N-am fost inspirată să fac o poză, dar cam asta e ideea.

Ei bine, după o zi cumplit de lungă în care lucrurile au părut că se prăvălesc spre mine pe la ora nouăsprezece mă trezesc cu un telefon de la colegii mei: “Putem să venim acum?”. Ca să înțelegeți, nu că n-am fi fost fiecare pe metereze, dar fiecare în altă parte. La mine acasă trebuia făcută o treabă și doi dintre băieții au găsit timpul să o facă. Ok, le-am dat cheia, i-am îndrumat și mi-am văzut de treabă. Când ajung acasă îmi amintesc că de cinci zile aș bea un vin fiert.

Vinul era, dar din trei tirbușoane nu mai găsesc niciunul. Așa că îmi amintesc că unul dintre băieți se mai pricepe la alcoolice și îl rog să-mi desfacă și mie minunea de sticlă. Celălalt are minunata ideea de-a folosi burghiul, ceva asemănător cu imaginea de mai sus. Firește că s-a mai operat și cu șurubelnița că doar cu din astea lucrăm.

Până la urmă eu sunt fericită. Am vin fiert, sunt ruptă de oboseală și în trei minute, probabil, o să pic lată. Dar l-am desfăcut, nu? L-am desfăcut. Mai contează cum?

De obicei nu mă plâng de ziua de luni. Ori că e ori că nu e tot obosită sunt. Nu e ca și cum în ultimul mult timp aș fi avut vreun weekend în care să zac pentru a plânge după el. Aiurea. Ori luni, ori marți cam tot aia. Oricum, una peste alta, lunea pentru mine e chiar una din zilele alea în care nu prea mă întreabă nimeni de vorbă pentru că na… și pentru restul e luni. Prin urmare nu simt ziua cu pricina. Dar azi am simțit-o. A fost acea zi de luni, fix acea zi de luni. Culmea, când să vreau și eu să fug la un pahar de bârfă, deschid Facebook și văd că Ioana (profa de dans) e în flăcări. Și, la drept vorbind, Ioana e singura căreia nu i-aș sta în cale când e nervoasă. Așa că n-am mai ieșit din birou că nu simțeam nevoia să se dea cu mine de pământ, ba nici n-am întrebat-o care-i baiul, tot din același motiv.

Dar cum să scapi de stresul zilei de luni?

Ei, iată, aceasta e secretul.

Cu toate că eram ruptă de toate oasele, creirul nu-mi mai funcționa pentru că a reușit, cumva, mama să mă căpieze, pe la 18:00, ducându-mă alene spre birou decid eu că apoi mă duc acasă, baie și somn. Am intrat în birou, am salutat, am adresat vreo două întrebări sau trei și am ieșit ca vijelia spre casă. Nu-mi aduc aminte dacă am mai și spus că plec. Fuga în casă decisă la maxim să mă duc la dans. M-am schimbat așa cu ultimele puteri și zvâc pe ușă.

Cum îți schimbă dansul viziunea asupra vieții?

Da, știu, mereu spun: “Azi mă duc să dorm chiar dacă mă ucide Ioana”, dar niciodată nu mă țin de cuvânt. Nu că mi-ar fi foarte frică de moarte, dar așa cum îmi spunea cineva azi: “Lumea zice că sunt drogat, luni seara după ce vin la dans parcă a trecut toată ziua. Uit de toate, iar marți sunt cel mai vesel. Oricum nu le spun care e secretul fericirii”. Ei, da, o oră și vreo douăzeci de minute de dans, oricât de obosită aș fi, mă face să uit că mă doare, că îmi e somn, că, că..

Azi am și plusat pentru că oboseala psihică e prea multă așa că mai aveam nevoie de ceva și am decis că e cazul să bag niște exerciții pentru coloană la timp dublu. Și acum sunt obosită, dar relaxată. Toată încordarea de peste zi parcă a dispărut undeva în aer. Și mâine e ziua aia cu trei ceasuri rele? Pff, chiar că mă încui în birou.

