Să tot fie vreo zece ani de când n-am mai fost interesată de-a avea ceva de-a face proiectele pentru anul ce va veni.

Nu că nu aș fi avut, dar știam că se vor pierde undeva pe drum și, în plus, nu aveam niciun chef să fac o asemnea listă. Toată lumea mă zăpăcea la cap cu liste impresionante pe care le aveau în cap. În anul care vine fac și aia și ailaltă, dar mai e loc și de altele. Și uneori ajungeam să citesc liste interminabile, doar așa, să văd cam ce și-au propus alții să facă și eu nu mi-am propus. Sigur, printre zecile de prostii erau și lucruri serioase. Dar, fie ele oricum ar fi, nu au fost realizate. Și aici vorbesc despre cei pe care-i cunosc personalt. Ceilalți… nu știu, unora le-or fi ieșit că nu și-or fi făcut toți liste degeaba.

Nu, nici acum nu-mi fac listă și nu schițez teme. Știu clar ce am de făcut. Și mai știu la fel de clar că m-am înhămat la atât de multe că nu o să mai am timp să mă vait de răceala care vrea să mă prindă din urmă, de oboseală sau alte lucruri neimportante. Dar mai sunt câteva zile până la anul, așa că o să mă vait repede.

Cumva, fără să vreau asta în mod neapărat, m-am axat mai mult pe ce pot face profesional. Din 2014 viața mea personală a fost undeva pe ultimul loc și când zic “viață personală” mă refer inclusiv la momentele alea în care vrei să fii tu cu tine. Cine mai are timp de ele? Restul e can-can. Iubire, dorințe, despre familie nu vorbim, pentru că vorba unui coleg de-al meu, după ce am făcut optsprezece ani apoi am început să număr optsprezece plus unu, plus doi, până când am decis că e mai bine să rămân la cifra inițială pentru a nu zăpăci audiența 😛

Una peste alta de anul ăsta nu mă pot plânge prea tare, dar pot să mă plâng de 2016… tâmpit an. De bine, de rău 2017 a adus multe schimbări. Nu au fost majore, dar, cumva s-au resimțit mult mai bine decât în anul în care tâmpisem cu politica argeșeană, nu mai știam exact unde îmi e locul în lume și atunci când ajungeam acasă era ca și cum aș merge la un hotel unde nu mă mai aștepta nici măcar portarul… Nu, Nu, nici acum nu mă așteaptă, dar măcar reușesc să mai văd și casa, ceea ce pare absolut minunat. În fine, cred că e prea mult spus, dar patul meu, cel puțin în ultima vreme, beneficiază destul de mult de prezența mea. Da, e un pat norocos.

Ei bine, cu toate astea, de data asta, am și eu câteva planuri pentru anul care o să vină. Nu, nu-mi propun ca din ianuarie să slăbesc. Ce rost are? Nici să merg la sală, asta nu mi-a ieșit nici în jumătatea anului. Nu-mi propun nici să am o casă mare, familie, copii și nici măcar pisici – momentan și aici mă refer stric la pisici. Dar îmi propun ca toate proiectele începute acum să fie duse până la capăt, indiferent care ar fi ăla.

Pentru că dacă e ceva ce înțeleg de la an la an, e faptul că întotdeauna se ivește câte o oportunitate. Sigur, nu le văd pe toate pentru că nu mai am timp și chef, dar măcar văd câteva dintre el, care, zic eu, contează. Acum, na, nici eu nu pot alege mereu ce e mai bine. Dar cui îi pasă? Până la urmă alegerile astea ne sunt date pentru a învăța ceva. Dacă nu merge una, până la urmă, va merge alta. Nu știu ce înseamnă “până la urmă” și nici nu mă mai chinui să-mi dau seama. Dar știu că acel moment dat va veni. A, da, începând cu anul viitor cred că e un moment dat.

Și cu asta, iată, tot nu am o listă. Dar am niște ambiții. Ceea ce e mai bine decât în alte dăți.

