E o melodie pe care o aud din când în când la radio. Nu mi-o amintesc. Nici măcar un vers din ea. Încerc să rețin morala și parcă e ceva cu dacă ai ști că exist… sau nu, mă rog. E clar, e o melodie care-mi spune ceva când o aud, dar o uit imediat ce se termină. Asta nu poate însemna decât că e o tâmpenie, dar totuși a trezit ceva în mine. Nu, nu de azi…

Mai cu ceva zile în urmă (sic) mă gândeam eu la o tâmpenie de a mea. Avea legătură oarecum și cu scrisul, dar și cu descrisul (a se citi cum se dorește). Ei bine, stăteam eu așa – nu, nu chiar ca găina – într-o pauză de gândit subiecte și mi-a trecut prin minte: “Și dacă ar ști oricum n-ar avea rost”. De ce? Motive simple:

Dacă ar ști ar fi degeaba, adică ar fi așa ca și cum i-aș spune unui pisic că mâine îi cumpăr un câine de companie – lucru pe care oricum nu l-aș face, iar pisoiului nu i-ar păsa nici cât negru sub gheară. Sau, dacă i-ar păsa, eu tot n-aș face-o. Bine, n-am făcut decât să basmucesc cititorul. Firește că vreau să spun ceva inteligent, dar mna… Ideea e că dacă un om, orice om, ar ști că-mi pasă, dar nu așa cum ar vrea el să-mi pese, cu ce l-ar ajuta? Și aici nu vorbesc despre prietenii ăia de suflet sau din suflet, vorbesc de cei care vor să-mi pese, dar așa cum vor ei, nu cum simt eu.

Da, îmi pasă, vreau să știu, omule, că ești bine, fericit, mulțumit, vesel, împăcat cu viața ta, dar asta e tot. Știu că nu te ajută asta pentru că nu îți dau aripi, nici măcar speranțe false, îți dau doar ceea ce pot eu. Vreau să știu unde ești, dar numai pentru a ști că ești bine, sănătos și chiar mulțumit. Nu, nu vreau să știu unde ești pentru că aș vrea să vin acolo. Îmi pasă de tine ca om, îmi pasă cum îmi pasă de orice om pe care-l cunosc mai mult sau mai puțin, dar cam atât. Și nu, nu sunt stricată, dar nu pot da ceva ce nu am de dat.

Îmi pasă și de oamenii despre care scriu și pe majoritatea nici nu-i cunosc. Nu contează că scriu bine sau rău despre persoanele lor, mereu mă pun acolo, undeva, în locul lor și mă gândesc ce aș simți eu. Uneori bucurie, alteori tristețe, dar nu am ce face. Eu greșesc, tu greșești, toți greșesc și lumea trebuie să știe, iar noi trebuie să fim în stare să ne asumăm.

Eu mi-am asumat mereu, mai ales atunci când am comis-o grav. Așa e normal. Le comit și eu, nu sunt perfectă, ferească cine o vrea, urăsc perfecțiunea, dar știu să spun “Am făcut-o, ăla de e mai bun să dea cu piatra”. Știu, toți veți da că nu vedeți gunoiul din ochii voștrii. Dar ce urăsc cel mai mult e lașitatea. Și oricât mi-ar păsa mie, omul laș merită ceea ce i se întâmplă. Eu sunt eu și sunt liberă. Tu, din păcate, ai nevoie de cineva pe care să te cațeri pentru a avea senzația de libertate. Nu e așa, fiecare om e al lui, nu aparține altuia. Fiecare își creează libertatea. Dacă vrei să fii slugă e alegerea ta. A mea e și va fi să fiu eu: nebună, liniștită, exagerată sau o lady. Așa cum simt, așa sunt. Voi, majoritatea, vă mințiți. Toți vreți să faceți nebunii, dar vă judecă lumea. Toți vreți să scăpați din anumite lanțuri, dar nu aveți curaj. Eu mă știu, tac, suport, dar și când am zis punct e punctul cât casa. Asta e, asta va fi.

Îmi pasă, dar nu așa cum vreți voi. Iar unii nici nu meritați!

… tremurând de frig, dar totuși cu o mulțumire tâmpă care nu are nimic de-a face cu mine, cu felul meu de-a fi.

Se spune că nu e bine să regreți trecutul. Nu-l regret. Dar asta este una din acele zile pe care mi le amintesc cu mare plăcere. Eu, “diva”, cu grătare :)), în iarbă, într-un colț uitat de lume și culmea, simțindu-mă bine. Pot spune că a fost una dintre cele mai frumoase zile din viața mea din ultimii 3-4 ani.

O zi pe care vreau să o țin într-o ramă. Un tablou al memoriei.

Mulțumesc pentru asta!

Există! Puțini. Îi numeri pe degetele de la o mână. Există și acei oameni care vin pe neașteptate în viața ta și îți sunt mai prieteni decât cei vechi. Oamenii aceia care vin când trebuie pentru a fi lângă tine chiar dacă tu nu le-o ceri.

