EU SUNT UMBRA. EU SUNT VICTIMA. EU SUNT UCIGAȘUL. EU SUNT ȚINTA.
PENTRU A SCĂPA, AM O SINGURĂ SOLUȚIE: SĂ FIU ALTUL.
ȘI DACĂ ALTUL ÎNSEAMNĂ EU ÎNSUMI?

Mathias Freire suferă de o boală stranie: aşa-numitele „fugi psihice”. Din cauza stresului, îşi pierde memoria. În clipa în care şi-o recapătă, este un alt om. Fără ştirea lui, primeşte un nou sine, un nou trecut, un nou destin…
Când îşi dă seama de situaţia în care se găseşte, e psihiatru la Bordeaux. Pentru a afla cine este cu adevărat, nu are decât o singură soluţie: să treacă, rând pe rând, prin toate identităţile sale precedente. Cerşetor la Marsilia, pictor nebun la Nisa, escroc la Paris… Mergând pe firul personalităţilor sale, va descoperi adevărul halucinant.
Tensionată şi foarte bine documentată, această urmărire a identităţii oscilează între psihanaliză şi speculaţie ştiinţifică într-un ritm infernal.

În construirea, cu o minuţiozitate ieşită din comun, a intrigii, Grangé face credibil tot ceea ce ia naştere din imaginaţia sa fără limite. — Le Figaro littéraire

Grangé explorează graniţa fragilă care desparte raţiunea de nebunie. Care oscilează între bine şi rău. Ne arată abisul fiinţei omeneşti, cu atât mai terifiant cu cât îl plasează în cotidianul societăţii contemporane.

Pasagerul vorbeşte, în esenţă, despre fuga unui om care, cu poliţia pe urme, îşi anchetează propria identitate. Urmărit în prezent, el se întoarce în trecut. Din descrierile amănunţite ale procedurilor poliţieneşti sau ale lumii subterane a vagabonzilor din Marsilia, Grangé se distinge prin realism, documentare şi, nu în ultimul rând, printr-o formă de seducţie. — Le Point

Pot spune cu o încântare inimaginabilă că este cea mai tare carte a anului. Știu, s-a tot spus că “Fata din tren” e thrillerul anului, dar nu, trebuie citit “Pasagerul” un thriller psihologic de mare angajament. Scris impecabil. Subiect psihologic genial, acțiune polițistă minunată. Nu știu, am doar cuvinte de laudă și nu am ce să spun mai mult. Trebuie doar s-o citiți, nimic mai mult.

După ce toată luna la Centru Cultural – Educativ Mioveni au fost multe, multe piese din capitală, astăzi am ajuns și eu la “Secretul fericirii” cu Dan Bordeianu (frumos bărbat), Vlad Zamfirescu și Irina Velcescu – adică David, Toma și Ana și, de asemenea, amintita Monica care “dormea”. Cele două familii fac parte dintr-o gașcă de prieteni foarte buni. Ei patru fiind cei mai buni prieteni din lume. Nu știu și nu ar trebui să vă spun despre ce e vorba, oricum, piesa este foarte, foarte bună și are răstunări de situații la care nu v-ați aștepta niciodată. Dar un lucru tot pot să vi-l spun, nu ar trebui să ai încredere nici în propria respirație. Ca în viață, prietenii se trădează și părerile de rău sunt prea târzii, dar, de asemenea, răzbunarea e frumoasă 😀 Merită văzută.

Restul fotografiilor le puteți vedea aici. Sunt multe.

Și dacă sunteți interesați de viitoare spectacole și nu numai intrați pe siteul Centrului Cultural. 