Măi, nene, măi. Da, sunt un om complicat și aici vorbesc din punct de vedere uman, nu al sexului. Sunt un om care vrea lucruri normale, unele, pentru omenirea muritoare puțin ciudate. Cum ar fi dacă vreau să dorm, zău că vreau să dorm. Dacă am treabă și după prea multă treabă obosesc și îmi doresc un moment de respiro doar pentru mine este fix pentru că asta vrea. Înțeleg, complicat pentru majoritatea. Uite de aia nu mai bag oamenii în seamă, bărbații nici atât. Îi spui omului că ești ocupat, că ai nevoie de timp pentru una, pentru alta, pentru cealaltă că dracu’ n-ai cum să le rezolvi pe toate dacă stai ca șarpele la soare sau, mai bine spus, prin pilotă dormitând. Am uitat eu să-mi sun unul dintre cei mai buni prieteni care a venit în weekend din Sibiu. Am uitat și asta îmi e greu să mi-o iert, dar nu prea am avut timp să respir. Azi mi-am amintit, dar era deja prea târziu. Fir’ar.

Dar altceva e ce nu înțeleg eu. Se tot spine că female sunt complicate. Da, sunt. Sunt pentru că ele duc greul. Sunt mai serioase, vor să facă treabă nu să doarmă pe ele. Vor să ducă lucrurile la bun sfârșit. Uneori vor să discute serios cu oamenii, dacă au cu cine. Când văd că nu, aia e, se lasă păgubașe, unele. Altele pot reacționa violent sau, mai rău, se pot închide în ele de nu le mai deschizi nici cu forcepsul.

Chestia ciudată care mie mi s-a întâmplat, ținând cont că femeile sunt alea care pricep altceva decât ceea ce spune bărbatul, este că eu vorbesc una și se ajunge la o concluzie care nu are nicio legătură cu absolut nimic. Și mai ziceți voi că noi suntem complicate. Hai să fim serioși, e dovedit științific că noi avem capacitatea de-a înțelege lucruri pe care masculii nici măcar nu le percep. Dar așa ceva mai rar. Povestești o chestie și se ajunge la… fix capătul celălalt al pământului. Mna acum, de acord că există și isterice, și nebune, și, și… dar nici cu partea masculină nu îmi e jenă în sensul ăsta. Plus că noi vrem să râdem, să glumim, dar uneori mai sunt și lucruri serioase de spus, zău că nu putem lua totul la mișto.

Bine, plus că nu mă mai țin nervii și asta nu de ieri de azi. Și stau să mă întreb: bărbații când sunt serioși la ce dracu’ se gândesc că ei chiar dacă par să asculte, clar doar par. Pfff. Hai că nu vreau să mă enervez iar, trebuie să mai și dorm.

Sunt genul acela de om care are nevoie de odihnă. Și nu vorbim de odihnă puțină ci multă, multă. Sunt câțiva ani de când n-am mai avut parte. Sâmbete, duminici, răruțe. Chiar dacă au fost destinate odihnei, din prea multă oboseală energică – dacă înțelegeți conceptul – n-am reușit să fac ce trebuie, preferând să mi le stric cumva și să obosesc până la epuizare.

Cu toate astea refuz vehement să lucrez în weekend-uri dacă nu e o criză globală sau vreun taifun. Dar chiar și așa reușesc cu multă grație să fac munci și munculițe.

Cine mă știe din epoca dinozaurilor știe, de asemenea, că eu eram omul care abia se trezea la o oră douăsprezece. Și atunci că insistau alții nu că mi-aș fi dorit. Ei bine, de vreo patru ani mă trezesc cam pe la șase dimineața. Iar pe vremea când lucram în Vâlcea mă trezeam chiar la cinci. O minunăție. De atunci mă tot trezesc și ăsta n-ar fi un bai, dar mă mai apuc și de treabă.

Acum, sincer vorbind, nu prea am de ales. Trebuie să mă mișc cu talent. Nu pot lăsa lucrurile să-mi scape. Dacă era cald și vară mai era cum era, dar iarna bate la ușâ și e din ce în ce mai frig. Așa că mutatul este prioritar dacă nu vreau să dorm prin firmă ca…

Și uite așa, în loc să stau eu liniștită în pat, să mă uit la un film sau să citesc o carte, iată cum mai bag o doză de cofeină și o iau din loc. Dar ca să mă simt deja epuizată mai întâi băgăm o jumătate de oră exerciții pentru coloană, nu de alta, dar iar s-a trezit cu pretenții de divă străfulgerându-mi dureri.

Nu-i bai, borna aceea, mă odihnesc pe alaltă lume 😀

P.S: Asta că oamenii sub patruzeci de ani nu obosesc e o tâmpenie, eu sunt obosită de la naștere și atunci aveam câteva zile.

