Nici nu s-a terminat bine scandalul de la Berevoești că a apărut altul tot în etnia rromă, de data asta la Blocul Coremi, bloc dat de Primărie acestora în regim social. Rromii de la Coremi se acuză între ei de ani buni, dar de data asta s-a lăsat și cu plângeri la poliție. Liderul rromilor din Pitești, Nicolae Pavel, este acuzat că le vinde oamenilor locuințele sociale.

# Rromii de la Coremi se revoltă din nou împotriva lui Nicolae Pavel

La Blocul Coremi, construit de Primărie și dat rromilor din Pitești, oamenii se împart în două tabere: cei care sunt de partea administratorului Nicolae Pavel și cei care nu îl mai vor pe acesta aducându-i acuzații grave.

Femei, bărbați și copii, locatari Coremi s-au strâns marți în fața Primăriei pentru a avea o audiere cu viceprimarul Zugravu. Oamenii erau revoltați deoarece duminică seara li s-a umplut paharul când unul dintre locatari a fost dat afară din bloc de două dintre femeile din clanul lui Pavel. Deoarece s-a ajuns la scandal, doi bărbați au fost arestați și reținuți pentru 24 de ore pentru tulburarea liniștii publice. Din declarațiile acestora se pare că au ajuns la scandal pentru a își apăra drepturile de-a intra în blocul în care locuiesc.

# Suntem Berevoiești doi

Rromii strigau intrigați că sunt un fel de sclavi ai lui Nicolae Pavel și se simt exact ca cei care au fost înlănțuiți la Berevoiești. “Vrem să scăpăm din sclavie”, a spus o femeie care-și ținea pruncul în brațe. Dar acuzațiile nu se opresc aici. Din declarațiile oamenilor se pare că Nicolae Pavel a vândut acele garsoniere începând de la 800 de euro și ajungând la 5000 de euro. Când unul dintre locatari nu ar mai fi avut bani să achite îl dădea afară și proprietatea se revindea unui alt locatar. Menționăm că acest bloc a fost dat în folosință de către Primărie fără a se cere chirie, singura condiție fiind aceea de-a plăti utilitățile. Cel desemnat de Primărie pentru a administra blocul a fost Nicolae Pavel care a început să se creadă stăpân pe bloc și pe oamenii care locuiesc acolo. Oamenii au declarat că li s-au cerut bani pentru a avea dreptul să locuiască în acele garsoniere, ba chiar și pentru a intra în curtea blocului. Copiii, declară aceștia, le sunt batjocoriți și nu sunt lăsați să iasă afară, în curtea imobilului.

# Problemele constatate și de corpul de control al Primăriei

Rromii au cerut să nu-i mai plătească utilitățile lui Nicolae Pavel, ultima oară au plătit căldura în luna iunie cu toate că majoritatea au în casă butelii, iar în luna iulie nimeni nu ar fi folosit gazele dacă le-ar fi avut. Din casa scării de incendiu administratorul și-a construit baie, lucru constatat și de corpul de control al Primăriei. Oamenii lui Pavel au toalete pe balcoane, iar în spatele blocului sunt mai multe cotețe unde se cresc porci, găini și alte orătănii, lucru care-i deranjează pe ceilalți. Pentru că locatarii au cerut să nu mai plătească întreținerea administratorului, cei de la primărie au decis ca pe 30 iulie să se ducă chiar ei să facă încasarea. Aceștia au copii după chitanțe și cu toate astea nu beneficiază de gaze și uneori nici de lumină. Din ceea ce spun ei Nicolae Pavel și-a făcut casă la Bradu pe banii lor.

# Directorul Dan Teodorescu așteaptă o soluție de la poliție, iar poliția de la Primărie

Dan Teodorescu a spus că va încerca alături de colegii săi să facă o schimbare la Coremi pentru a se liniști spiritele, dar, în același timp, spunea dânsul, oamenii nu au făcut nici o plângere. După care a revenit asupra declarației inițiale spunând că, de fapt, sunt niște plângeri la secția 4 Poliție.