Și da, la un moment dat în viață, exact așa va arăta dormitorul meu… dar până atunci.

Intim! Sigur! Protectiv! Și nu pentru oricine.

Mai întâi de toate trebuie să spun că am avut noroc cu câțiva oameni. Pe unul dintre ei – Andrei – mai mult nu spun, l-a terorizat mama în așa hal că era în stare bietul om să facă el cu mâna lui, chiar dacă nu se pricepea, doar pentru a scăpa. Dar așa mi-a recomandat cei mai buni oameni. Oameni de care chiar am fost și sunt mulțumită. Dacă aveți vreodată nevoie de mobilă bună, bine făcută, la care se adaugă și umor din plin, apelați la mine. Oamenii sunt în Bascov și se pricep. Pentru că, la rândul lor, și ei au fost terorizați de mine pentru că eu vreau patul așa și invers, și da, înalt, și da, zece sertare – “Dar dacă picați domnișoară din pat? Vă dați seama de distanță?”. Pfff, dorm într-un pat atât de înalt de niște ani și nu mi s-a întâmplat, plus că la cât e de lat nu cred că am șanse. Ok, omul a luat-o ca pe o provocare. L-am sunat într-o zi spunându-i cum să facă sertarele, ce șine și rotițe să folosească: “Jur că te angajez, jur, chiar le-ai gândit”. Aiurea, le-am furat de la alții ;). La dressing nu mai spun. Pe lângă faptul că e imens și au avut bieții de cărat de le-a venit rău, au fost și nevoiți să lase spații pentru masa de călcat, dar să și acopere tot ce e de acoperit. Ehe, greu cu mine, dar au făcut și le mulțumesc că s-au ambiționat. Și da, livingul meu a devenit un dormitor intim și minunat… dar nu complet, mai sunt o gămadă de făcut.

Sigur!

E colțul meu sigur și numai al meu. Am găsit și soluția când mă enervați și nu mai am chef de voi, mă ascund în dressing și jur că nu mai ies de acolo până nu-mi revin. Partea bună pentru mine 😀

Protectiv!

Da, am nevoie de o protecție în plus și știu cine se va încumeta să o facă cum trebuie. Dar chiar și acum simt că mă primește cu toată căldura, chiar dacă mă vede indecisă și schimbătoare – da, despre mini-apartamentul meu vorbeam.

Nu e pentru oricine!

De-a lungul anilor am tot greșit primind tot felul de persoane negative, invidioase, răutăcioase, în casa mea. Gata, de acum s-a terminat. Că vă supărați ori ba aici nu mai intră decât cei pozitivi, sinceri și fără invidii fără sens. Că nu mi-a fost ușor și tot mai am de tras. Când o să fiți în pielea mea veți înțelege. Selecția e importantă. Gata! Doar oameni care au suflet, restul… pana lor.

Când nu le poți face pe toate, dar dai din coate.

Am fost crescută să nu mă las. Na, ca oricare, am și eu momentele mele de cădere, dar, cumva, nu știu cum, îmi revin. Așa și azi, ziua a fost grea și lungă, cu vești proaste, cu muncă fizică și nu numai, dar, în același timp și scurtă pentru că aș fi vrut să fac mai multe. Mna. Nu s-a putut.

Cedarea fizică! Oboseala psihică.

Da, am obosit. Sunt atât de obosită și aveam nevoie de acea pauză care, se pare, nu trebuie să vină acum. Asta este, vorba Ioanei, să nu forțăm norocul. Nu trebuia să fie acum Va fi, dar nu acum.

Dă-i bice!

Eh, gata, de acum încolo trebuie să-i dau bice. Pe 4 octombrie, în același timp cu marea lansare despre care nu vă spun acum, voi face predarea/primirea. Nu mai e mult, dar mai sunt multe de făcut. Acum să vedem și dacă-mi iese.

Nimic nu-i întâmplător!

Dacă trebuie să duc o treabă la bun sfârșit, trebuie, atunci așa să fie pentru că nimic nu e întâmplător. Și, da, se pare că nu numai eu aveam de tras pentru ca lucrurile să iasă bine. De aia s-a întâmplat ce s-a întâmplat (asta doar pentru cunoscători).

