Nu e vina mea că s-a întâmplat așa. A fost să fie. La intervale de, încă de mică, mică, în viața mea – chiar dacă n-am avut tangențe sau dau da – au apărut astfel de personaje. Pe unele le-am observat, pe altele am încercat să le înțeleg, uneori chiar am vrut să văd cum e… Nu, nu e nici o șmecherie. Înțeleg viciile, am și eu, dar ăsta parcă e unul dintre acele vicii din care nu mai ai scăpare. Ți se deteriorează și creierul și trupul.

De când cu vânătoarea de pokemoni am înțeles și eu. Specia asta chiar există, iar cei care se folosesc de alcool pentru a elimina dureri, ajung să se elimine doar pe ei: din societate, din familie etc. Păcat. Dat Țuikachu există peste tot. Trist, dar e o realitate. Care-l prinde să nu se chinuie să-l reabiliteze, ăștia sunt cazuri pierdute. Viva, Țuikachu! Sau nu.