Deja este o modă în rândul candidaților să vorbească despre autostrada Pitești-Sibiu. Deja nu mai am chef să aud de ea. Da, e importantă pentru economie, dar așa cum a spus și Constantin Stroe să fim puțin sceptici că nu sunt capabili. Ieșim în fața lumii cu o autostradă care are mai multe proiecte începute, întoarse, schimbate și răsturnate. Îmi e greu să cred că nu s-a găsit un om în țara… nu, în lumea asta, să nu fie capabil să facă un proiect cum trebuie. Nu sunt toți handicapați. Dar, de promis, ni se promite de zece ani. Așa cum ni se promit și trenuri supersonice pe căi ferate care aproape că nu mai există. Așa cum ni se promit parcuri industriale și locuri de muncă. Așa cum ni se promite orice. Și nici măcar nu mai încerc să vorbesc despre culoarea politică, pentru că am așa o dezamăgire enervantă în suflet în ceea ce îi privește pe majoritatea. Mai sper spre unii, dar nu nu știu de ce am aceeași părere că mă vor dezamăgi. 

Însă, de data asta, din cauza unui singur om, alianța asta PSD-ALDE a pierdut votul meu pentru totdeauna. Oricum, să fim serioși, ce au promis și ce au făcut. Acum mă refer personal, pentru că nu cred să fi fost vreun secret pentru cineva că mereu am fost de stânga. Dar, na, dezamăgirile din dragoste te fac să-ți alegi alt tipic al partenerului, că asta e viața. Nu, să nu fiu “poarcă”, nu doar un singur om este de vină pentru asta. Sunt mulți. NU MAI PROMITEȚI, FRAȚII MEI, DACĂ APOI NU ȘTIȚI CUM SĂ O DAȚI COTITĂ. Ce să fac? Dragostea mea pentru stânga s-a stins. Uite așa, într-o noapte de vară după o discuție plină de promisiuni care nu s-a materializat niciodată. Uite așa, după o minciună cum că X nu mai e al lor dar fiind candidat Alde e tot al lor. 

Și totuși, mai lăsați-mă cu autostrada asta la nivel declarativ. M-am săturat de ea. Ori o faceți, ori nu o faceți. Atât. Fără să dați din gură. Puneți mâna pe lopeți și faceți dracului ceva, că de vorbă sunt sătulă. 

Și ca să nu influențez cumva votul românașului, o să vă povestesc eu după 11 cum a decurs campania cam în fiecare partid politic. 

N-aș fi prima din neam care o ia pe calea demenței. Mi s-a mai întâmplat de-a lungul timpului, mie, personal, dar na, am avut și un caz izolat. Oricum, nu că ar fi important. Ideea e că eu acumulez, ca pisica, energiile negative ale celorlalți.

Și apoi mă agit, și mă agit, și mă agit, până explodez. Dar nu aș da vina doar pe agitații din jurul meu, cred că puțin, zilele astea, am contribuit și eu la această stare absolut enervantă. Pentru că mi s-a părut mie că o fi și că o păți. Că mi-am readus niște amintiri mai vechi în prim-plan sau pentru că pur și simplu, de nebună ce sunt, am cugetat să rămân și să explorez anumite lucruri. Ceea ce, firește, nu e chiar normal. Bine, nu e normal deloc. Ce a fost s-a dus, ce va fi, aia e. Numai că na, mintea umană până nu face ea slalom printre amintiri, regrete și alte nebunii, nu se lasă. Cred că abia acum, cumva, am reușit să-mi repun neuronul în funcțiune. Firește, nu cred să fie doar atât, numai că am obosit să mai explorez în mine. Vreau să rămân neexplorată eu de către mine și să pot fi liniștită. Dar demența, demența bat-o vina, nu mă lasă.

Personal țin foarte mult la libertatea de exprimare. Am prieteni care nu sunt de acord cu opiniile mele, ceea ce este foarte bine. Și cu toate astea suntem prieteni foarte buni, pentru că ne respectăm părerile, chiar dacă nu sunt pe aceeași lungime. Există familii care nu au aceleași păreri, dar asta nu înseamnă că se iau de gât și își înfig cuțitul în spate. Libertatea de exprimare ne-a fost oferită printr-o Revoluție și o așa zisă democrație. Acum, istericii băsiști, încearcă să ne reducă pe toți la tăcere. Ok, sunt de acord și cu asta. Sunt sigură că unii o fac din convingere. Pot băga mâna în foc că cel puțin jumătate dintre ei cred cu tărie în ceea ce li se spune să facă. Să facă, e părerea lor. Despre ăia plătiți să facă PR în acest sens nu vorbim, cu toate că au și ei interesul lor. Banul e un interes. Imoral dar perfect legal. Așa că…

Repet. Personal cred în rahatul ăla de telecomandă. Sunt convinsă că dacă dați peste un film care nu vă place schimbați programul, dar nu cereți să se închidă postul, pentru că dacă ați fi făcut asta, în topul filmelor cretine, PRO TV-ul ar fi trebuit închis de când l-au lansat. Părerea mea. Același lucru se întâmplă și când e vorba despre emisiuni de divertisment sau știri sau ce mai vreți voi.