Și cu toate că în trei minute voi adormi, tot trebuia să vă povestesc asta.

Dacă-i musai cu plăcere, are mama o vorbă.

Recunosc, eram pe punctul de-a renunţa pentru că timpul, nenorocitul de timp, care mă chinuie între job, mutare, mobile, curaţenie, zugrăveală şi maşină bolnavă, nu prea îmi mai dă pace. Oboseala nu o mai pun pentru că, într-o zi, fix ca anul trecut, o să văd negru în faţa ochilor şi o să mă prăbuşesc. Şi nu, nu voi renunţa nici aşa.

Dar nu e numai asta, casa din care plec trebuie şi ea predată frumos, cu totul la locul ei, plus că vor şi oamenii ăia să şi-o preia că de aia au luat-o.

În fine, până la urmă, mai mult aşa că am nevoie de o pauză, chiar dacă nu va fi ea prea odihnitoare, am decis să merg.

Aş fi făcut eu multe în timpul ăsta. Mi-aş fi dorit chiar să o pot ajuta şi pe Ioana la unele lucruri – dar ea e mai căpoasă decât mine, vrea să facă totul singură. Numai aşa de nebună. Eh, nu contează, încep, lent ce-i drept, să mă bucur că plec. Ştiu că lucrurile nu se vor rezolva singure cât voi fi pe drumuri, dar ce mai contează?

Să fie salsa cu formaţie live. Să fie dans! Să fie oboseală, dar şi distracţie. Şi dacă mor, vreau să ştiţi că am făcut-o fericită.

Să fie Borovets! Pentru că noi, unii dintre noi, merităm!

Acum trebuie să înțelegeți că nu e neapărat nevoie să fii cu adevărat depresiv, e suficient să nu te poți odihni din simplu fapt că ești prea obosit. Cred că i s-a întâmplat oricui măcar o dată în viață să fie atât de obosit încât să nu poată dormi. La unii funcționează simplu cu melatonină, la alții cu ceva mai puternic, dar la mine dacă nu sunt cele mai puternice e în zadar. E drept că am în spate și niște (sic) mulți ani de nopți pierdute, ba pe scris, ba pe distracții. Că na, ale tinereții valuri. Nu că nu le-aș pierde și acum, dar nu mai e cazul. Viața se schimbă. Îți ia din timpul de scris și te aruncă într-o altă lume.

(Cine știe, poate la un moment dat, pentru a înțelege mai bine, cinvea îmi va aminti să scriu episodul Anglia “cu maimuța la pozat”). Nici din scris nu poți trăi, chestie pe care englezii nu o pot înțelege și nici din distracții, așa că, pentru a avea mintea cât de cât întreagă ai nevoie de somn. Sau cel puțin așa funcționez eu. Așa că mi-am impus un bioritm forțat bazat pe antidepresive, singurele din lume care mă și adorm pentru alea șapte sau opt ore.

Nu, nu crează dependență, nu mie, că nu le-am mai folosit de mai bine de un an tot încercând cu alte soluții. Dar mereu mi-am amintit de psihiatra care la un moment dat m-a adus cu picioarele pe pământ și mi-a prescris acest tip de somnifere, care, la rândul lor, într-o mică măsură, sunt și anti depresive – cu toate că, în momentul ăsta aș avea nevoie de unele adevărate. E fix ca atunci când nu-ți mai poți crea singur niciun fel de bucurie iar serototnina din creierul tău se pierde undeva prin spațiu.

E luni, nici asta nu mă deprimă. Nu am nimic cu lunea. E o zi ca oricare alta. Cel puțin de vreo două luni și duminica am impresia că tot luni e, așa că e cumva cu repetiție.