Cei de la Poliția Municipiului au spus că există mai multe plângeri de la mai multe persoane din acel bloc, dar ei nu prea pot face nimic în afară de-a cerceta cazul. Dosarul a fost trimis la Parchet și e în curs de cercetare, dar și ei așteaptă, în primul rând, o soluție de la Primărie.

# Rromii de la Coremi acuză că au fost târâți la alegeri pentru fostul Primar

Cei care sunt împotriva administratorului îl acuză pe acesta că îi încolona pentru a-l vota pe Tudor Pendiuc, de asemenea, unii dintre ei sunt convinși că Dan Teodorescu nu este străin de perceperea banilor pe camere și de modul în care sunt tratați: “Chiar ieri când au venit cei de la primărie la noi Pavel ne-a înjurat de față cu ei, iar aceștia nu au reacționat în nici un fel”.

# Pavel are, de asemenea, o explicație

Nicolae Pavel este acuzat de camătă și de faptul că le cere acestora bani să intre în bloc sau în locuințe. Întrebat dacă știe de acuzațiile care i se aduc Nicolae Pavel a declarat: “Știți ce se întâmplă? Proxeneții au bani și îi pun împotriva mea, până mai acum îmi lingeau castroanele mie de foame, acum au bani. Sunt plătiți de D.D și F.M, pentru că au femei prin Ibiza. Ei racolează fete. Cum fac 18 ani, cum le iau, le duc afară și… nu mai permit eu așa ceva să mai facă. Nu le cer nici o taxă de protecție, n-am nici o problemă cu ei, eu sunt o fire pașnică, n-am probleme cu ei. Problema este că nu le mai dau voie să mai facă camătă în bloc. Au făcut kilograme de aur pe cămătărie. Dar dacă restrângem ancheta să știți că sunt cercetați pentru droguri. Eu n-am nimic cu nici unul. Ăștia care reclamă fac de foame și de frica lor. Proxeneții au sărit la ei să-i bată și au venit tot la mine să-i apăr. Ăștia au păcălit și din nepoții mei că au nevoie de buletinele lor. Dacă eu nu le-am mai dat voie să facă ce vor caută scandal cu mine”.

# “Proxeneții” cer psiholog pentru copiii din bloc

F.M este un bătrân pensionar operat la inimă, iar D.D este Președinta pe Județ a Rromilor la femei și lucrează ca mediator sanitar la Primăria Călinești pe comunitatea de rromi. Aceștia ar trebui să fie cei doi proxeneți, soț și soție, oameni respectați în comunitate. Cu această ocazie femeia a cerut cu disperare un psiholog din partea primăriei pentru copiii de la bloc: “Nici nu știu să se joace, sunt terorizați. De câte ori ies afară sunt bătuți, speriați și înjurați. Copiii aceștia au nevoie de un psiholog pentru a se putea dezvolta normal”.

# De data aceasta rromi nu mai renunță până când nu pleacă Pavel

Joi după-amiază, la secția 4 Poliție Pitești, cei care nu-l mai vor pe Pavel s-au strâns din nou pentru a face plângeri. Cu toate că în fiecare an izbucnește câte un scandal de data aceasta locatarii Coremi vor să pună capăt nebuniei. Mulți dintre ei lucrează pe salarii de nimic și au nevoie de liniște măcar când ajung acasă, dar cel mai mult își doresc siguranță pentru copiii lor. Joi au depus plângeri împotriva violenței verbale, deoarece Nicolae Pavel i-a amenințat că-i împușcă, acesta spunându-le de multe ori că deține arme, unora chiar a încercat să le vândă pistoale cu bile de cauciuc, lucru de care nici cei din Primărie nu sunt străini conform unui raport din 2010 când unii consilieri recunoșteau că ar ști că acesta deține arme.