# A vrea!

Vreau să le fac pe toate. Vreau să iasă toate așa cum trebuie. Doar că timpul, tot el, bată-l vină, nu e cât trebuie. Oricât ar fi de organizat apar tot mai multe neprevăzute. Culmea e că de ce apar tot mai multe chestii pe care nu le am planificat și-mi încurcă timpul, parcă de aia trag mai mult să le rezolv pe cele care aveau, în mintea mea, o prioritate. Cumva se așează. Vreau sau nu și celelalte, într-un fel sau altul se mulează după mine. Ufff, în ultima săptămâna, cel puțin, am simțit că am trăit o mie de ani. Dar cel mai mult vreau să dorm.

# A putea!

Teoretic poți să faci orice, practic… ei, știți voi, practica ne omoară. În afara lucrurile neprevăzute, uneori mai apar și durerile fizice care chiar te opresc din orice ai avea de făcut. Na, cum să mai gândești sau să mai muncești cu durerea după tine? Pauzele astea mă ucid. Pierd timp, nu mă odihnesc și nu mai pot. Deci a putea e relativ, cel puțin în cazul de față.

# A înfăptui!

Poți, nu poți tot ajungi să le înfăptuiești mai devreme sau mai târziu.

S-a întâmplat ca Ioana să fie cu zugrăvit, pus parchet și să depună munca a zece bărbați aproape singură. S-a întâmplat ca ai mei colegi să facă aproximativ același lucru. Să zugrăvească și să facă șmotru în sediul nou. Și s-a întâmplat ca după patru luni de la semnarea unui precontract eu să mă mut. În cele din urmă, dorințele fiecăruia dintre noi s-au înfăptuit, dar nici una fără muncă, sacrificii și timpi pierduți. Uneori poate că ne-am năucit, alteori, din năuceala aia ne-am revenit și am făcut. Mai încet, mai greu, mai pas cu pas, iată că toți suntem pe cale de-a ne împlini niște vise.

# A te bucura!

A fi cel mai fericit om când cheltui aproape tot pe draperii și perdele.

Cine ar fi crezut că eu?

Mereu am fost pro modern. Jaluzele din plea de le schimbi la an, pentru că e mai simplu. Chestii moderne care nu ocupă spațiu dar sunt încăpătoare. Nu că nu mi-ar fi plăcut clasicul, doar că mi s-a părut mereu greu de întreținut. Doar că în noua locație modernul parcă nu își mai are locul. Nu de alta, dar și omul care se mută s-a schimbat din multe puncte de vedere. Poate că mi-am pierdut romantismul uman, dar l-am regăsit pe cel artistic. Iar clasic înseamnă artă, artă pură, pentru că modernul face parte dintr-un fel de artă care nu se potrivește cu romanticul.

P.S: singurul lucru care o să-mi lipsească cu adevărat e senzația aia că Piți e cu mine (tot la pisoi mă refer), dar presupun că oricum va fi acolo.

P.S2: Hai, încă avem treabă 😉

Doar nu credeți că ar exista vreo rețetă. Sau, dacă chiar e, eu habar nu am care, ce și cum.

Când abia mai ai timp să rezolvi una, alta, mutatul pare ceva ce poate fi făcut cu ușurință.

Mai întâi există acea poveste cu Oficiul de Cadastru. Dacă e să mă întrebați pe mine cea mai incompetentă instituție din Pitești. Am tot fost pe la instituții de stat având nevoie de diverse, dar niciunde n-am pățit ca aici. Nu am să intru în toate detaliile, nu pentru că n-aș putea, dar nu vreau. Ei bine, de-a lungul acestor luni mi-au fost cerute mai multe acte de la oficiul de cadastru. Documente care expiră după o zi pe alta. Pe la al treilea constat cu surprindere că oamenii în loc de Oana au scris Ioana, ceea ce era o problemă gravă. Le spun iar ei, în replică, îmi cer două sute de lei pentru a face schimbarea numelui. Ei aici a fost greșeala lor pentru că am luat foc, așa, dintr-o dată. “Păi e vina mea că sunteți voi proști și nu știți să citiți?”. Nu, că, mâr, că una, că alta. Când am cerut să vorbesc cu directorul imediat s-au autosesizat și și-au recunoscut vina. Bun, azi, în sfârșit, la finalul jocului, mai trebuia dus un act cerut de notar de o săptămână. Dar ce să vezi, acea angajată care se ocupa de lucrul ăsta e mutată în altă parte, așa că nimeni nu mai face nimic. Concluzia, femeia aia era singura care știa ce face. Bun, ținând cont că era ultima zi în care puteam face și drege, încep presiunile, notarul, eu, banca, divinitatea și tot așa. Păi ce? credeți că a fost simplu? Nuuuu, ziceai că cer codul BCR-ului de la seif. Și nu, nu puteam ridica eu hârtia pentru că trebuia să o facă notarul, de parcă notarul nu mi-o dădea tot mie. WTF. Nu vreau să mă aprind din nou.