Cam atât pentru azi, pot să mai spun doar atât: sunt happy 🙂

Celebrul roman scris de Jane Austen “Mândrie și prejudecată”, a fost adus pe micile ecrane cu ceva modificări teribile. Firește, subiectul obsesiv al americanilor, da, zombie. Firește, poate voi credeați că sunt vampirii, dar nu, americanii au ce au cu zombie, adică morții vii, care mănâncă creierul oamenilor. Și s-au făcut atâtea filme pe tema asta că mă tot întreb dacă nu or ști ei ceva sau dacă nu crează creaturi din astea prin laboratoare. Dar, trecând peste speculațiile destul de îndreptățite, ținând cont că încă de la finalul anilor 1800 tot felul de scriitori spun povești cu aceste creaturi, pot spune că e o combinație relaxantă pentru o seară de weekend. Nu, firește, nu spun că ar fi vreun film de geniu, dar e absolut fermecător în inepția lui tipic americană. E de relax, dacă vreți. Acțiunea se petrece în Anglia secolului XIX, pentru că trebuia să țină pasul și cu romanul original. O Anglie în care femeile știu arta luptei chinezești, iar bărbaților li se pare că le apără de zombie aceia răi. Da, da, e și cu dragoste, trădare și toate cele. Și eroii principali sunt simpatici încercând să facă pe antipaticii.

Dar… DA! Iată un film cu adevărat bun.

După ce își pierde fiica într-un accident, psihologul Peter Bower alături de soția sa încearcă să-și refacă viața într-un alt oraș. În timp ce își reia meseria și tot mai mulți pacienți îl vizitează, acesta începe să-și dea seama că ceva nu e în ordine, ori cu el, ori cu pacienții. Asta până când își dă seama că toți cei care-i intră în cabinet sunt morți. Care e legătura dintre ei și aceștia nu își poate explica, pentru că fiica lui, cu siguranță, nu are de-a face. Atunci care e secretul teribil care se ascunde în spatele acelor morți și ce trebuie el să descopere. Vă garantez că veți avea parte de un horror psihologic de mare excepție – da, știu, exepția nu poate fi comparată, dar eu o fac, na. Așa că dacă nu aveți ce face în wekeend, iată două filme care v-ar putea pe de o parte relaxa, iar pe de cealaltă parte vă veți pune niște întrebări existențiale. Trebuie să vă reamintesc că nu contează dacă e sau nu greșeala noastră, dar uneori noi suntem cei care trebuie să le îndreptăm.

Mary Higgins Clark este considerată regina suspansului din America. O fi, mie nu mi-a dat aceeași impresie, dar nici nu pot spune că e o carte rea.

Jonathan Lyons, specialist în Biblie, crede că a descoperit cel mai rar pergament din lume – o scrisoare a lui Iisus Hristos. Un pergament furat din Biblioteca Vaticanului prin anii 1500, care, dacă ar fi autentificat, ar putea deveni cel mai venerat document din istorie şi, cu siguranţă, cel mai râvnit şi mai valoros obiect din lume.Sub promisiunea că vor păstra secretul, Jonathan se consultă cu câţiva experţi. După doar câteva zile, Jonathan este găsit mort în propriul birou, iar soţia lui, bolnavă de Alzheimer, este descoperită într-un dulap, incoerentă şi strângând la piept arma crimei. Și-a ucis oare soţul într-un acces de gelozie, aşa cum afirmă poliţia? Sau moartea lui trimite la o chestiune mai amplă: cine a intrat în posesia pergamentului nepreţuit, acum dispărut?Răspunsul îl va da fiica lor, în vârstă de douăzeci şi opt de ani, hotărâtă să-și dezvinovăţească mama şi să descifreze adevăratul mister din spatele morţii tatălui ei.
Mi-a plăcut în mod deosebit rolul mamei sale și, chiar dacă am știut de la început cine e criminalul și i-am cunoscut și motivele, tot mi s-a părut destul de interesant să văd cum o să ajungă fiica sau detectivii la această concluzie. Trebuie să recunosc că jocul a fost destul de bun, iar rorulie bine conturate. Și cu toate astea, vă spun de pe acum, să nu vă așteptați la vreo poveste istorică, pentru că scrisoarea lui Iisus, chiar dacă e importantă, nu e de prea mare interes. Adică trebuie să vă așteptați la o carte de suspans cu ceva elemente biblice amintite ici și colo.