Unii dintre locatari au dormit mai multe zile pe unde au apucat de teamă să nu fie bătuți. De data aceasta, spun ei, “mergem până la capăt și dincolo de capăt”, dorind să se termine pentru totdeauna scandalul acesta și să ducă o viață normală.

Haita sunt cei care îți sunt alături la bine și la greu. Nu trebuie să fie mulți, doar câțiva care să înțeleagă atunci când e cazul.

Exemplul meu e evident. Noi suntem o “haită”. Și când spun asta mă refer la redacție. Așa cum un club moto este o haită. Firește, cu bune și cu rele, pentru că e imposibil să fie toate bune. Cu toane și nervi, dar, în același timp, cu sentimentul că oricât te-ai fi înjurat azi cu unul dintre ei, mâine știi că te poți baza pe respectivul.

“Haita”, firește, poate fi gruparea de prieteni sau cea de la muncă – mai rar în acest caz, dar nu imposibil – E important să știi că te poți baza pe cineva. Pe colegul, prietenul, ruda… Nu știu, dar e clar că voi înțelegeți ideea. Trebuie să o înțelegeți. Există prieteni și prieteni, relații și relații, oameni și oameni. Și dacă nu-i înțelegem pe fiecare așa cum e atunci nu facem decât să fim răutăcioși la modul gratuit. Eu îmi doresc să fiu înțeleasă cu toanele și fițele mele, pe care, de ce să mint, le am. Dar dacă oamenii de lângă mine mă iubesc cu adevărat înțeleg că și defectele fac parte din ceea ce sunt eu. Nici unul dintre noi nu e perfect.

Într-un grup, mai mare sau mai mic, apar și neplăceri, asta e clar. Dar dacă suntem uniți putem trece peste. Asta e, fiecare om e așa cum e el. Nu toți reacționăm urât la nervi. Unii – cum aș fi eu – țin mult până să se exteriorizeze, alții, din contră. Na, fiecare cum l-a lăsat natura. Dacă am fi la fel ne-am plictisi. Mai rău e că nu încercăm să ne înțelegem unii pe ceilalți. Sau nu mai avem răbdare. Dar totuși, e ceva care-mi place la noi, ne unim dacă unul pățește ceva. Sau așa vreau să cred.

Cel mai rău e atunci când nu ne mai respectăm unii pe ceilalți. Aici se rupe firul. Aici se rupe tot. Când intervine starea aia de nebunie, de încrâncenare. Toți avem probleme, diferite ce-i drept, dar fiecare le trăiește la o anume intensitate și avem impresia că ale noastre sunt un capăt de țară.

Nu e chiar așa. Eu mă gândesc, încă șocată, la ceea ce s-a întâmplat la Berevoiești. Acolo a fost o “haită” criminală – încă mai e. Mă gândesc la copiii ăia prin ce traume au trecut. Unii nu se vor mai recupera niciodată. Noi suntem bine față de alții. Dar avem darul de-a amplifica totul, pentru că, normal vorbind, fiecăruia i se umple paharul. Dar hai să-l golim. Suntem o “haită” până la urmă și nu ne abandonăm unul pe celălalt. Indiferent pe ce cărări am apuca, suntem unii pentru alții. Așa trebuie să fie. Mâncăm o pâine împreună și asta e tot ceea ce contează, pentru că la greu tragem toți. Și dacă nu ăsta e cel mai important lucru nu știu care mai e.

Dragostea față de celălalt ar trebui să fie fără a judeca. Trebuie să ne acceptăm așa cum suntem: cu bune sau rele. Suntem oameni și trebuie să fim așa până la capăt. Trebuie să fim și să rămânem o “haită”. Greu, ușor, le trecem noi cumva pe toate. Cu nervi, cu râsete, cu bucurii și necazuri. Viața nu iartă pe nimeni, dar hai s-o privim mai cu seninătate și să fim mai buni unii față de ceilalți. Mai înțelegători și să facem totuși o minimă diferență între cei care trag și ceilalți. Atât din puțul gândirii. Dar nu uitați că fiecare e special în felul lui și dacă am gândi la fel am fi doar o masă de manevră.