Una peste alta e complicat să încerci să te muți când ai de alergat și în stânga, și în dreapta. La un moment dat uiți ce dracului mai vrei să faci. Sau ajungi mult prea obosit acasă și nu mai vrei, clachezi. Dar eu tot cred că am găsit soluția. Mai întâi cărțile și plușurile, apoi ce o mai fi să fie.

Nu știu dacă ați trăit vreodată sentimentul acela că sunteți pe lângă restul lumii. De parcă ei ar fi închiși într-un glob și tu te-ai învârti în jurul lor. Oamenii nu mai par importanți, iar tu, ei bine, tu ești inexistent și pentru tine.

Știți zilele alea în care ai vrea sa cazi într-o depresie profundă, să te închizi în casă, să dai drumul la centrală, să bei un vin fiert sau, de ce nu?, o vodka zdravănă. Tu cu tine, vreo trei zile până te-ai convins că poți ieși din depresie. Dar culmea, nu ai timp de așa ceva. Chiar și o zi e importantă mai ales când te muți pe tine, se mută firma, se mută lumea.

Zilele alea în care îți e rău, dar rău, iar tu insiști că poți. Și tragi de tine pentru că te presează timpul. Parcă a intrat și el – timpul – în glob, doar că de data asta nu te mai învârți tu în jurul lui, ci încerci să-l salvezi, să-l simți, să poți respira măcar câteva secunde.

Zilele alea în care oboseala, cu toate că tu dormi ca ursul, te ucide. Te dor toate și ai vrea să te pui chiar și în mijlocul drumului să închizi ochii o clipă.

Zilele alea în care renunți la oameni dacă te-au dezamăgit o singură dată pentru că ai deja experiența din trecut și știi că prima greșeală o aduce după sine pe următoarea iar tu o să te învârți în același cerc la infinit și când o să ieși din el vei fi deja șifonat.

Și mai ales, zilele alea în care, câteva minute ai inspirație, dar o pierzi. Ai vrea să scrii, dar atunci când te lovește, numai că lovitura nu o mai simți după un timp și tot încerci să-ți amintești ce ai vrut să exprimi, ce ai simțit și ce ți-ai dorit atunci când, pentru o secundă, ai simțit fericirea în acea zi. Da, acele zile.

Și vorba cântecului: zilele alea în care ai dormi și luni și marți pân’ pe la nouă și ai pantofi murdari chiar dacă nu mai plouă. Ei bine, zilele astea, vrem ori ba, există și ele.

Sunteți tinere… nu, nu neapărat tinere. Arătați cât de cât a oameni și nu a maimuțe? Perfect. Există un job perfect pentru voi, asta dacă vi-l doriți. Pentru că, desigur, frumusețea e relativă și dacă unul vă vede frumoasă, altul poate vă vede urâtă. Până la urmă, de ce nu, e o chestie de “vedere”. Dar să trecem la subiect. Salariu motivant 3.500 lei, program fix și, dacă sunteți drăguțe, firește că lucrurile vor fi mult mai bune. Ah, era să uit de mașină de serviciu cu plinul făcut. Ideea e că trebuie să fiți din Pitești, iar numele firmei dracu’ să-l ia. Mna, asistentă personală de Pitești care să țină legătura cu Bucureștiul și Clujul. Cam atât. Nu e mare lucru.

Bun, azi primesc un telefon în care mi se spune că se caută o asistentă personală în Pitești, pentru acești bani și aceste condiții. Plus că avem cunoștințe comune, dar bănuiesc că acestea nu au habar în totalitate de ce se întâmplă sau, dacă au, mă abțin că nu vreau să fac ca toți dracii. Recunosc că am o încântare, dar mi se spune că restul discutăm pe wass-up. Ok. După aproximativ 10 minute primesc poza patronului din Cluj care-și extinde afacerea dar și o descriere a ceea ce vrea: “o persoană elegantă, discretă și open mind”. Culmea, am trecut și testul vârstei – s-o fi gândit că dacă sunt mai bătrână sunt mai disperată. Apoi alt mesaj “poți deja să-ți faci formele de angajare”, urmând să-mi spună că zilele următoare vine la Pitești și e destul de urgent pentru că pe 1 august dă drumul biroului din Pitești. Apoi urmează: “salariu 3.500 lei, mașină de serviciu cu plinul făcut și dacă ești drăguță nu-ți va lipsi nimic”. Drăguță? Adică cum drăguță? Sigur că imediat am înțeles mesajul și l-am luat direct. Stai, mă nene, dacă vrei să-mi dai bani pentru sex nu e nevoie și de angajare. Desigur, îmi spune că am înțeles greșit, ideea e că dacă el rămâne din când în când în Pitești la un hotel și mă cheamă să stăm de vorbă poate există și chimie. Să mori tu?

