Probabil că cei care citesc ceva horror au auzit despre R.L.Stine, scriitorul de nuvele horror. Goosebumps este o serie de 62 de cărți, dintre care doar vreo 16 au fost publicate în română. Oricum, dacă mă întrebați pe mine e mai bun de zece ori decât King, măcar omul ăsta are darul de-a te speria, ceea ce e bine.

Pe baza acestor cărți și a autorului a fost creat și un film. Și doar știți că nu sunt doar amatoare de cărți, dar și de filme. Ok, ok, filmul nu este genial, dar e plăcut, relaxant și amuzant. Dacă s-a vrut a fi un horror, nu știu, dar nu a fost. Oricum, un puști de 16 ani se mută chiar lângă casa lui Stine (firește că nu știa cine e), pe care-l vede ca pe un căpcăun ce-și ține fiica închisă în casă. Din vorbă în vorbă și câteva escapade nocturne, puștiul ajunge s-o îndrăgească pe fată, chiar dacă tatăl nu le-ar fi permis în veci să fie nici măcar prieteni, dar într-o seară tânărul o aude pe Hanna țipând și-l bănuiește pe tatăl acesteia de violență domestică.

Pentru că poliția nu avea de gând să facă nimic acesta împreună cu un prieten reușește să intre în casa lui Stine și să ajungă într-o cameră plină cu cărți, cărți încuiate cu lacăte. Desigur, e vorba chiar despre colecția Goosebumps. Din greșeală una dintre cărți este descuiată și un personaj deloc drăguț iese dintre rânduri. După ce cei trei puști reușesc să-l ducă unde îi e locul, acasă îi aștepta Slappy, adică un fel de Chuky dar ceva mai malefic. Iar Slappy reușește să fure toate cărțile și să dezlănțuie iadul. Ce se întâmplă mai departe nu o să vă spun, vă las plăcerea de-a vedea chiar voi. Serios e relaxant, iar Slappy e destul de amuzant în postura lui de personaj ieșit din carte, supărat rău de tot pe viață și mai ales pe creatorul său.

După ce am citit “Și dacă e adevărat…”, am decis să mă întorc într-o bună zi la Marc Levy și am făcut-o. La fel ca data trecută am citit cartea într-o zi, pentru că dacă te apuci de ea nu știi cum s-o mai lași din mână.

Este una dintre acele cărți care te face să te gândești la tot ceea ce ai făcut greșit în viață și cum ai îndrepta lucrurile dacă ți s-ar mai da cu adevărat o șansă. Eroul nostru este ucis de un asasin misterios, dar se trezește cu două luni înainte de crimă – asta dacă putem numi că a fost cu adevărat o trezire, pentru că, în realitate, totul se întâmplă atunci când medicii îl tot readuc la viață. La început omul nu prea vrea să schimbe cursul zilelor, ziarist, cu memorie foarte bună, își aduce aminte cum a decurs fiecare zi din ultimele două luni, dar, în cele din urmă începe să facă lucruri care schimbă ordinea lucrurilor așa cum o știa el. Și, pentru a fi și mai palpitant, un personaj din “Și dacă e adevărat..” intră în joc.

În timp ce ziaristul încearcă să afle cine este criminalul, se zbate într-o anchetă a furtului de copii din Argentina și încearcă să-și protejeze viitoarea soție de el însuși, lucrurile o iau razna. Face salturi în timp, se confruntă cu lucruri pe care nu a trebuit să le ia înseamă înainte, iar durerile și coșmarurile nu-i dau pace. În aceste două luni încearcă să-și ducă viața cât mai normal, să facă ce-a făcut și înainte, dar să și îndrepte din greșelile comise.

O analiză a vieții profetică, care te pune pe gânduri și te intorduce într-o introspecției a propriei ființe. Voi ce ați face dacă ați mai trăi o dată?

Dar mai întâi aș recomanda “Și dacă e adevărat…”, asta doar pentru a înțelege câteva lucruri. Ceea ce știu cu siguranță e că o să mă reîntorc la Marc Levy cât mai curând. Nu are neapărat condei, dar are acel dar de-a te face să-ți pui întrebări așa cum n-am mai întâlnit până acum la alt scriitor.

“De ce sunt aici? Ce sunt chemat să fac? Cum îmi găsesc calea? Cum îmi pot împlini cel mai bine destinul?”

Elizabeth Gilbert vă propune o carte în care să vă regăsiți pe voi și propria creativitate, indiferent care ar fi domeniul în care lucrați sau în care v-ar face plăcere să lucrați. Autoare a celebrului, deja, roman “Mănâncă, roagă-te, iubește” a trecut prin multe stări, sentimente, contradicții și povești de viață pe care dorește să le împărtășească cu oricine vrea să o asculte. Mărturisesc că sunt de acord sută la sută cu tot ceea ce a scris aici.

