Puteți sări în sus cât vreți. M-am născut comunistă și tot așa o să mor. Nu înțeleg democrația asta de carton a noastră. Vine X zice că face, Y nu se lasă nici el mai prejos și tot așa. Nu zic, unii mai și fac, dar nu au pic de hotărâre. Sunt lași. Le e frică. Ba de “agenturile” străine, ba de te miri cine. Că dacă nu v-ați prins România e condusă de Merkel și dacă nu ar fi fost ea, cert ar fi fost altcineva. 

Putin știe ce vrea. Vrea, ia sau dă. Depinde. Știe ce trebuie și e patriot. La noi nu există așa ceva. Toți par că știu ce vor, dar se răzgândesc pe parcurs. Dacă mai sunt și amenințați cu niște dosare devin ca puii de găină. Unde sunt bărbații? Pe vremuri erau haiducii care se opuneau sistemului, acum ar trebui să se opună ăștia votați de noi. Dar ce, o fac? Nu. Dosarele le sunt fluturate pe la nas, așa că tac și înghit. Dacă aveam și noi un Putin, acum SRI și DNA jucau sârba prin zăpadă cu lopeți în mână. Îl durea fix în cot de dosarele lor, ba le făcea el lor, numai așa de al dracului. Dar în România fricoșilor nu se poate. 

Oameni buni, dacă nu puteți măcar hai să dăm țara rușilor că ăștia au coaie!

… omătu-i mare. Și nu e o ghicitoare.

Știu, e frig de crapă o piatră. Nici pisica nu vrea să stea la fereastră, iar nouă ne e greu să mergem și după pâine. Cu toate astea…

Înjurăm și ne vedem de treabă. Vecinii mei au ieșit cu lopețile să facă curat în fața blocului, iar cei cu mașini, printre care mă număr, dau din mâini cu spor. Ce să vezi, e iarnă. Și nu știu dacă ați observat, dar cei mici se bucură. Se dau cu sania și fac oameni de zăpadă ca niște copii normali. Așa ar trebui să fie iarna, cu sau fără vacanță. Când eram mică nu conta că veneam de la școală, tot îl bârâiam pe tata să mă scoată cu sania prin oraș. Și îl puneam să mă tragă pe străzi așa de nebun. Și culmea, nu era singurul care făcea asta. La tot pasul erau părinți care își cărau copiii. Și se bucurau. Le făcea plăcere și lor. Acum… nu, părinții nu mai au aceeași plăcere de a își vedea copiii plini de zăpadă. În aceste vremuri tulburi, copiii sunt mai sensibili. Normal. Doar ce știu o droaie de părinți care-i înfofolesc și când sunt grade cu grămada?

Ăștia mici nu mai au sistem imunitar pentru că părinții au uitat cum au fost ei cândva. Sau poate nu au uitat, dar li se pare că ar putea fi părinți mai buni nelăsându-și odraslele să aibă parte de o copilărie normală. Vara nu îi vezi cățărați în pomi, așa cum făceam noi, iar iarna nu îi vezi la săniuși, pentru că se îmbolnăvesc. Ca să vezi, se îmbolnăvesc mai rău pentru că sunt ținuți în casă cu ochii în televizor sau în calculator. Devin mai sensibili trupește și mai insensibili sufletește. Uită să se joace cu alții, să împartă. Așa e noua ordine mondială.

Cu toate astea este iarnă. Noi ne-am panicat. Ninge prea mult, e prea frig, o să fim uciși de oameni de zăpadă, iar încălzirea globală se dovedește a fi doar un mit. Cu toate astea, mie îmi vine să “fur” sania unui copil și să mă duc pe derdeluș. Asta dacă am și avea un loc amenajat pentru așa ceva. Cum nimeni nu-i perfect, nici timpul nu e. Dar mie îmi place. E greu să te lupți cu nămeții, dar altfel nu ai simți că e iarnă. Să ningă!

Șofer am fost de când mă știu. Uneori pentru oameni importanți doar pentru mine, alte ori pentru “vedete”, dar și pentru oameni obișnuiți. Acum sunt șoferul trupei “Contrapunct” și a lui Vasile Mardare. Să ne înțelegem, Vasile Mardare și Contrapunct, în acest moment, sunt o echipă. Deci îi am pe toți pe cap. 