Aici nu vorbesc de foști, actuali sau ce or mai fi, iubiți. Ci pur și simplu acei oameni care te acceptă așa cum ești și nu te judecă. Care înțeleg când ești nervos și, din tâmpenie, îți verși nervii pe ei pentru că oricum te iartă, oamenii aceia care nu te lasă să cazi… știți voi la ce mă refer. Și oricât i-ai supăra – că, na, se mai întâmplă, ei pot înțelege că nu asta ai vrut.

Dar mai există și falșii prieteni pe care nu întotdeauna îi simți. Oamenii ăia care te trădează la modul barbar și apoi tot ei vor ca tu să nu le întorci “favoarea”. Ei, pe dracu’. Da, sunt politicoasă cu tine, chiar dacă ai vrut și poate ai și reușit să mă îngropi, dar ies de acolo și mă port normal până te ucid. Nu înțeleg de ce, de cele mai multe ori, prieteniile se transformă într-un fel de “îți arăt că sunt mai bun ca tine”. Nu există așa ceva. Da, poate ești mai bun, dar fii și om, pentru că despre asta vorbim.

Urăsc oamenii care în față ți se dau prieteni și pe la spate nu mai știu cum să ți-o tragă. Spune verde în față “Nu te plac”, poate că n-ai un motiv, dar nici nu te da ceea ce nu ești.

Sunt fericită din punctul ăsta de vedere pentru că am întâlnit un suflet care simte, are dureri, are frustrări și nu îi e teamă să arate asta. Dar, mai ales, își iubește prietenii chiar dacă ei sunt niște porci. Să nu te schimbi niciodată! Până la urmă lucrul acela minunat va veni, trebuie doar să ai răbdare și încredere că încă mai există oameni. Tu nu ești falsă, ești ceea ce ești și îți poți asuma asta. Lucrul ăsta e cel mai important din lume. Așa să fii mereu.

Da, da, am vrut să scriu despre politică, dar n-am făcut-o din două motive: unul ar fi că nu am avut timp și al doilea că între timp m-am plictisit. Dar dacă vreți subiecte interesante din Argeș, puteți citi aici tot ce vă interesează.

Acum să trec la ce mă doare. Bine, firește că nu mă doare mare lucru, dar așa e vorba. Ei, da, revenim la “Indicii Anatomice”, prima mea carte polițistă și cea tradusă în Anglia. Bine, poate că în conștiința umană a rămas și cea mai bună, dar George Arion zice că e mai mișto “Mascarada”. Eu nu știu exact ce să cred.

O primă recenzie excelentă o găsiți aici, pe Literatura pe Tocuri.  Pentru cei care știu deja cartea aceasta e la a doua ediție, sub îngrijirea și oblăduirea lui George Arion și Crime Scene Press, dar mai ales a lui Alexandru Arion.

Nu vă țin mult de vorbă astăzi pentru că îmi e teribil de lene, dar, dacă ați mai trecut prin blogurile mele știți bine că într-un fel a fost și crime-ul meu de suflet. Așa că vă invit din nou să o citiți. Nu o să vă pară rău!

Înainte de toate mâine lansăm. Bookfest, Romexpo, Pavilion C2, Crime Scene Press. Programul e următorul: de la 12:00 Cristian Lavin, 12:30 eu în persoană, 16:00 Georgeeeeeee Arion. Să vă prind că nu veniți.

2. Tastatura e de vină. În ultimul timp tot văd că-mi lipsesc litere. Nu, în plus nu sunt, dar în minus da. Acum doi ani am schimbat-o, după ce, recunosc, am aruncat ceva pe ea. Asta e, îs blondă. Dar acum am constatat că anumite taste nu se mai bat la fel de bine. Dacă înainte doar le atingeam, acum trebuie să le bubui. Asta e. Prin puterea obișnuinței nu mă uit nici la taste, nici la ecran când scriu. De obicei o fac uitându-mă la televizor, ceea ce e destul de logic, obișnuită doar să ating tasta nu îmi dau seama când le înghit. Cel puțin am pe cine da vina 😀

Revin cu impresii de la Bookfest, cu toate că unele le voi ține pentru mine. Dar va fi destul de greu. Și duminică… zi lungă, se votează.

Mulțumesc, George Cernătescu (personaj real în “Parfumul văduvei negre”) pentru că ai păstrat poza.

Au fost vremuri când publicam la o anume editură din București, acum public la una mai bună. Celei dintâi nu-i facem reclamă pentru că e și așa prea jos. Cea la care public acum se numește Crime Scene Press, dar majoritatea știau deja. E cu crime, sadisme și alte ale.

În acele vremuri a fost făcută și poza aceasta. Undeva, în spatele aparatului, era și George Arion. Cred că Monica Ramirez (foto stânga) venise în țară de vreo doi ani din America (acum s-a întors la americani și bine a făcut).