Din păcate, ceea ce se spune acum e adevărat. FRICA a pus stăpânire pe România. Frica de-a vorbi. Nu mai poți avea păreri proprii, bune, proaste, rele sau nu. Pur și simplu, dacă nu ești în turmă riști să rămâi fără pâine – și chiar știu ce vorbesc – riști să ajungi interogat de DNA, așa, că au ei chef, riști să fii dat afară din casă de ANAF. Riști. Și atunci, oricât ai gândi și ai vrea să urli, nu o faci. Iar dacă o faci, o faci așa cum te duce interesul, nu neapărat conștiința sau ceea ce te reprezintă.

Cam asta este România acum. O țară împărțită. Nu de azi, nu de ieri, o țară împărțită de peste douăzeci de ani. Ne-am împărțit între rău și răul cel mai mic. Când ar fi trebuit să fim uniți în bine sau foarte bine. Nu mai există așa ceva. Între două rele noi alegem răul cel mai mic. Ne înjurăm, ne creem disconfort unii altora, ne, ne…

Păcat, astăzi România e un ONG. Asta este realitatea. Cine nu este în acest mare ONG organizat scapă doar dacă poate. Și da, libertatea de exprimare e prost înțeleasă. Prin asta înțelegem că putem jigni, înjura și toate cele, nu le enumăr pe toate pentru că le știți și voi. Libertatea de exprimare îți dă dreptul de-a spune liber ceea ce gândești fără a aduce prejudicii celorlalți. Fără a te manifesta ca un cretin. Ai dreptul de-a fi sau nu de acord. E dreptul fiecăruia. Dar nu ai nici un drept să închizi gura unor oameni doar pentru că nu îți place ție Băsescu, DNA sau cine ești în spatele acelor sfori.

Da, am văzut că mulți sunt deranjați de cei care spun că au făcut Revoluție pentru a se putea exprima liber. Chiar dacă a fost lovitură de stat, ca să nu ne ascundem în spatele cuvintelor, unii au ieșit în stradă pentru că au vrut cu adevărat să aibă drepturi și să nu mai trăiască în teroare. Să poată vorbi fără să fie arestați, să se poate simți liberi cugetători. Îmi pare rău să vă anunț, dar România e sub teroare. Și de data asta e una mult, mult mai mare decât în timpul comunismului, măcar atunci nu ți se dădea impresia că ai avea drepturi. Acum ți se dă această impresie ca să poți fi săltat de pe stradă. Atunci fiecare știa ce riscă, acum unii suntem mai inconștienți.

Asta e România ONG! Păi ce să zic, Să Trăiți Bine! Poate vă iese că mie nu.

Ăștia suntem noi – desigur că mă refer la cei din poză – oameni manipulați să facem și să spunem ce trebuie. Doar v-am explicat că diplomația, toată, fără excepții, e o minciună. Dacă-i spui omului adevărul – greu de acceptat – te va urî întreaga viață, dacă-i spui o minciună te va pupa. Și cum să faci să taci atunci când aluatul tău e altul. Că doar ți-a intrat în cap baliverna aia cu “greșeala recunoscută e pe jumătate iertată” și “adevărul e mai bun decât prefăcătoria”. Să vă iasă, așa ceva nu se aplică nici la englezi. Bine, nu că ar fi ei diplomații pământului, până și ăsta e doar un mit.

Observ zilnic cum suntem trași de sfoara aia invizibilă și obligați să ne ținem gura sau să ne prefacem că nici măcar n-am auzit. “Ce dacă te-a jignit, ce dacă n-a avut dreptate?, taci și înghite”. Cam ăștia suntem noi. Robi ai unei societăți bolnave, probabil că ar trebui să mai primească niște pedepse din alea biblice să se mai curețe. Șapte plăgi, dacă nu mă înșeală memoria. Ei bine, vă spun clar și răspicat că aici nu pot să tac, dacă vin plăgile sau sfârșitul sau ce o fi, eu voi fi cea mai bucuroasă.

O să-i iau pe Vali Badea și pe Alin Niță, ne vom sui pe cea mai înaltă clădire, ne vom aprinde o țigară – să moară Cioloș de ciudă – și vom observa până ne va lua și pe noi. Eu n-am regrete dacă se întâmplă. Am vizitat, am citit, am scris, chiar dacă n-am avut o viață simplă, sufletul meu a rămas acolo, intact. S-a bucurat de nimicuri și chiar când a fost cel mai nefericit a găsit răspunsul pentru puțină căldură. De ce să-mi pară rău? Eu rău n-am făcut, alții mi-au făcut mie. Eu i-am aceptat pe toți așa cum sunt ei și am încercat să-i înțeleg, alții n-au făcut-o cu mine. Nu m-am băgat în viața nimănui, pentru că niciodată nu m-am crezut Dumneze, dar ei s-au băgat în a mea, chiar dacă pentru asta a trebuit să inventeze romane proaste pe care nici cititorii Sandrei nu le-ar fi cumpărat. Și bârfele, da, le-am auzit, că na, nu sunt surdă, dar mi-au intrat pe o ureche și mi-au ieșit pe alta, pentru că nu sunt Țața Floarea să stau pe șanț să duc vorba mai depare – auzi maică…