Da, știu cum privesc oamenii din afară așa ceva. Motociletele sunt asociate cu rock-ul, perfect adevărat, iar petrecerile cluburilor de motocicliști cu satanismul, lucru perfect neadevărat.

Weekend-ul ăsta – destul de obositor, recunosc, dar, în acelși timp, de o frumusețe cum numai noi o putem înțelege – am participat la Parada Motocicliștilor din Codlea.

Despre ce a fost vorba?

Ei bine. Lucky 13 RC din Codlea a invitat MC-uri din țară pentru o paradă în Codlea, care, evident s-a terminat cu un party. Parada este cam ceea ce s-a putut surprinde, petrecerea a fost cu ușile deschise.

Au participate Bad Breed MC Pitești și alte cluburi din țară. Cei mai importanți au fost reprezentanții Hells Angels, dar și Piteștenii noștri care au ceva experiență de MC de câțiva anișori și sunt suporteri 81. Ei bine, ce înseamnă MC, MF și RC veți găsi și singuri pe net, dacă nu dați un click aici. 

Cei de la Lucky 13 RC s-au pregătit foarte bine și au fost extrem de ospitalieri. Mi-a plăcut atmosfera, ce e drept formația “CO@31” nu a fost grozavă, dar formația Folk excepțională. Ne-am distrat, am comunicat, ne-am cunoscut și am încercat să ne simțim cât mai bine. Nu o să mint. Pentru mine a fost și obositor, iar aici nu o să dau din casă, dar vă pot spune că la un moment dat a devenit stresant din puncte tehnice de vedere.

Una peste alta a fosa o întâlnire chiar reușită. Nu contează că acum sunt foarte obosită, mi-a făcut plăcere să vă cunosc și cu siguranță o să ne mai vedem.

Bad Breed MC, în câțiva ani, vor fi cei mai buni, deja sunt pe drumul cel bun. Bravo, băieți! Ați fost onorabili.

E o melodie pe care o aud din când în când la radio. Nu mi-o amintesc. Nici măcar un vers din ea. Încerc să rețin morala și parcă e ceva cu dacă ai ști că exist… sau nu, mă rog. E clar, e o melodie care-mi spune ceva când o aud, dar o uit imediat ce se termină. Asta nu poate însemna decât că e o tâmpenie, dar totuși a trezit ceva în mine. Nu, nu de azi…

Mai cu ceva zile în urmă (sic) mă gândeam eu la o tâmpenie de a mea. Avea legătură oarecum și cu scrisul, dar și cu descrisul (a se citi cum se dorește). Ei bine, stăteam eu așa – nu, nu chiar ca găina – într-o pauză de gândit subiecte și mi-a trecut prin minte: “Și dacă ar ști oricum n-ar avea rost”. De ce? Motive simple:

Dacă ar ști ar fi degeaba, adică ar fi așa ca și cum i-aș spune unui pisic că mâine îi cumpăr un câine de companie – lucru pe care oricum nu l-aș face, iar pisoiului nu i-ar păsa nici cât negru sub gheară. Sau, dacă i-ar păsa, eu tot n-aș face-o. Bine, n-am făcut decât să basmucesc cititorul. Firește că vreau să spun ceva inteligent, dar mna… Ideea e că dacă un om, orice om, ar ști că-mi pasă, dar nu așa cum ar vrea el să-mi pese, cu ce l-ar ajuta? Și aici nu vorbesc despre prietenii ăia de suflet sau din suflet, vorbesc de cei care vor să-mi pese, dar așa cum vor ei, nu cum simt eu.