Fotografia a fost făcută la Teatrul “Al. Davila” Pitești, unde eu, Monica și George am avut lansare (una din puținele din Pitești, pentru că totuși e un oraș care-și faultează locuitorii). După, pentru că tot aveam recuzită, ne-am gândit să ne distrăm și noi ca fetele 😀 Da, știu, tot bărbații din spatele aparatului au fost cei fericiți, de parcă nouă ne-ar fi păsat. Poza asta mi-a amintit că urmează Bookfest-ul, cred că la începutul lunii, încă nu știu. Dar mi-a amintit și să vă spun că “Indicii anatomice” se reeditează și mai iese și romanul “Mascarada”.

Nu știu, probabil că dacă nu pică în ziua votului ne vedem la Bookfest, dacă pică în ziua votului ne vedem prin Argeș la secțiile de votare. Nu de alta, dar pentru unii 5 iunie e zi de muncă 😉

P.S: Abia aștept să văd coperta nouă.

Apoi i-a venit o idee mai bună.

Nu e de când lumea și pământul decât nedeclarativ, dar în ultimul secol, oho, lupta asta dintre bărbat și femeie a devenit principala activitate. Și acum să fim serioși, când a făcut ceva atât de minunat vreun bărbat să se considere mai bun?

Nu, femeile nu sunt oameni, așa spunea bunicul meu. Și îi dau dreptate, dacă ar fi fost oameni, ar fi devenit plictisitoare, fade, fără sare și piper. Oamenii să fie la ei acolo. Și dacă mă întrebați ce e în capul meu de scriu chestia asta, păi e o explicație simplă. Mai am două săptămâni până la alegerile astea și eu tot nu știu cu cine votez. Sunt atât de nehotărâtă că-mi vine să plâng. S-ar putea, totuși, cu toate că nu are șanse, să-i dau votul singurei femei din competiție. De ce nu?

N-aș fi prima din neam care o ia pe calea demenței. Mi s-a mai întâmplat de-a lungul timpului, mie, personal, dar na, am avut și un caz izolat. Oricum, nu că ar fi important. Ideea e că eu acumulez, ca pisica, energiile negative ale celorlalți.

Și apoi mă agit, și mă agit, și mă agit, până explodez. Dar nu aș da vina doar pe agitații din jurul meu, cred că puțin, zilele astea, am contribuit și eu la această stare absolut enervantă. Pentru că mi s-a părut mie că o fi și că o păți. Că mi-am readus niște amintiri mai vechi în prim-plan sau pentru că pur și simplu, de nebună ce sunt, am cugetat să rămân și să explorez anumite lucruri. Ceea ce, firește, nu e chiar normal. Bine, nu e normal deloc. Ce a fost s-a dus, ce va fi, aia e. Numai că na, mintea umană până nu face ea slalom printre amintiri, regrete și alte nebunii, nu se lasă. Cred că abia acum, cumva, am reușit să-mi repun neuronul în funcțiune. Firește, nu cred să fie doar atât, numai că am obosit să mai explorez în mine. Vreau să rămân neexplorată eu de către mine și să pot fi liniștită. Dar demența, demența bat-o vina, nu mă lasă.

Da, le eram datoare anumitor oameni cu o explicație. Ba nu, nu sunt datoare nimănui cu nimic, dar e amuzant și dacă tot e funny, ușile vor rămâne închise. Nu de alta, dar nu e momentul potrivit azi. Poate va fi mâine. Dar nu e așa că e o poză minunată? :))

Bine, ok, fie, n-am inspirație. Mă doare capul și am chef de ceva, nu știu de ce. Ceva să mă pună pe picioare. Nu, ceva care să-mi ia oboseala. A, da, corect, cred că se numește somn :)) Hai, pa. Ne auzim cumva.

Da, șoc și groază, n-am mai scris de patru zile și am fost urecheată.

Eh, e ceva vreme de când am decis că trebuie să dezvălui acest mister care se plimbă în jurul meu. Da, știu, cunoscuții nu mă mai cunosc, iar cei pe care nu-i știam mi-au devenit prieteni. Cea mai mare întrebare a unora sau a altora a fost de ce n-am mai ținut legătura. Bine, pe lângă faptul că mă enervați, ceea ce deja știați, da, da, de vreun an se întâmplă ceva în viața mea. Ceva ce nu știe nimeni încă. Bine, e ceva ce n-am știut nici eu până de curând, dar, cumva, subconștient, am știut că trebuie să stau și să aștept. Nu știam exact ce sau de ce sau pe cine, dar mna, așa simțeam eu. Și ceea ce am simțit s-a devoalat într-una din zilele astea.

Să stai un an ca să-ți dai seama e nebunie curată. Hai, fie, nu a fost chiar un an, dar pe acolo.

Nu, nu veți afla azi pentru că am treabă și n-am chef să vă spun. Dar vă spun curând, curând. Știu, pentru unii va fi un șoc. Mai ales pentru cei care cunosc personajele, dar, din nou, asta e, nu-mi pasă. Șocurile voastre nu mă afectează, din contră :))