevăr şi frumuseţe este cea care schimbă, transformă şi

transfigurează totul. Dragostea de adevăr este cea mai puternică, căci pentru a ajunge la adevăr, omul este în stare să devoreze biblioteci imense, să dărâme munţii, să sece marea, numai să pună degetul pe o fărâmă de adevăr.

            Dacă nu este iubire nu este nici viaţă, deoarece dragostea dă viaţă la toate şi pentru toate. Fără ea n-ar plânge pruncul în leagăn, n-ar zâmbi atât de frumos floarea, n-am auzi ecoul prelung al aştrilor, n-am vedea şi n-am auzi armonia simfonică a universului, în toată splendoarea şi măreţie a lui. Dacă nu este iubire nu este prietenie adevărată. Prietenia presupune sinceritate, înţelegere, voinţă, ataşament, devoţiune, dar mai ales sacrificiu. Cine dintre noi este în stare să-şi dea totul, să vândă ce are mai scump pentru a salva cinstea, demnitatea şi onoarea prietenului său? Cine? Prietenia adevărată ca şi fericirea este un fel de fata morgana, aproape că nu există. Pentru că toate prieteniile sunt învăluite în misterul interesului.

            Dacă nu există iubire, copilul nu se naşte, copacul nu creşte, izvorul nu curge, soarele nu luminează, steaua nu străluceşte etc. Iată de ce dragostea noastră a oamenilor pentru Dumnezeu trebuie să fie însutită şi chiar înmiită, pentru că altfel, copilul nu plânge, floarea nu zâmbeşte, izvorul nu curge… pentru că altfel nu este viaţă.

            Cel mai elocvent şi impresionant imn închinat dragostei rămâne cel scris de Apostolul Pavel în prima scrisoare către corinteni. „Toate limbile omeneşti şi îngereşti de le-aş vorbi, dacă nu am dragoste, m-am făcut aramă sunătoare ori chimbal gălăgios. Şi dar prorocesc dacă aş avea şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de-aş avea credinţă atât de multă să mut munţii din loc, – dacă nu am dragoste, nimic nu sunt. Şi toată averea mea de-aş face-o milostenii şi trupul mi l-aş da să fie ars, – dacă nu am dragoste, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea rabdă îndelung; dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ştie de pismă; nu se laudă; nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le făgăduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu piere niciodată. Ci acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Dar mai mare între ele este dragostea”.

                     Autor recenzie: Gabriela Verban

[1] Vezi, Vulcănescu, Mircea, Posibilităţile filosofiei creştine, Editura Anastasia, 1996, p.89.

[2] „Numai lui Dumnezeu îi aparţine slava” (lat.), afirmaţie care aparţine reformatorului Calvin.

Da, azi nu aveți poză. Sunt obosită. Groaznic de obosită, cred că abia mai pot gândi – știu, nu e o noutate. Dar, în același timp, mă minunez mereu că găsesc mereu și mereu același om, ferm, hotărât, sincer și capabil. Da, desigur, nu despre asta era vorba. Oricum, ca fapt divers, în caz că interesa musai pe cineva, azi a fost o zi grea. Am vorbit două ore despre apă și mi-a făcut plăcere. Copiii aceia îmi dau energie și mă fac să zâmbesc indiferent de dezamăgirile mele. Apoi, spre seară, o ședință, care pentru mine ar fi fost obositoare, m-a făcut din nou să fiu încrezătoare și să văd dincolo de toate zidurile. Există oameni, chiar există. Așa cum sunt ei, sinceri, nu, nu perfecți, dar cu voință și fac, fac lucruri mărețe, iar noi nu-i vedem sau dacă-i vedem aruncăm cu pietre în ei pentru că așa am fost învățați. Suntem răi, invidioși, pentru că alții pot și noi nu putem. Îi mulțumesc acelui om că încă îmi dă putere și vreau să fiu la fel când voi fi mare 🙂

Da, bine, revenim la recenzie. Ați auzit de “Jucătorul” – pot spune ultima carte apărută, pentru că următoarea e la editură dar încă nu a apărut :P. Bun, dacă nu o știți, în partea dreaptă a site-ului, veți observa o fotografie pe care scrie mare “Jucătorul”. Ieri, Arcidalia Ghenof, a recenzat Jucătorul pentru “Literatura pe tocuri”. Recenzie pe care o puteți citi aici. Mie mi-a plăcut. Se vede că a înțeles exact subiectul. Nu, e clar că a înțeles subiectul mai bine decât mine, ceea ce mă sperie oarecum.

Mulțumesc din suflet și recenzorului, dar și celor care au găzduit acest punct de vedere. De aici nu rămâne decât să citiți.

Somn ușor! 

Pentru că Piteștiul…

Da, la Mioveni, Andrei Păunescu, readuce Cenaclul Flacăra pentru o seară. M-a bucurat să-l văd printre invitați pe Emeric Imre, alături de care am stat de câteva ori. Nu-l plac prea tare ca om, dar e un vocal excepțional.

Și da, îmi place motto-ul, “Motorul țării e la Mioveni” și nu, nu e o minciună, e chiar marele adevăr, din fericire.

Așa că vineri, 8 Aprilie, la ora 19:00, sunteți așteptați în Centrul Civic pentru a-i asculta pe cei care au cântat alături de Adrian Păunesc, iar acum alături de Andrei Păunescu.

UPDATE: Pentru așa zișii jurnaști care vor să-mi ia gâtul, da, mă găsiți acolo vineri. Și, de asemenea, aștept și piteștenii, cu toate că… nu știu de ce, dar am impresia că le e totuși prea lene să se miște. Dar pentru cei care au crescut cu Păunescu o seară cu Cenaclul Flacăra e ceva ce merită trăit.