1. Un film de Oscar, dacă mă întrebați pe mine, în materie de crime.

O poveste fascinantă care merge pe trei planuri, trecutul îndepărat, trecutul apropiat și prezentul, dar urmărind același fir logic. După ce fiica îi e violată și ucisă, colegul ei încearcă, treisprezece ani, să îl acuze pe vinovat. Crima se petrece după 11 Septembrie, când toată America practic e paralizată și toți dau vina pe jihadiști, numai că cel care a omorât-o și violat-o pe fata polițistei – Julia Roberts – nu este un membru extremist al jihadului, așa cum încearcă toți ceilalți să-l facă pe Ejiofor să creadă. Însă nici Ejiofor, nici Julia și nici Nicole Kidman nu se dau bătuți. Ei știu adevărul, doar că nu au probele.

Mai rău e că poliția, FBI-ul și procurorii îl ajută pe criminal să scape sub scuza că asasinul este inflitrat într-o grupare extremistă. După treisprezece ani, timp în care polițistul nu-și găsește liniștea, se întoarce la FBI. Acum lucrurile stau altfel, pentru că femeia de care a fost mereu îndrăgostit (Kidman) este procuror și poate redeschide cazul. Dar oare asta vrea și mama fetei? Și unde se ascunde adevărul? Și câte piste false vor mai urma?

Da, chiar un film de Oscar cu o acțiune destul de complicată și un final la care eu, personal, nu m-aș fi așteptat vreodată. Bun scenariu, bună regie, minunați actori. Dacă veți avea ocazia să-l vedeți nu ar trebui să-l ratați.

2.  The Boy

Să nu mă întrebați de ce, dar îmi plac filmele cu copii sadici. Numai că de data asta este vorba despre o păpușă copil. Ei bine, o domniță din America fuge în Anglia unde i se oferă un post de dădacă mult prea bine plătit. Ea fuge de fostul ei iubit, un bărbat furios care o caută pretutindeni, așa că vede în asta singura ei scăpare. Doar că atunci când ajunge la conacul misterios, familia care o întâmpină îi dau în grijă o păpușă. Îi dau toate indicațiile necesare pentru a se îngriji de păpușă și, înainte să plece în vacanță, o pun să promită că va respecta regulile. Tânăra este de acord, dar imediat ce aceștia ies pe ușă ea aruncă păpușa într-un colț neavînd de gând să respecte nici o regulă.

Numai că încep să se întâmple lucruri misterioase și, până la urmă, ea înțelege că în acea păpușă se află totuși un suflet. După ce află povestea copilului care murise cu douăzeci de ani în urmă, începe să-i dea atenția de care anevoie, dar asta nu înseamnă că lucrurile nu se complică. Ei bine, un horror bunicel, mai bun decât cele din ultimii ani, asta pentru pasionați.

Publicația “Destine” a fost înființată în 1990 și este la al douăzeci și cinci-lea an de existență. Are douăzeci și patru de pagini și costă doar patru lei virgulă cinci. Este o publicația a USR filiala pentru Copii și Tineret, așa cum este și publicația “Clipe Albastre”. Aseară răsfoiam Destine pentru a mai afla ce se mai întâmplă prin filială. Vorbesc acum despre numărul 124-126 din 2014, număr care încă se mai găsește, dar nu pentru mult timp pentru că trebuie să apară și următorul.

După cum știți deja – iar dacă nu aflați acum – am o obsesie rusească. Despre cultura lor, politica lor, Putin al lor. N-am ce face, cred că am fost rusoaică într-o altă viață sau voi fi în următoarea. Tot ce e rusesc e mai presus de mine. Îi ador pe ruși, nu știu de ce, e dragostea aia pe care nu o poți explica. Știți cum e să vi se pună așa pata pe ceva și să iubiți necondiționat, fără întrebări și răspunsuri, fără speranțe sau iluzii, doar așa, să iubiți. Ei bine, cam asta se întâmplă cu mine când vorbesc despre ruși. Literatura lor, armele lor, picturile lor, geniile lor, toate astea îmi plac la nebunie, de parcă m-aș droga.