Sigur, aș putea să mă consolez că joi noapte plec la Boroveț, dar nu am cum, pentru că am o grămadă de lucruri de făcut și știu că atunci când mă voi întoarce nu se va schimba nimic. Nu se va face curățenie de la sine, nu se vor muta lucruri de la sine și nu va alerga nimeni în locul meu să recupereze alea trei zile. Dar, na, suntem oarecum generația prozac si mă credeți ori ba, pe mine chiar nu mă deranjează.

Jur că nu cu asta mă trezisem în gând, dar așa a vrut să se scrie de undeva de mai sus. Ce să-i faci? N-ai ce să-i faci?

1. Dacă tot m-ai anihilat, măcar lasă-mă să mor liniștită

Desigur, vorbesc cu viața. Altfel e greu, chiar complicat, să mă anihileze cineva. Uneori, din proprie voință, mă scot singură din circuit, pentru că nu vreau să mă enervez sau n-am chef să fac anumite lucruri, altfel, nu prea. Însă, uneori, viața te mai oprește. Îți dă un soi de anihilare, un fel de opreliște. Cred că ar fi important să știu singură când nu mai pot, dar nu știu, așa că cineva trebuie să facă ceva să mă scoată din uz.

2. Oprește-te din ceea ce faci și învață să trăiești!

Vreau, îmi doresc și uneori chiar pot. Cred că noi, majoritatea, trăim într-un contra-timp. Vrem una, dar e musai să facem alta. Firește, până la urmă nu trebuie nimic decât în capul nostru. Doar că de multe ori nu ne mai oprim din a face ceea ce facem. E și o plăcere sadică în povestea asta. Pentru că te îngropi într-o muncă sau alta cu plăcere, dar, în același timp cu enervare. Paradox, da, dar îl trăim zilnic.

De viața noastră personală, care poate însemna doar o plimbare până la blocul vecin, nici nu se mai pune problema. Când să mai ai timp și de asta? Ce să faci cu ea, la ce îți trebuie? Uneori îi duci lipsa, dar, în același timp, îți dai seama că te încurcă. Însă, din când în când, vine anihilarea și atunci, ca o formă a vieții tale persoanel rămâi să zaci pentru că nu mai ai putere să faci altceva și nici nu mai vrei.

3. Târăște-te spre tine

M-aș târî dar nu mai pot.

Mă dor toate oscioarele, dar cel mai rău e că nu pot gândi lucrurile cum trebuie. Am uitat care a fost ultimul weekend în care am făcut ce am vrut eu. Cumva, nu știu cum, am ajuns să mă învârt într-un cerc vicios. De când mi-am pus eu în cap că vreau să mă mut, nu am mai avut liniște și pace. Mna, până la urmă asta vreau, chiar vreau, dar parcă totul merge greu. Ba nu e pat, ba n-ai cu cine duce una sau alta, ba n-ai cu ce, chiar dacă săptămâna trecută aveai. Cumva lucrurile nu s-au aranjat încă și asta mă ucide încet și sigur. Oboseala care se trage din povestea asta, de fapt și de drept. Când o să ajung măcar la a avea un pat cred că mă voi și liniști.

4. Până la urmă niciun drac nu e suficient de negru

Orice e spre bine. Orice oboseală, dacă nu te duce direct în țărână, ceea ce nu e rău, te duce spre pat, într-o formă sau alta, ceea ce iar nu e rău. Uneori toți avem nevoie ca viața să ne anihileze. Chiar și prea multă energie ne ucide, așa că mai dă-o încolo, hai să ne mai și târâm 😀

N-am fost inspirată să fac o poză, dar cam asta e ideea.

Ei bine, după o zi cumplit de lungă în care lucrurile au părut că se prăvălesc spre mine pe la ora nouăsprezece mă trezesc cu un telefon de la colegii mei: “Putem să venim acum?”. Ca să înțelegeți, nu că n-am fi fost fiecare pe metereze, dar fiecare în altă parte. La mine acasă trebuia făcută o treabă și doi dintre băieții au găsit timpul să o facă. Ok, le-am dat cheia, i-am îndrumat și mi-am văzut de treabă. Când ajung acasă îmi amintesc că de cinci zile aș bea un vin fiert.