Băi, nene, din nou, ai impresia că toată lumea e dispusă să facă compromisuri pentru niște bani? Răspunde: “un job bun înseamnă și compromisuri, măcar eu spun de la început ce vreau nu ca alții care caută apoi motive”. Să moară mă-ta când te naște. “Cine crezi că îți oferă, în ziua de azi un serviciu cu salariu european fără compromisuri? Uite de aia nu o să ajungi niciodată departe”. Iete că m-am edificat de ce tot stau eu pe loc, pentru că nu mă compromit.

Ceea ce nu pricep sub nicio formă este cum dracului de toți cretinii și obsedații trag la mine? Apoi, dacă toate job-urile se obțin pe acest criteriu ce pretenții mai aveți, măi, animalelor, ca alea botoxate și tunate să mai și muncească? Nu voi le învățați așa? Colac peste pupăză îmi spune că asistenta lui din Cluj, pe care o are de la 22 de ani, acum fiind mult mai învârstă, este măritată, are viața ei, iar ce e între ei, e între ei, ce e la ea acasă e altă treabă. Omul se numește Florin, din Cluj și pe 1 august va avea un birou aici în Pitești. Întrebare. Pe baza acestei discuții avute și salvată de mine cu cele mai mici detalii i se poate face plângere undeva? Nu de alta, dar vor fi multe tâmpite care vor pune botul și vor ajunge sclave și la prost, dar și acasă. Ca să nu mai spun că omul nu își dă seama că distruge vieți. Nu a proastei care va accepta, poate nemâncată de ani de zile, dar dacă aia mai are și un soț acasă și, cumva, până la urmă, află, ăla e un om care nu are nicio vină în povestea asta.

Așa că dacă sunteți dispuse să-l serviți pe domn, iată că vă pot ajuta. Am și numărul lui de telefon. Mă gândesc, poate e cineva interesat.

Momentul în care înveți să te înțelegi tu pe tine este, de fapt, momentul în care înveți să te accepți.

Poate că nu e interesant, dar liniștea pe care și-o oferă fiecare lui însuși este salvarea. Personal n-am avut parte de prea multă liniște în viața asta. Nici nu mă plâng. Le-am făcut aproape pe toate, iar pe cele pe care nu le-am făcut nu le-am făcut pentru că nu am vrut. Și uneori e bine să nu vrei chiar tot pentru a nu te răzbuna tu pe tine. Ei bine, iată, de asta pot fi mândră. Niciodată nu m-am răzbunat pe mine și tot ce am făcut, bine sau rău, am conștinetizat și nu am regretat. Ce rost mai avea regretul?

N-aș putea spune că sunt în poziția omului care să dea sfaturi. Nu pot să mă pun în pielea altuia și chiar dacă o fac cum să simt la fel? Fiecare avem propriile trăiri, propriile criterii de viață, propria educație, propriul mediu din care ne-am format personalitățile. Sunt multe lucruri.

Înțelegerea.

Cel mai greu pe lume e să te înțelegi tu pe tine. Au fost ani, atâția ani în care nu am înțeles de ce sunt eu în viața mea. Nu am înțeles ce vreau, de ce vreau, ce pot și ce nu pot. Au fost clipe – sigur, nu mai grele ca ale altora, dar au fost – în care ștreangul părea cea mai minunată soluție. Apoi au fost ani, mulți ani, în care am început să lucrez cu mine. Nu a fost ușor. Uneori am renunțat gândindu-mă că totul e o prostie. În alte zile, trezindu-mă mai optimistă, sigur, am luat-o de la început. Până în ziua în care în viața mea a apărut o doamnă care mi-a deschis ochii. Sigur că și ea a avut ceva de luptă cu mine, dar nu prea mult pentru că eu îmi doream și citeam despre asta. Doar că cititul cu practica sunt destul de diferite. Oricum, în ziua în care m-am înțeles (mi-am înțeles deciziile indiferent cum ar fi ele, mi-am înțeles sentimentele și le-am lăsat să iasă la suprafață, mi-am înțeles viața și am acceptat să o trăiesc așa cum e ea), în acea zi eu m-am schimbat. M-am schimbat, în primul rând, față de mine.