Dar să ajungem la Matrioșka. Știam, firește, că este inventată în Rusia această păpușă, așa cum știe aproape oricine. La un moment dat m-am gândit că ar putea fi o armă bună, pentru ce nu vă spun, încă păstrez ideea asta. Doar că neducînd ideea mai departe nici nu m-am interesat în amănunt unde, de ce și când. Dar când desitun îți dă semne, iată că ți le dă prin revista Destine, ca să nu ziceți că nu există. Așa că la categoria “Din cultura rusă” dau exact peste “arma” pe care încerc s-o creez de vreun an și ceva. Și ce aflu? Desigur, asta știți și voi. Matrioșka este o păpușă din lemn de mesteacăn sau tei, viu colorată, goală pe interior, în care sunt introduse alte păpuși, mai mici, aproape identice. Prima oară a apărut în 1890 în localitatea Abramțevo, dar centrul de confecționare a devenit Serghiev-Posad.

Povestea a început de la ouăle de Paști viu colorate care se realizau în vechime din lemn pictat. Și japonezii au o astfel de jucărie – ceea ce e logic – doar că aceasta reprezintă un bătrânel jovial, cu mustăți lungi și albe. Darumu sau budistul Fukuruma, păpușă alcătuită din cinci figurine.

Povestea păpușii rusești pornește de la pictorul rus Serghei Maliutin, care ținea într-o mână un ou pictat și în alta figurina japoneză, de aici pornind ideea. După indicațiile pictorului, strungarul Zvezdocikin a realizat păpușile și așa s-a născut Matrioșka, o fetiță îmbrăcată în sarafan rusesc, cu șalul ei și un cocoș negru în brațe. Ce-a de-a opta figurină, și cea mai mică, înfățișează un bebeluș în fașă. Astfel păpușile devenind un simbol al fertilității.

Dacă nu știați – că eu nu știam – există și muzee matrioșcice, primul dintre ele, care deține aproximativ paisprezece mii de exemplare, a fost deschis în Moscova în 2001. De la regiune la regiune păpușa este altfel reprezentată, în unele fiind și flăcăi buni de luptă. Așa că păpușa asta are o adevărată istorie în spate. Ceea ce mi se pare cu adevărat remarcabil e că tot ceea ce dețin rușii, chiar dacă pare nesemnificativ, e încărcat de simboluri pe care nu le-au uitat. Din păcate noi le-am uitat demult pe ale noastre. Abia ne mai amintim cine suntem fără să ne englezim sau franțuzim, așa, că pare interesant. Uite de aia îi admir eu pe ruși. Ei nu uită și nu își vorbesc limba cu englezisme și alte amestecături.

Cine nu-l cunoaște pe Tyrion Lannister jur că a trăit degeaba. Se poate da chiar acum cu fruntea de pereți lăsându-și creierii acolo. Dar m-aș mira să fie atât de mulți care să nu fi auzit de cel mai iubit personaj negativ al istoriei (da, da, în dragoste există paradoxuri și dacă tot suntem aici, când termină Martin următoarea carte din serie că mor de dor?).  Ei bine, măcar știu pe cineva care de mâine se va apuca de seria “Cântec de Gheață și Foc”, dar până atunci să ne amuzăm cu cele mai interesante cugetări ale piticului – considerat bastard, deși nu e – al leiilor Lannister și, desigur, cel mai mic, dar și cel mai inteligent.