Vinul era, dar din trei tirbușoane nu mai găsesc niciunul. Așa că îmi amintesc că unul dintre băieți se mai pricepe la alcoolice și îl rog să-mi desfacă și mie minunea de sticlă. Celălalt are minunata ideea de-a folosi burghiul, ceva asemănător cu imaginea de mai sus. Firește că s-a mai operat și cu șurubelnița că doar cu din astea lucrăm.

Până la urmă eu sunt fericită. Am vin fiert, sunt ruptă de oboseală și în trei minute, probabil, o să pic lată. Dar l-am desfăcut, nu? L-am desfăcut. Mai contează cum?

De obicei nu mă plâng de ziua de luni. Ori că e ori că nu e tot obosită sunt. Nu e ca și cum în ultimul mult timp aș fi avut vreun weekend în care să zac pentru a plânge după el. Aiurea. Ori luni, ori marți cam tot aia. Oricum, una peste alta, lunea pentru mine e chiar una din zilele alea în care nu prea mă întreabă nimeni de vorbă pentru că na… și pentru restul e luni. Prin urmare nu simt ziua cu pricina. Dar azi am simțit-o. A fost acea zi de luni, fix acea zi de luni. Culmea, când să vreau și eu să fug la un pahar de bârfă, deschid Facebook și văd că Ioana (profa de dans) e în flăcări. Și, la drept vorbind, Ioana e singura căreia nu i-aș sta în cale când e nervoasă. Așa că n-am mai ieșit din birou că nu simțeam nevoia să se dea cu mine de pământ, ba nici n-am întrebat-o care-i baiul, tot din același motiv.

Dar cum să scapi de stresul zilei de luni?

Ei, iată, aceasta e secretul.

Cu toate că eram ruptă de toate oasele, creirul nu-mi mai funcționa pentru că a reușit, cumva, mama să mă căpieze, pe la 18:00, ducându-mă alene spre birou decid eu că apoi mă duc acasă, baie și somn. Am intrat în birou, am salutat, am adresat vreo două întrebări sau trei și am ieșit ca vijelia spre casă. Nu-mi aduc aminte dacă am mai și spus că plec. Fuga în casă decisă la maxim să mă duc la dans. M-am schimbat așa cu ultimele puteri și zvâc pe ușă.

Cum îți schimbă dansul viziunea asupra vieții?

Da, știu, mereu spun: “Azi mă duc să dorm chiar dacă mă ucide Ioana”, dar niciodată nu mă țin de cuvânt. Nu că mi-ar fi foarte frică de moarte, dar așa cum îmi spunea cineva azi: “Lumea zice că sunt drogat, luni seara după ce vin la dans parcă a trecut toată ziua. Uit de toate, iar marți sunt cel mai vesel. Oricum nu le spun care e secretul fericirii”. Ei, da, o oră și vreo douăzeci de minute de dans, oricât de obosită aș fi, mă face să uit că mă doare, că îmi e somn, că, că..

Azi am și plusat pentru că oboseala psihică e prea multă așa că mai aveam nevoie de ceva și am decis că e cazul să bag niște exerciții pentru coloană la timp dublu. Și acum sunt obosită, dar relaxată. Toată încordarea de peste zi parcă a dispărut undeva în aer. Și mâine e ziua aia cu trei ceasuri rele? Pff, chiar că mă încui în birou.

# A vrea!

Vreau să le fac pe toate. Vreau să iasă toate așa cum trebuie. Doar că timpul, tot el, bată-l vină, nu e cât trebuie. Oricât ar fi de organizat apar tot mai multe neprevăzute. Culmea e că de ce apar tot mai multe chestii pe care nu le am planificat și-mi încurcă timpul, parcă de aia trag mai mult să le rezolv pe cele care aveau, în mintea mea, o prioritate. Cumva se așează. Vreau sau nu și celelalte, într-un fel sau altul se mulează după mine. Ufff, în ultima săptămâna, cel puțin, am simțit că am trăit o mie de ani. Dar cel mai mult vreau să dorm.