Să trecem la ce vreau să spun. Vasile Mardare este unul dintre cei mai importanți oameni din “Cenaclul Flacăra” și unul dintre oamenii foarte apropiați de marele Adrian Păunescu. Cine să știe mai bine cine era Adrian Păunesc dacă nu Vasile Mardare care a și stat în casa poetului puțin peste patru ani de zile. Are 31 de ani de scenă și multe, multe compoziții superbe. Nici nu mă îndoiesc că fanii nu ar ști despre ce e vorba. 

“Contrapunct” a fost înființat cu mulți ani în urmă, prin ’95, dacă nu mă înșel, de Pițigoi Viorel. De asemenea compozitor, dar și “omul orchestră”, cum îmi place să-l numesc, pentru că nu prea contează ce instrument îi pui în mână, el poate. Și e genial pe improvizații. Poate că nu a auzit o melodie în viața lui, dar în câteva secunde o cântă de parcă ar fi repetat-o cel puțin niște săptămâni. Cel de-al treilea, pentru moment, este Valentin – pentru moment fiindcă vor mai fi și alții în formație. Vali debutează la tobe, fiind un real talent. Împreună, cei trei, pornesc să cucerească țara, nu că nu ar fi deja cucerită. 

Așadar, vineri cei din Lupeni sau din zonă, sunt așteptați la Restaurant-Pub “Valahia” începând cu ora 19.26. Sâmbătă și duminică concertele vor avea loc în alte localități. Dar, pentru mai multe detalii, așteptați informații. Desigur, până la urmă, cred că le fac un jurnal de “nebunii” muzicale. 

Iarna, cum ne dă ea mereu bătăi de cap.

Ăștia mici nu știu cum erau iernile odinioară, bucuria noastră. Dar, dacă vreți să aflați mai multe, iată că am găsit ceva super interesant cu poze multe.

E o întreagă isterie cu gerul ce o să vină. De parcă am trăi la tropice și așa ceva nu s-a mai întâmplat în Românica. Ei bine, ba da. Au fost ierni mult mai geroase decât asta. Copiii se duceau la școală și oamenii la muncă. Fără să aibă mașini cu roți de iarnă și căldură. Cel mult aveau un cal și o trăsură, dar îmi e greu să cred că le ținea de cald. Cu toate astea, în epoca dezghețului și a tropicelor, ne-am învățat să ne plângem. Da, e frig, e iarnă, e normal. Poate că nu ați aflat până acum dar cam așa se întâmplă în lunile astea de iarnă. Că doar de aia iarna nu-i ca vara. Ce să faci? Oamenii ăia din Maramureș care au temperaturi de minus multe grade iarnă de iarnă nu se mai plâng. Copiii lor se duc la școală, iar cei maturi își văd de treburile zilnice. Noi, nu! Noi suntem firavi. Crescuți toți pe insule tropicale. Dacă dă un pic de frig închidem școlile. Dar n-am pune unul mâna să facem ceva. Dă zăpada închidem drumurile, cu toate că pe vremea lui Ceaușescu se ieșea cu sapa. Acum? Să dea dracii dacă ar mai da vreunul cu sapa. De, așa e în democrație. Să vină statul să facă. Ba pune mâna, mă, mălai mare și fă tu. Ne-am obișnuit să vină alții să ne ia mormanul de la ușă. De aia nu mai ține nici țara asta cu noi pentru că suntem niște putori închipuite. După cum ne tratăm țara ne tratează și ea pe noi. Și bine ne face. Nu că ar pricepe cineva ceva, dar poate, totuși, vă mai vine câte un gând bun prin minte. 

Și da, e IARNĂ!

Și iată că se poate.

Iarna poate veni și fără ca autoritățile să fie surprinse. Deci se poate. 

Am plecat joi de acasă într-o încercare nebună de-a străbate țara. Mă rog, exagerez, că nu am străbătut-o. Doar că toată lumea urla că e cod. Ba galben, ba portocaliu, ba chiar roșu. Joi a fost cum a fost, dar vineri, oh, vineri. Am plecat pâș-pâș spre București. Multe drumuri blocate în față și în spate. Se circula destul de bine dacă roțile mașinii nu ajugeau pe porțiuni înghețate. Și au ajuns. Doar că, uneori, și experiența își spune cuvântul. Nu pot spune că am mers cu zece la oră, pentru că cea mai mică viteză a fost de optzeci pe porțiunile cu adevărat grele. Și au fost câteva. Oricum, pe măsură ce mă apropiam de capitală ningea tot mai rău. Nu mi s-a întâmplat niciodată să nu văd pe unde merg din cauza omătului. Dar iată că pentru orice este un început. Nu neg, ningea Dumnezeiește. Feeric. Doar că șoferul din mine nu putea să observe frumusețea. 