“Din înțelepciunea lui Tyrion Lannister” – Despre cum e să fii pitic: “Pentru tații lor, toți piticii sunt niște bastarzi”; “Mi s-a zis în o mie de feluri, dar rareori m-a făcut cineva “uriaș”; “Oricum te-ai îmbrăca, tot pitic ești. N-o să ajungi niciodată la înălțimea cavalerului de pe scări, individului cu picioare lungi și drepte, abdomen puternic și umeri lați de macho”; “Singurul lucru mai demn de milă decât un pitic fără nas e un pitic fără nas și fără aur”; “Felul în care mă piș nu se numără printre talentele mele. Și să vedeți cum mă cac!”;

• Toți piticii pot fi bastarzi, dar nu toți bastarzii sunt pitici – “Sunt pitic, nu orb”; “Nu crezi că s-ar putea să par mai înalt dacă mă îmbrac în negru?”; “Sunt o pocitanie pitică, dar… în pat, când se suflă în lumânare, nu sunt mai prejos decât alți bărbați. Pe întuneric sunt Cavalerul Florilor”; “Piticii sunt o farsă a zeilor, dar bărbații sunt eunuci”.
• Cică sunt jumătate de om. Asta vă întregește pe voi? – “În sufletul meu e un locșor plin de iubire pentru ologi, copii din flori și chestii făcute țăndări”; “Pesemne că zeii au fost beți când au ajuns la mine”; “Și dacă-aș fi pe jumătate de isteț pe cât sunt acum, tot m-aș putea măsura cu tine”; “Se prea poate să ai noroc dacă mângâi pe cap un pitic, dar ai putea să ai și mai mult noroc dacă-i sugi cocoșelul”.
• Puterea cuvintelor – “Mintea este arma mea. Fratele meu are sabia, Regele Robert are ghionga de război, iar eu am mintea… și o minte are nevoie de cărți, tot așa cum o sabie are nevoie de tocilă, dacă trebuie să-și mențină ascuțimea”; “Rață are sabia, eu pana și pergamentul”; “Somnul face bine. Cărțile fac și mai bine”; “Păzește-ți limba să nu cumva să-ți sape mormântul”.
• Dacă tai limba cuiva, nu dovedește că omul acela e mincinos, nu faci decât să-i spui lumii întregi că ți-e frică de ce ar putea zice.
• Despre amor – “Aș prefera o târfă oarecum tânără, cât mai drăguță cu putință. Dacă s-a spălat anul ăsta nu pot decât să mă bucur. Dacă nu, o spăl.”; “Timidele sunt preferatele mele. În afară de alea rele…dar câteodată alea mai urâte sunt cele mai nesătule în pat”; “Dacă te iubești doar cu propria ta mână, la un moment dat obosești.”; “De mă lăsați fără limbă, Luminăția Voastră, n-o să mai am cu ce să-i dăruiesc vreo plăcere blândei soațe pe care mi-ați hărăzit-o”.

Să nu uităm, totuși, pentru cunoscători, că piticul nostru știa să jignească cu stil, dar atunci când era nevoie să iasă dintr-o situație neplăcută mergea pe autoironie pe care capetele încoronate nu numai că nu o înțelegeau, dar li se făcea și milă. Avea un fel de diplomație directă, ceva destul de rar întâlnit.

• Valori de familie – “Un Lannister își plătește întotdeauna datoriile”; “Nicodată nu pun pariu cu ai mei”; “Patricidul e o treabă aridă. Ți se face sete”; “Soră-mea m-a confundat cu o ciupercă. Mă tine pe-ntuneric și mă hrănește cu rahat”; “Am aflat demult că e o mitocănie să borăști pe fratele tău”.
• Despre condiția umană – “Zeii sunt orbi, iar oamenii văd numai ce vor să vadă”; “Oare de ce, atunci când cineva ridică un zid , vine altcineva să vadă ce e dincolo?”; “Oricărui caraghios îi place să audă că e important”; “Un dram de ură sinceră poate fi revigorant, ca vinul acru după prea multe dulciuri”;  “E bine ca fiecare să fie luat peste picior din când în când, ca nu cumva să ne luăm prea în serios”; “Trecerea timpului ne face pe toți epave”.
• Despre muzică – “Să nu crezi niciodată ce auzi într-un cântec”; “Dacă voi mai fi vreodată Mână, primul lucru pe care-l voi face e să ucid cântăreții”.