Da, îmi pasă, vreau să știu, omule, că ești bine, fericit, mulțumit, vesel, împăcat cu viața ta, dar asta e tot. Știu că nu te ajută asta pentru că nu îți dau aripi, nici măcar speranțe false, îți dau doar ceea ce pot eu. Vreau să știu unde ești, dar numai pentru a ști că ești bine, sănătos și chiar mulțumit. Nu, nu vreau să știu unde ești pentru că aș vrea să vin acolo. Îmi pasă de tine ca om, îmi pasă cum îmi pasă de orice om pe care-l cunosc mai mult sau mai puțin, dar cam atât. Și nu, nu sunt stricată, dar nu pot da ceva ce nu am de dat.

Îmi pasă și de oamenii despre care scriu și pe majoritatea nici nu-i cunosc. Nu contează că scriu bine sau rău despre persoanele lor, mereu mă pun acolo, undeva, în locul lor și mă gândesc ce aș simți eu. Uneori bucurie, alteori tristețe, dar nu am ce face. Eu greșesc, tu greșești, toți greșesc și lumea trebuie să știe, iar noi trebuie să fim în stare să ne asumăm.

Eu mi-am asumat mereu, mai ales atunci când am comis-o grav. Așa e normal. Le comit și eu, nu sunt perfectă, ferească cine o vrea, urăsc perfecțiunea, dar știu să spun “Am făcut-o, ăla de e mai bun să dea cu piatra”. Știu, toți veți da că nu vedeți gunoiul din ochii voștrii. Dar ce urăsc cel mai mult e lașitatea. Și oricât mi-ar păsa mie, omul laș merită ceea ce i se întâmplă. Eu sunt eu și sunt liberă. Tu, din păcate, ai nevoie de cineva pe care să te cațeri pentru a avea senzația de libertate. Nu e așa, fiecare om e al lui, nu aparține altuia. Fiecare își creează libertatea. Dacă vrei să fii slugă e alegerea ta. A mea e și va fi să fiu eu: nebună, liniștită, exagerată sau o lady. Așa cum simt, așa sunt. Voi, majoritatea, vă mințiți. Toți vreți să faceți nebunii, dar vă judecă lumea. Toți vreți să scăpați din anumite lanțuri, dar nu aveți curaj. Eu mă știu, tac, suport, dar și când am zis punct e punctul cât casa. Asta e, asta va fi.

Îmi pasă, dar nu așa cum vreți voi. Iar unii nici nu meritați!

… tremurând de frig, dar totuși cu o mulțumire tâmpă care nu are nimic de-a face cu mine, cu felul meu de-a fi.

Se spune că nu e bine să regreți trecutul. Nu-l regret. Dar asta este una din acele zile pe care mi le amintesc cu mare plăcere. Eu, “diva”, cu grătare :)), în iarbă, într-un colț uitat de lume și culmea, simțindu-mă bine. Pot spune că a fost una dintre cele mai frumoase zile din viața mea din ultimii 3-4 ani.

O zi pe care vreau să o țin într-o ramă. Un tablou al memoriei.

Mulțumesc pentru asta!

Azi nu vă țin mult de vorbă. Nu de alta, dar mâine… mâine e mâine, iar eu oricum nu sunt într-o stare prea grozavă. Dar Arci și Literatura pe tocuri mi-au făcut o mare bucurie. Vă invit să citiți AICI un interviu minunat. Vă mulțumesc pentru frumusețea și interesul de care ați dat dovadă!

Uneori e bine să mai știți că mai facem și cultură, nu doar lucruri pline de invidie și răutate. Tocmai de aceea le mulțumesc fetelor pentru ceea ce fac și mai ales că ne-au dat nouă o șansă, nouă Crime Scene Press. O editură destul de mică ca vârstă, dar cu un istoric demn de invidiat. Vă mulțumesc din suflet!

Există! Puțini. Îi numeri pe degetele de la o mână. Există și acei oameni care vin pe neașteptate în viața ta și îți sunt mai prieteni decât cei vechi. Oamenii aceia care vin când trebuie pentru a fi lângă tine chiar dacă tu nu le-o ceri.