Inima mi s-a strâns când am intrat în capitală. Cum de ce? Că doar nu e prima ninsoare pe care o prind în principalul oraș al țării. Și cu toate că n-am prins niciuna așa violentă, tot n-am mai ieșit din oraș. Dar, de data asta, surpriză. Cu toate că ningea de parcă stătea cineva deasupra mea cu sacii, drumurile orașului erau negre. În București, cu toată zăpada, se circula. De cum am intrat în oraș am făcut doar cincisprezece minute până la locația în care trebuia să ajung. Nici pe timp de vară n-aș fi reușit performața asta. 

Iată, deci, se poate. O femeie, Gabriela Firea, desigur, a reușit să nu fie surprinsă de iarnă, de coduri și alte impedimente. A reușit să bage pluguri și să curețe drumurile principale. Șoc, da, șoc. Uite că iarna nu e chiar atât înspăimântătoare dacă nu ești surprins. La naiba!

Sunt o agitată și jumătate. Știu asta. De cele mai multe ori încerc să las lucrurile în urmă și să-mi promit că nu mai fac aia sau cealaltă. Alteori renunț la promisiuni cam o jumătate de oră, după care îmi promit iar și iar că o să fac și o să dreg. Firește, lumea nu prea dorește să se învârtă după cum vreau eu. Atunci încep și dau vina pe natură, univers, gândire, oameni sau, de cele mai multe ori, pe mine. Însă toate astea se întâmplă pentru că eu nu am răbadre. Vreau totul și îl vreau acum. Ei bine, aproape niciodată nu am promis nimic pentru anul ce va urma? Ce să promit? Că voi fi mai bună? Că voi munci mai mult? Că voi înțelege oamenii? Că voi face ce nu au făcut nici regii? Aiureli. Nu o să le fac. Doar știu. Nu pentru că nu vreau, dar, la un moment dat, se va întâmpla ceva care să îmi deturneze mărețele gânduri. Voi deveni nervoasă, depresivă și supărată pe mine că nu am reușit. Nu merge așa. Chiar nu merge. Și ce să-mi mai promit? Nimic. Nu că aș fi făcut-o prea des, după cum vă povesteam. Ei bine, de data asta am intrat în 2017 cu promisiunea de-a avea răbdare și de-a lăsa lucrurile să se întâmple cum vor ele. 

De ce să mă pun în calea destinului? Rău, bun, răbdarea face lucrurile să meargă așa cum trebuie. Așa că răbdare. Se va întâmpla ce va trebui. Poate că nu o să-mi placă, dar intrăm în viața asta pentru a înțelege ceva. Așa că na, Oana, stai și învață lecțiile care-ți sunt predate. Dacă aș fi avut răbdare la timpul potrivit cine știe? dar nici acum nu e prea târziu. Așa că fără promisiuni idioate, doar răbdare. 

Adică fericire în sus, fericire în jos!

Da, a venit și această perioadă a anului, adică intrăm în altul. Îmbătrânim, ne tâmpim, sperăm că vine un an mai bun, dar doar sperăm. Nu zic că speranța nu ar fi bună, dar e nerealistă. Ce să zic, una peste altul 2016 nu a fost chiar un dezastru. Bine, nu a fost nici vreo minune, dar, totuși, am și pentru ce să fiu recunoscătoare. Da, mă refer la anumiți oameni care au intrat în viața mea. Dacă or rămâne sau nu, nu am de unde să știu, dar mi-a făcut plăcere să-i primesc. Le sunt recunoscătoare și celor care au plecat, era cazul. În rest lucrurile probabil că au depins de mine. Unele am știut să le gestionez, altele nu. Probabil că la fel va fi și în viitor. Oricum cert e că energiile se schimbă. Bune, rele, nu contează. Mai trece un an și ajungem apoi să ne dorim un 2018 mai bun. Să fie cum o fi 2017, dar măcar liniștiți să fim. 