Nu, nu trebuie să te înțeleg și pe tine

Vrei să te înțeleg? Da, îmi voi da silința. Sigur, pot înțelege orice om chiar dacă gândește diferit, simte diferit, aceleași situații prin care trec și eu. Dar, ca să înțeleg pe altcineva, acela, oricare, trebuie să își și dorească asta. Chiar zilele trecute cineva – firește care nu dorea asta, pentru că eu simt manipularea – mi-a spus: “sunt prea complicat, nu ai cum să mă înțelegi”. Problema e că nici nu vreau. Nu vreau pentru că oamenii, în general, își caută scuze pentru a nu se înțelege, în primul rând, ei pe ei. Nu vor, nu știu cum, nu pot, ajung să fie simplii trecători prin viață, fără să trăiască cu adevărat. Ei bine, eu chiar dacă am trecut prin multe, multe momente proaste, le-am întâmpinat cu mintea limpede, le-am trăit, le-am experimentat și le-am primit.

Acum, totuși, dacă e să regret ceva cu adevărat e că nu mă pot dedica total scrisului. Dar, na, viața e o târfă în cele din urmă, iar asta este o decizie pe care nu o pot lua încă. Încă nu pot renunța chiar la tot pentru a mă dedica doar acestui lucru. Pentru asta este nevoie de un confort pe care eu nu-l am, din păcate. Lucru care mă frământă gândindu-mă cu groază că până la urmă poate va fi prea târziu. Dar până atunci speranța moare ultima și lucrez la asta.

Sigur, înțeleg. Oricine înțelege. Ai surplus de greutate. Nu neapărat din cauza faptului că ai mânca mult. Organismul tău reține apă și oricât de nemîncat/ă ai sta, tot aia e. Așa cum unii se balonează doar dacă respiră (dacă n-aș ști, n-aș mai povesti). Dar ce ne facem cu pasilele miraculoase, cu neopreonul și alte diete absolut enervante?

N-am ce face, Facebook-ul meu îmi arată mereu reclame cu tot felul de produse de slăbit. Eco nu știu cum, pantaloni din neopren, bluzițe și alte minuni. Și uite așa slăbești ca prin miracol mâncând oricând, oriunde, orice, oricum. Aiurea! Ok, nu le-am încercat. N-am crezut niciodată că aș avea nevoie de vreo cură, dar totuși, puțină grijă, puțină sală, puțină mișcare nu strică. Nu de alta, dar te și menține. De acord, nu toată lumea are arderi rapide, dar asta nu înseamnă să dați banii pe toate porcăriile. Zilele trecute chiar am primit o reclamă cu o alifie minune pe care ți-o dai pe coapse și abdomen și acestea dispar ca prin minune. M-am întrebat dacă acolo sunt niște canibali în miniatură care mănâncă rapid excesul de grăsime pentru că altfel nu înțeleg ideea.

Da, se poate slăbi cu diete echilibrate și sport, mult sport. Doar că și aici e o problemă. Absolut toți pe care-i știu și au încercat orice fel de dietă, ce să vezi, după ce au abandonat-o s-au îngrășat de trei ori mai mult. Problema e că odată începută dieta, nene, o ții toată viața. Totuși, cred eu, secretul e să te placi cum ești. Firește, dacă vezi că tot pui mai lasă dracului mâncatul. Nici ăsta nu e pentru oricine și, da, absolut, fă sport, cât de mult, când poți, unde poți. Dar cel mai important: ceaiuri, multe ceaiuri. Verzi, negre, mentă, tei, soc, ghimbir. Ceaiurile te ajută să elimini  apa pe care o reții, cea care, până la urmă, te umflă. Și, de ce nu, dacă a venit vara, pepene la greu.

Mai e și treaba aia cu neoprenul. Eu nu zic că n-ar funcționa, poate. Dar, acum să fim serioși, cam câte haine v-au slăbit până acum? Faptul că transpiri până la de două ori mai mult nu e neapărat și sănătos, puteți avea probleme grave cu rinichii după o poveste din asta. Dar, na, fiecare știe ce vrea să sacrifice pentru a arăta ca o divă. Oricum, vă spun un secret, divele au succes doar de moment, după…