Aici nu vorbesc de foști, actuali sau ce or mai fi, iubiți. Ci pur și simplu acei oameni care te acceptă așa cum ești și nu te judecă. Care înțeleg când ești nervos și, din tâmpenie, îți verși nervii pe ei pentru că oricum te iartă, oamenii aceia care nu te lasă să cazi… știți voi la ce mă refer. Și oricât i-ai supăra – că, na, se mai întâmplă, ei pot înțelege că nu asta ai vrut.

Dar mai există și falșii prieteni pe care nu întotdeauna îi simți. Oamenii ăia care te trădează la modul barbar și apoi tot ei vor ca tu să nu le întorci “favoarea”. Ei, pe dracu’. Da, sunt politicoasă cu tine, chiar dacă ai vrut și poate ai și reușit să mă îngropi, dar ies de acolo și mă port normal până te ucid. Nu înțeleg de ce, de cele mai multe ori, prieteniile se transformă într-un fel de “îți arăt că sunt mai bun ca tine”. Nu există așa ceva. Da, poate ești mai bun, dar fii și om, pentru că despre asta vorbim.

Urăsc oamenii care în față ți se dau prieteni și pe la spate nu mai știu cum să ți-o tragă. Spune verde în față “Nu te plac”, poate că n-ai un motiv, dar nici nu te da ceea ce nu ești.

Sunt fericită din punctul ăsta de vedere pentru că am întâlnit un suflet care simte, are dureri, are frustrări și nu îi e teamă să arate asta. Dar, mai ales, își iubește prietenii chiar dacă ei sunt niște porci. Să nu te schimbi niciodată! Până la urmă lucrul acela minunat va veni, trebuie doar să ai răbdare și încredere că încă mai există oameni. Tu nu ești falsă, ești ceea ce ești și îți poți asuma asta. Lucrul ăsta e cel mai important din lume. Așa să fii mereu.

Despre autor:

Ken Bruen s-a născut în Galway, Irlanda, în 1951. Este unul dintre cei mai importanţi scriitori mystery & thriller din Irlanda ultimelor două decenii. A absolvit Trinity College din Dublin, cu un doctortat în metafizică, după care a colindat lumea timp de peste 25 de ani ca profesor de limba engleză, predând în Africa de Sud, Japonia şi America de Sud.  A început să scrie la mijlocul anilor ’90, cele mai faimoase romane ale sale făcând parte din seria care-l are drept personaj principal pe Jack Taylor. Câştigător al mai multor premii pentru literatura mystery & thriller printre care două premii Shamus.

„Garda”, primul roman din seria Jack Taylor, a fost distins cu prestigiosul Shamus Award, decernat de PWA.

Jack Taylor, un Mladin Irlandez, dar mult mai beat, sau un Marlowe englezesc și poate tot cam atât de beat.

Jack Taylor este dat afară din Gardă, poliția Irlandeză, din cauza bețiilor repetate. Chiar dacă pe vremea când el a intrat în acest servicu băutura era ceva de genul must have, regulile s-au mai schimat cu timpul.

Neavînd nici un alt fel de venit, Jack decide să devină detectiv. Bine, nu decide de la sine, dar este angajat pentru un job pe care nu-l poate refuza. – De reținut este faptul că în Irlanda nu există detectivi particulari.

La început lui Jack totul i se pare o nimica toată, dar habar nu are în ce joc periculos va intra.

O aparentă sinucidere îl pune pe bețivul Jack Taylor în acțiune. La început simte un fel de milă pentru femeia a cărei fată se presupune că s-a sinucis, dar mai târziu nici iubirea nu iese din discuție. Între o luptă între el și el, dar și între el și foști sau actuali membri ai gărzii, unde mai punem și ceva oameni puternici, Jack trebuie să facă față unor lucruri pe care nu și le-ar fi imaginat când încă mai făcea parte din gardă. Cu siguranță că nici băutura nu-l ajuta prea mult și totuși instinctul lui de polițai îl ajuta să miroasă urma.