Cred în continuare că mergem spre involuție. Și vă dați seama că nu mă refer la internet, știință, descoperiri etc, nu, sufletele noastre involuează pentru că sunt măcinate de boala aia cruntă care se numește răutate, boala aia care se numește invidie. Asta ne ucide, ne torturează, iar când unul îți spune, pe un ton amabil, adevărul, atunci boala crește și mai mult, pentru că 90% din populația globului nu vrea să-l audă. NU, NU ADEVĂRUL DESPRE MINE. NU, MI-AM CUSUT ATÂTEA MĂȘTI SĂ VII TU SĂ SPUI CĂ NU SUNT REAL?

Dar să vă mai spun ceva. Boala vine și de aici. Și dacă eu nu știu, nimeni nu mai știe. Dacă nu vorbești, dacă nu te descarci, te poți îmbolnăvi și încă rău. Este real, nu e o aberație de-a mea, citiți și voi. Nu trebuie, cu siguranță, să vă descărcați colegului de birou, nu, nu, asta e greșeală colosală, dar un psiholog sau cineva în care aveți mare încredere ar trebui să vă asculte măcar o dată pe săptămână, astfel vă descărcați de toate acele sentimente negative pe care le strângeți în voi.

E greu, știu, să faci față unei nedreptăți, dar, în era noastră, e singura soluție. Nu mai ai voie la sinceritate și trebuie să te obișnuiești cu lucrul ăsta, oricât ar fi de absurd. Sunt puțini cei care o vor accepta, cu ei poți fi, dar nu te încrede în cei care spun că acceptă, pentru că nu e așa. Și fiți foarte, dar foarte atenți la oamenii care spun “Sincer să-ți spun sau Sunt sincer etc” pentru că în următoarea frază urmează să spună o minciună. Ține pentru tine ce auzi și nu da mai departe, pentru că viața ta nu în asta constă. Nu trăiești cu bârfele de la colțuri, trăiești cu sufletul și liniștea ta.

De felul meu sunt un om tăcut. Nu vorbesc cu mulți oameni (trei), dar îi las în treaba lor. Nu mă enervez pe proști, nici pe cei care încearcă să mă scoată din zona confortului mintal, nici pe cei care țin morțiș să mă enerveze, firește, asta până chiar reușesc.

Dar altfel nu mă interesează cine cu cine și de ce. Treaba fiecăruia. Iar dacă unul are o idee fixă eu n-am nici cel mai mic motiv să-l conving de contrariul. Asta ar însemna să pierd energie degeaba.

Tocmai de aceea nu înțeleg nici în ruptul capului de ce unii tot încearcă să se bage în viața mea. Să-mi dea sfaturi. NU VREAU SFATURI! Am așa o tendință de-a mi le da singură, ceva de speriat. Bune, rele, cum sunt ele, măcar mi le asum. Dar altceva mă frapează mai rău “Nu vorbi cu Y pentru că…”, ținând cont că habar n-am cine e personajul. Înțeleg că suntem prieteni pe facebook. Ok, am avut cinci mii de prieteni, am șters vreo patru sute. Voi credeți că eu stau de vorbă în privat pe rețele de socializare? Mi se pare plictisitor. Când poți rezolva o discuție care ține zece ore pe facebook, în trei minute la telefon. Eu nu vorbesc nici cu cine trebuie să vorbesc, decât dacă e musai. Iar când mi se spune că Y îmi spune și îmi face, mi se ridică părul pe ceafă. Hai să fim serioși. Nu îmi poate spune ceva un om pe care nu-l cunosc și n-am comunicat în viața mea cu el. În plus de asta eu nu mă ascult nici pe mine, de ce ar crede cineva că ascult de alții, decât dacă e sarcină de serviciu, în rest, fâl-fâl…

Și da, recunosc, sunt oameni pe care aș vrea să-i văd și să vorbesc cu ei, mă mir că-mi mai răspund la telefon pentru că eu în locul lor nu mi-aș mai răspunde, dar nici timpul nu-mi mai permite. Și oamenii aceia nu au nici o vină. Asta e. Comunic puțin, recunosc. Uneori nu vreau să o fac, mă simt agasată, pentru că am multe de făcut și oamenii tot vorbesc și tot vorbesc. Dacă tot vorbim măcar să o facem pentru a crea ceva pozitiv nu doar pentru a ne da cu părerea și a ne agasa. Asta o facem când nu avem altele de făcut și dorim să ne relaxăm, adică vorbim ca să vorbim și să “ne simtem bine”.

Până la urmă lumea asta la atât se rezumă, la vorbe aiurea și bârfe, dar chiar dacă mă bârfiți – lucru care chiar nu mă doare, din contră – nu mai vorbiți aiureli cu mine. Scurt și la obiect că n-am timp de stat la palavre despre vreme. Zău!