Îmi amintesc foarte bine de propriile angoase, propriile frici, propriile împliniri și neîmpliniri. Dar tocmai aici este secretul. Dacă nu ai neîmpliniri nu poți ști cum este succesul. Mai mult de atât, abia când dăm greș înțelegem cât de important e să mergem mai departe. Important e să nu gândiți niciodată ce ar spune lumea despre arta voastră, ci ceea ce credeți voi despre ea. Sunt proiecte care încep și nu se termină, dar asta nu e o tragedie, treceți la următorul. Important e să nu vă părăsiți creativitatea, pentru că dacă voi o faceți același lucru îl va face și ea și va pleca în altă parte. Autoarea a întrebat mai mulți oameni dacă își iubesc creativitatea, ei au spus un “Da” hotărât. Dar la întrebarea: “Creativitatea vă iubește pe voi?”, majoritatea au spus “NU”. Tocmai asta încearcă să ne explice Gilbert. Zeii cretivității, cum îi numește ea, ne iubesc, altfel nu ar veni la noi, s-ar duce în altă parte. Și dacă noi nu credem în dragostea lor, ei cum să creadă în capacitatea noastră de-a crea?

Ne vorbește, de asemenea, despre acel artist tragic, care crede că nu poate crea decât dacă e deprimat, bea sau are o viață undeva într-o gaură de canal. Artistul tipic neînțeles de societate. Și aici trebuie să fiu de acord cu ea. Dacă nu creezi cu bucurie, atunci lasă-te. Scriitoarea Rebecca Solnit a exprimat destul de bine această idee: “Atâția dintre noi cred în perfecțiune, ceea ce distruge tot restul, fiindcă lucrul perfect nu e doar inamicul lucrului bun, e și inamicul lucrului realist, posibil și distractiv“. Autoarea spune: “Cred că perfecționismul e de fapt frica împopoțonată cu pantofi excentrici și haină de nurcă, pretinzând că e elegantă, când de fapt e doar îngrozită“. Frica de-a nu crea ceva bun nu e o opțiune. Din orice lucru prost poate ieși o idee măreață.

Autoarea ne povestește ce face atunci când creativitatea se ascunde de ea. Nu se încăpățânează să o țină cu forța, ci o ajută să revină, căutând să învețe alte lucruri creative, cum ar fi grădinăritul.

De fapt, ceea ce ni se propune aici este un ghid de creativitate. Un ghid pe care îl iubesc, pentru că, în sfârșit, cineva este de acord că artistul nu e omul beat, drogat, nefericit, din contră, ca să atragi deosebitul trebuie să fii exact contrariul. Potrivit autoarei fiecare dintre noi are un potențial creativ, ceea ce nu este o nesăbuință sau o dovadă de egoism dacă-l valorificăm – dimpotrivă, este calea cea mai sigură spre o viață plină de satisfacții. Această carte este, în același timp, și o lecție utilă despre relația cu propriile persoane, dar și cu cele care ne înconjoară.

Elizabeth Gilber, până la urmă, își povestește propria experiență creativă, propria experiență cu eul ei care a făcut-o să vadă lumea cu acei ochi pe care, cei ce își refuză creativitatea, nu îi dețin. O minunată experiență în lumea creației și a creativității. Ar fi mare păcat să nu o citiți.

Recunosc cu mâna pe inimă că nu l-am așteptat. Dar ori de câte ori deschideam o pagină: facebook, twitter, etc. mă trezeam cu figurine din vestita producție. Da, mi-a plăcut și mie atunci, la timpul lui. Dar de data asta am avut o revelație înainte de-al vedea, am presimțimt dezamăgirea. Pe 25 neavînd nimic mai bun de făcut am zis să-l văd și eu, mai ales că nu era aglomerație. Nu-mi place să mă aglomereze lumea la cinema. Prost crescuți cu glume răsuflate și cu gurile până la urechi. Așa că iată. M-am urcat în vestita mașină a Iolandei Știreanu (firește, personajul romanelor mele polițiste) și cu tupeu am aterizat la cinema – nu înainte de-a-mi cumpăra o carte (face parte din protocol). Am luat biletul, am luat cartea, o tonă de nachos cu salsa și dă-i drumul în sala numărul trei a cinematografului.

Prima constatare: 3d, îmi place. Nu știu de ce, dar îmi plac filmele 3d. A doua, personajele au îmbătrânit, dar era firesc. Altele mai tinere le-au luat locul, dar fără substanță. Nu contează. Începe jihadul. N-am priceput mai bine de jumătate de film pentru ce mama dracului se bat, apoi am înțeles: să-l găsească pe Luke să-i dea sabia aia șmecheră – oare nu putea trăi fără ea?. Leia și ea pe acolo personaj secundar. De data asta Darth Vader nu mai era tac-su, era fi-su. Și tot n-am priceput de ce fi-su l-a omorât pe tac-su, asta dacă o fi murit că în filmele astea nu știi niciodată.

Da, după o oră am vrut să mă ridic și să plec, nu mai aveam nici ce mânca, dar mai era o gură de apă și o curiozitate diabolică. Dialoguri fade, chiar cretine, unele care s-au mai spus, nimic demn de-a sta două ore și ceva într-un scaun. Hai să zic că singurul plus a fost Chewbacca, singurul care a rămas întreg la cap dacă se poate spune așa. A, da, și pasiunea mea pentru 3d, dar data viitoare când o să mai am presimțirea dezamăgirii o să aleg un film de animație. Și acum poate-mi explică și mie cineva de ce s-a făcut atâta tam-tam pentru filmul ăsta și nu-mi dați argumentul banilor că asta o știam deja. Altceva care să-mi aducă o posibilă revelație, dacă se poate, dacă nu, asta e, o să mor proastă.