Restul vă las pe voi să descoperiți. Cartea e măricică și are Tyrion niște pilde de zău că de-ar exista eu m-aș mărita cu el. Minte ca a lui, la un mascul, fie el și pitic, mai rar. Cum să nu-l adori? Cum? Dar ați putea începe citind seria “Cântec de Gheață și foc”. Serialul e o porcărie și nu respectă datele istorice, în plus mai și bagă în ele. Cartea e tot carte, doar a spus-o și piticul.

Trebuie să recunosc că-mi place. Nu m-am mai uitat de ceva vreme la un serial. Urmăresc câteva destul de bune când și când. Când am văzut că a apărut Dickensian m-am gândit că se reia “Poveste de Crăciun” a lui Charels Dickens, dar nici vorbă de așa ceva. Mă rog, ba da, dar nu.

De fapt este un serial polițist care conține toate personajele din “Poveste de Crăciun”. Se menține perioada. Scrooge, face ce știe el mai bine, adică dă bani cu camătă, în timp ce partenerul său Marley este ucis. Aici este adevărata poveste. Pe lângă viața celorlalte personaje în jurul cărora scenaristul s-a învârtit foarte frumos: vieți ruinate din cauza averilor, fericirea e mai mare a celor săraci, căsătorii aranjate, hoți, târfe și “domni” în toată regula care vor să pună mâna pe banii doamnelor. Depravarea, firește, nu lipsește. Oricum Londra acelor timpuri a fost una a depravării ipocrite. Toți erau domni, dar toți urmăreau ceva. Mă rog, nu cred că s-a schimbat mare lucru în sensul acesta nici acum.

Oricum, povestea se învârte în jurul morții lui Marley. Ucigașul trebuie găsit, chiar dacă victima a fost de o depravare și o răutate ieșită din comun. Dar când e crimă, e crimă.

Dacă vă place Dickens și dacă vreți să vedeți povestea din jurul poveștii, Anglia aceea întunecată, searbădă, plină de petreceri, dar și de sărăcie, atunci chiar recomand serialul. Este o adevărată încântare pentru orice iubitor al lui Dickens, dar mai ales este o adevărată încântare să privești lumea de atunci după ce a avansat atât de mult totul. Eu zic să vă bucurați de serial, face parte din categoria celor foarte bune.

… dar cine sunt eu?

Eu bine, aici puteți vedea promo video al piesei, pentru că eu nu știu, momentan, cum să bag un video 😀

Daaaa, azi eu și fostul meu coleg de la agenție, Cristi, am fost la teatru: “Doi români în Europa”, de fapt este estradă și m-am bucurat tare să-i revăd pe cei din formație: George cu saxul, Ionuț cu orga, Claudia voce, iar Giurea părea chiar ok pe scenă, pentru cine cunoaște. Și m-am bucurat și mai mult să-i văd pe soții Dragnea dansând. Sunt făcuți pentru asta și le stă minunat pe orice scenă, în orice loc. Ori de câte ori dansează ei lumea pare a fi mai veselă, mai nelipsită de griji. Nu am de gând să vă povestesc nimic, știu că pozele nu au ieșit prea bine pentru că mi-am uitat aparatul acasă, iar telefonul tot telefon e. Dar vă pot spune că m-am bucurat de spectacol ca un copil de o acadea. Apoi am primiti botoși :D, asta era în afara contextului.

Oricum, v-aș sfătui, dacă mai prindeți piesa, să mergeți neapărat. Muzică bună, dansatori desăvârșiți, actori buni, subiect la zi care sigur o să vă încânte. Așa că vom lăsa câteva imagini să grăiască.