Inițial am văzut în “Garda” doar o altă carte polițistă. Un alt autor care-și dorește un Marlowe ceva mai modern, dar nimic mai fals de atât. Jack este un irlandez cu vise mari, doar că acestea i se tot spulberă cu moartea celor mai dragi prieteni. Ajunge în stradă, iubește o femeie care-i împărtășește pentru un timp dragostea, dar, cel mai important, reușește să înțeleagă cum a murit de fapt fiica acesteia.

În ciuda faptului că este o carte destul de tristă, autoironia și hazul de necaz nu lipsesc din ecuație. E o carte care merită citită. Nu aveți nevoie decât de trei ore pentru a o devora.

“La câteva zile după Cheltenham, stăteam la masa mea obişnuită. Câştigasem nişte bani pariind la cursa cu obstacole şi încă nu-i risipisem pe toţi. Citeam Time Out. O cumpăram aproape săptămânal. Ghidul Londrei, cu aproape toate evenimentele din capitală.

Planul meu.

O da, aveam un plan. Puţine lucruri sunt mai letale decât un băutor care are un plan. Iată-l pe al meu.

Aveam de gând să strâng fiecare bănuţ pe care-l aveam, să mă mai şi împrumut şi să plec spre Londra.

Să închiriez un apartament şmecher în Bayswater şi să aştept.

Asta era tot. Doar să aştept.

Acest vis mi-a trecut prin cap în multe zile groaznice de luni.

Sean a venit lângă mine tremurând, mi-a aşezat cafeaua în faţă şi m-a întrebat:

– Vreun semn cu plecarea ta?

– În curând.

A mormăit o binecuvântare.

Am sorbit din cafea şi m-am ars pe cerul gurii.

Perfect.

Tăria coniacului mi s-a aprins printre gingii, izbindu-se de dinţi. Clipele dinaintea căderii.

Paradisul într-o coajă de nucă.

J.M. O’Neill a scris în Duffy is Dead că brandy-ul îţi dă suflu, apoi ţi-l ia. Mai mult, trebuia să te trezeşti tot mai devreme ca să bei destul cât să fii treaz la ora deschiderii.

Încearcă să le explici asta neiniţiaţilor.

|n bar a intrat o femeie, s-a uitat în jur, apoi s-a apropiat de tejghea. Mi-am dorit să fiu mai mult decât eram. Coborând puţin capul, mi-am testat abilităţile de detectare. Sau mai curând capacitatea de observaţie. Îi aruncasem doar o privire; cât puteam să-mi amintesc? O haină crem de lungime medie, croială scumpă. Păr şaten închis, până la umeri. Machiaj, dar fără ruj. Ochi adânciţi în orbite, deasupra unui năsuc rotund, gură puternică. Drăguţă, dar nu din cale-afară. Ghete decente din piele maro.

Concluzie: nu era de mine. A vorbit cu Sean, iar el a arătat înspre mine. Am ridicat privirea în timp ce se apropia. M-a întrebat:

– Dl. Taylor?

– Da.

– Putem vorbi puţin?

– Sigur, luaţi loc.

De aproape era mai frumoasă decât mi se păruse. Liniile din jurul ochilor ei erau adânci. Îi dădusem treizeci spre patruzeci de ani. Am întrebat:

– Pot să vă ofer ceva de băut?

– Domnul îmi aduce nişte cafea.

Cât am aşteptat, m-a studiat. Nu în chip discret ci pe faţă, fără nici un subterfugiu. Sean a venit cu cafeaua… şi, ce să vezi, o farfurie cu fursecuri. I-am aruncat o privire şi mi-a aruncat:

– Vezi-ţi de treaba ta.

După ce s-a îndepărtat, ea a zis:

– E aşa de fragil…

Fără să mă gândesc, am spus cel mai neinspirat lucru:

– El? Ne-ngroapă pe-amândoi.

A tresărit de parcă voia să se ferească de ceva. Am continuat brutal:

– Ce doriţi?