# A putea!

Teoretic poți să faci orice, practic… ei, știți voi, practica ne omoară. În afara lucrurile neprevăzute, uneori mai apar și durerile fizice care chiar te opresc din orice ai avea de făcut. Na, cum să mai gândești sau să mai muncești cu durerea după tine? Pauzele astea mă ucid. Pierd timp, nu mă odihnesc și nu mai pot. Deci a putea e relativ, cel puțin în cazul de față.

# A înfăptui!

Poți, nu poți tot ajungi să le înfăptuiești mai devreme sau mai târziu.

S-a întâmplat ca Ioana să fie cu zugrăvit, pus parchet și să depună munca a zece bărbați aproape singură. S-a întâmplat ca ai mei colegi să facă aproximativ același lucru. Să zugrăvească și să facă șmotru în sediul nou. Și s-a întâmplat ca după patru luni de la semnarea unui precontract eu să mă mut. În cele din urmă, dorințele fiecăruia dintre noi s-au înfăptuit, dar nici una fără muncă, sacrificii și timpi pierduți. Uneori poate că ne-am năucit, alteori, din năuceala aia ne-am revenit și am făcut. Mai încet, mai greu, mai pas cu pas, iată că toți suntem pe cale de-a ne împlini niște vise.

# A te bucura!

A fi cel mai fericit om când cheltui aproape tot pe draperii și perdele.

Cine ar fi crezut că eu?

Mereu am fost pro modern. Jaluzele din plea de le schimbi la an, pentru că e mai simplu. Chestii moderne care nu ocupă spațiu dar sunt încăpătoare. Nu că nu mi-ar fi plăcut clasicul, doar că mi s-a părut mereu greu de întreținut. Doar că în noua locație modernul parcă nu își mai are locul. Nu de alta, dar și omul care se mută s-a schimbat din multe puncte de vedere. Poate că mi-am pierdut romantismul uman, dar l-am regăsit pe cel artistic. Iar clasic înseamnă artă, artă pură, pentru că modernul face parte dintr-un fel de artă care nu se potrivește cu romanticul.

P.S: singurul lucru care o să-mi lipsească cu adevărat e senzația aia că Piți e cu mine (tot la pisoi mă refer), dar presupun că oricum va fi acolo.

P.S2: Hai, încă avem treabă 😉

Sunt obosită! Mai mult nu am de spus. Sunt pe ducă, dar rezist eroic. Asta este minunata știre de azi.

Da știu, eu nici când sunt fericită nu sunt, dar azi am un zâmbet din ăla prost pe față. Cu toate că a fost o zi grea, dar a fost benefică. Mai întâi de toate vă recomand, mai ales dacă sunteți din Mioveni, o pagină de facebook prin care veți putea lua legătura cu cei de la Serviciile Edilitare Comunitare.  Dar nu numai, aș invita și presa să facă același lucru, din simplu motiv că Mioveniul e de șase-șapte ori mai sus decât Piteștiul, chiar dacă pare o mână de oraș este foarte bine gospodărit. Iar cei de la S.Ed.C sunt puși pe treabă și o fac bine.

În afară de asta vă recomand să mai citiți și voi ceva. Să mai faceți ceva care să vă bucure. Chiar dacă la sfârșitul zilei veți fi obosiți cu siguranță satisfacția o să vină și o să aveți așa, ca mine, un zâmbet de tâmpit pe chip.

Azi m-a întrebat un domn în toată firea ce să facă dacă e nefericit. I-am spus să facă ce simte în momentul ăla și a zâmbit. Nu știu dacă a făcut pentru că eu aveam treabă, dar faptul că i-am adus un zâmbet a fost un început de bucurie. Încet, încet lucrurile parcă vor să se așeze și tare îmi plac lucrurile așezate. Ador chestia asta. Da, da, obosită, dar zâmbetul e acolo. Și le mulțumesc colegelor mele de la audit pentru pizza, fără ea muream azi. Happy! 🙂