Nu mai știu cine a spus asta, dar sigur era un copil și se referea la mâncare. Eu mă refer la o carte.

Am zis să citesc și eu ceva mai romance, că doar așa scrie pe copertă. Să-mi mai aduc și eu aminte de cărțile alea gen Lorelei – firește că nu credeam să se compare – în schimb am dat peste un thriller. Bun și ăsta. Îmi plac cărțile cu acțiune, mai ales dacă acțiunea e bună și subiectul fierbinte. Da, partea aia de thriller e bună. Povestea este una care li s-ar potrivi asociațiilor non-profit din românica, de minune. Și ca să vă spun pe scurt, un fost pușcăriaș, contabil, este angajat de o organizație care se ocupă de veteranii de război sau de militarii pensionați care o duc rău. Numai că nenea ăsta descoperă că umilii comandanți – foști comandanți – care stau în fruntea organizației, și câțiva mercenari, au furat vreo șase miliarde de dolari pe care aveau de gând să i le pună lui în cârcă. Așa că omul mută banii într-un cont unde nici dracu’ nu s-ar fi gândit să-i caute, îi scrie o scrisoare ficei lui cu numărul contului și îi lasă un mesaj în care-i spune să fugă știind ea unde. Apoi omul moare strivit sub șine – exact ce îmi doresc și eu de la viață.

De aici începe aventura. Anna primește mesajul disperat al tatălui care-i spune doar că va ști unde să găsească scrisoarea și să fugă la acel om în care el are încredere și care trebuie să-și țină promisiunea. Anna profesoară, violată la șaisprezece ani de fratele ei vitreg o ia la fugă și ajunge la fostul coleg de celulă al tatălui ei, Brent, un pictor respectat și plin de bani – sigur că lucrările lui erau sub pseudonim. Tipul din ăla de o frumusețe rară, adică așa cum sunt bărbații în filme, dar fusese condamnat pe viață pentru că și-a ucis tatăl la șaisprezece ani, însă, după douăzeci de ani de închisoare, arestul la domiciliu li s-a părut firesc judecătorilor, mai ales că un timp a fost chiar un deținut model.

De altfel el nu era chiar un model, spiritual vorbind. Omul pus pe treaba lui lua capul oricui îi încălca proprietatea sau îi amenința viața, cu toate astea nu se poate spune că era violent, poate cam nervos. În fine. Aceste două personaje nu le-am înțeles. Intriga e bine construită ca un film bunicel de acțiune la care merită să-ți pierzi timpul așa să vină somnul. Dar personajele sunt varză. Anna nu mai făcuse sex de la viol, dar pe Brent aproape că-l violează ea. Brent nu iubea pe nimeni, dar Anna, chiar dacă o respinge, o iubește la nebunie. Personaje complicate uneori fără logică, dar nu contează nici asta.

Ideea e că ăștia doi trec printr-o grămadă de lucruri neplăcute, riscând ca Brent să ajungă din nou după gratii pentru tot restul vieții lui, dar îi promisese lui Davis și voia să i-o tot tragă Annei, așa că merita riscul. Pe lângă asta tot apar frustrările lor și jocul de-a te vreau, dar nu te vreau. Amintirile, durerile și, firește, o grămadă de morți în jur. Dar, vă spun cu onestitate, finalul e neașteptat, nu din partea ăstora doi, la ăștia mă așteptam să se lege unul de altul, dar din punctul de vedere al anchetei, uite că nici eu n-am bănuit cine i-a înscenat prima oară furtul lui Davis, pentru că, până la urmă, despre asta este vorba. Despre cine i-a înscenat prima oară de-a ajuns după gratii că acum știm clar despre cine este vorba. Ehe, și iar regrete din partea Annei și a mamei ei că nu l-au crezut… ce să mai, merită citită într-o seară ploioasă, mai ales că în ciuda faptului că e destul de grosuță e foarte ieftină. Așa că nu dați buzna, dar mai gândiți-vă!