Regăsindu-şi calmul, mi-a replicat:

– Am nevoie de ajutorul dumneavoastră.

– Cum?

– Mi s-a spus că ajutaţi lumea.

– Dacă pot.

– Fiica mea… Sarah… s-a… s-a sinucis în ianuarie. N-avea decât şaisprezece ani.

Am scos sunetele convenţionale de compătimire. Ea a continuat:

– Nu cred că s-ar fi… sinucis… Pur şi simplu… pur şi simplu n-ar fi făcut-o.

Am încercat să nu oftez. A zâmbit scurt şi cu amărăciune:

– Asta ar spune orice părinte… nu-i aşa? Dar s-a întâmplat ceva după.

– După?

– Da, a sunat un bărbat, care mi-a spus că „A fost înecată”.

Asta m-a dat pe spate. Mi-am revenit, stângaci, şi am întrebat:

– Poftim?

– Asta a spus. Nimic altceva, doar cuvintele acelea trei.

Mi-am dat seama că nici măcar nu ştiam cum o cheamă.

– Ann… Ann Henderson.

Cât de în urmă eram? Hai, adunarea! Am dat peste cap cafeaua pe care se formase un guler subţire de spumă. Ca să fac ceva, am bâiguit:

– Doamnă Henderson… eu…

– Nu „Doamnă” – nu sunt măritată. Tatăl lui Sarah ne-a părăsit acum mult timp. Ne aveam numai una pe cealaltă… De asta nu m-ar fi… lăsat… singură.

– Annie, când se întâmplă o tragedie din asta, tot soiul de dubioşi şi ţăcăniţi apar de te miri unde. E ca un semnal pentru ei. Devorează durere.

Şi-a muşcat buza de jos, apoi şi-a ridicat capul şi a zis:

– El ştia.

Cotrobăind prin geantă, a scos un plic gros şi a zis:

– Sper să fie destul aici. Sunt economiile pentru călătoria noastră în America. Sarah plănuise totul.

Apoi a pus o fotografie lângă bani. M-am prefăcut că mă uit. A zis:

– O să încercaţi?

– Nu pot să promit nimic.

Ştiu că erau o mulţime de lucruri pe care ar fi trebuit, aş fi putut să le zic. Dar nu am zis nimic. M-a întrebat:

– De ce sunteţi beţiv?

M-a luat pe neaşteptate. Am zis:

– Ce te face să crezi că am de ales?

– Ah, astea-s prostii!

Eram destul de furios, nu de tot, dar pe-acolo, şi am întrebat:

– Şi cum vine asta, să vrei ca un… beţiv… să te ajute?

S-a ridicat, s-a uitat bine de tot la mine şi a zis:

– Se spune că sunteţi bun pentru că nu mai aveţi nimic altceva în viaţă.

Şi a dispărut.”

Da, da, am vrut să scriu despre politică, dar n-am făcut-o din două motive: unul ar fi că nu am avut timp și al doilea că între timp m-am plictisit. Dar dacă vreți subiecte interesante din Argeș, puteți citi aici tot ce vă interesează.

Acum să trec la ce mă doare. Bine, firește că nu mă doare mare lucru, dar așa e vorba. Ei, da, revenim la “Indicii Anatomice”, prima mea carte polițistă și cea tradusă în Anglia. Bine, poate că în conștiința umană a rămas și cea mai bună, dar George Arion zice că e mai mișto “Mascarada”. Eu nu știu exact ce să cred.

O primă recenzie excelentă o găsiți aici, pe Literatura pe Tocuri.  Pentru cei care știu deja cartea aceasta e la a doua ediție, sub îngrijirea și oblăduirea lui George Arion și Crime Scene Press, dar mai ales a lui Alexandru Arion.

Nu vă țin mult de vorbă astăzi pentru că îmi e teribil de lene, dar, dacă ați mai trecut prin blogurile mele știți bine că într-un fel a fost și crime-ul meu de suflet. Așa că vă invit din nou să o citiți. Nu o să vă pară rău!