An nou cum vi-l doriți!

Crăciunul, Crăciunul. Altul și altul și altul, dar nimic parcă nu mai este ca în copilărie.

M-am gândit de multe ori, dacă aș avea o pungă mare cu bani, aș cumpăra o sanie, doi reni și un Moș Crăciun care să se plimbe prin oraș. Aș vrea să le văd fețele copiilor, dar mai ales ale celor mari. Pentru că, undeva pe drum, l-am pierdut pe Moș Crăciun. Undeva între copilărie și adolescență am uitat de el. Nu l-am mai văzut ca pe moșulețul simpatic care ne aduce bucurii, ci ca pe omul care ne mai îmbătrânește încă un an și încă un an. Mi-a luat ceva timp să învăț că bătrânelul ăsta, plăsmuit de Coca-Cola, nu aduce neapărat daruri, cadouri, bunuri care nu ne mai sunt folositoare după un timp. El aduce bucurii. Mai trebuie împachetat și sufletul din când în când. Mie mi-a adus o pisică. Tembelă ce-i drept, dar e un suflet care face dintr-o casă goală una mult prea plină. Atât de plină că uneori nu mai am loc în ea. Și e o singură pisică. Sper să nu îi mai vină și alte idei că nu mai am loc.

Nu m-am omorât niciodată după sărbători, dar încă de mică mi-a plăcut să mă uit toată ziua la filmele de Crăciun. Mă ascundeam în cameră cu un maldăr de mâncare și suc pentru a nu fi nevoită să întrerup filmele. Crăciunul e mai mult relaxare pentru mine. Pentru alții e băutură, distracție sau nebunie. Ei na, nu contează. Fiecare cu Crăciunul lui. Fiecare cu bucuria lui. Important e că a venit și ne dă o clipă de repaus. Avem loc să respirăm, să ne încărcăm bateriile și s-o luăm de la capăt. Crăciunul e liniște și asta vă doresc și vouă!

Da, recunosc, e suficent să mă enerveze personal un singur om dintr-un partid și nu le mai dau votul. Fix așa s-a întâmplat și cu PSD-ul, diferența fiind că nu a fost doar un singur om.

Bun, acum, dacă Președintele nostru neamț și ardelean nu ar fi cerut ca Prim Ministrul să fie ca în povestea “Fetei împăratului Roș'” și dezbrăcată, și îmbrăcată, și călare și cum o mai fi fost ea, clar că nu s-ar fi ajuns aici. Chiar dacă nu le-am dat ștampila mea că nu am vrut eu, mă consider, încă, cetățean al acestei țări, iar programul de guvernare nu e rău. Eu nu vreau ca PSD-ul să-și țină nici măcar 50% din promisiuni, 20% și e mai bine decât bine. Și zău că au tot respectul. Dacă… am zis. Pe partea cealaltă nu ar fi rău să mai renunțe la aroganța asta pentru că oamenii de rând s-au săturat de atâta infatuare. Mai lăsați măi oameni buni, că nu sunteți vârful icebergului, zău. Știu că mai deștepți, mai frumoși, mai, mai, nu se poate, dar gata. Trebuie să înțelegeți că oamenii, totuși, au votat împotrivă, nu neapărat pentru. Tocmai de aia, ca om simplu, dintr-o cocină de oraș, care odinioară era mândria sudului, vă spun sincer, mai ușor cu infatuarea. Nu e cazul. În schimb, da, aș fi făcut la fel ca Dragnea. Tot avem o țară plină de jucători. Atunci să jucăm zic. Și na, mă, neamțule, mai zi ceva? I-a dat și doamnei Merkel ce și-a dorit, poate că ne dă și nouă. Pentru că dacă faceți fabrică de bombe pentru ISIS, eu am și o propunere. Putem face din proști bombe umane. Nu de alta, dar e țara plină și nu le-ar simți lipsa decât alții asemenea lor. Nu degeaba e vorba aia cu cine se aseamănă, se adună. Și apoi îmi e perfect egal cu zero cine e Premier, atâta timp cât ei se țin de ce au promis. Ce să zic, azi s-a egalat scorul. Dragnea a arătat că poate fi cu adevărat bun dacă vrea.