Acum trebuie să înțelegeți că nu e neapărat nevoie să fii cu adevărat depresiv, e suficient să nu te poți odihni din simplu fapt că ești prea obosit. Cred că i s-a întâmplat oricui măcar o dată în viață să fie atât de obosit încât să nu poată dormi. La unii funcționează simplu cu melatonină, la alții cu ceva mai puternic, dar la mine dacă nu sunt cele mai puternice e în zadar. E drept că am în spate și niște (sic) mulți ani de nopți pierdute, ba pe scris, ba pe distracții. Că na, ale tinereții valuri. Nu că nu le-aș pierde și acum, dar nu mai e cazul. Viața se schimbă. Îți ia din timpul de scris și te aruncă într-o altă lume.

(Cine știe, poate la un moment dat, pentru a înțelege mai bine, cinvea îmi va aminti să scriu episodul Anglia “cu maimuța la pozat”). Nici din scris nu poți trăi, chestie pe care englezii nu o pot înțelege și nici din distracții, așa că, pentru a avea mintea cât de cât întreagă ai nevoie de somn. Sau cel puțin așa funcționez eu. Așa că mi-am impus un bioritm forțat bazat pe antidepresive, singurele din lume care mă și adorm pentru alea șapte sau opt ore.

Nu, nu crează dependență, nu mie, că nu le-am mai folosit de mai bine de un an tot încercând cu alte soluții. Dar mereu mi-am amintit de psihiatra care la un moment dat m-a adus cu picioarele pe pământ și mi-a prescris acest tip de somnifere, care, la rândul lor, într-o mică măsură, sunt și anti depresive – cu toate că, în momentul ăsta aș avea nevoie de unele adevărate. E fix ca atunci când nu-ți mai poți crea singur niciun fel de bucurie iar serototnina din creierul tău se pierde undeva prin spațiu.

E luni, nici asta nu mă deprimă. Nu am nimic cu lunea. E o zi ca oricare alta. Cel puțin de vreo două luni și duminica am impresia că tot luni e, așa că e cumva cu repetiție.

Sigur, aș putea să mă consolez că joi noapte plec la Boroveț, dar nu am cum, pentru că am o grămadă de lucruri de făcut și știu că atunci când mă voi întoarce nu se va schimba nimic. Nu se va face curățenie de la sine, nu se vor muta lucruri de la sine și nu va alerga nimeni în locul meu să recupereze alea trei zile. Dar, na, suntem oarecum generația prozac si mă credeți ori ba, pe mine chiar nu mă deranjează.

Jur că nu cu asta mă trezisem în gând, dar așa a vrut să se scrie de undeva de mai sus. Ce să-i faci? N-ai ce să-i faci?

… nu, prietene, dacă nu te duci ești.

Aud mulți oameni care spun că cei care se duc la psihiatru sunt nebuni, în condițiile clare în care chiar cei care o spun ar avea nevoie de unul. Mentalitatea românească tot primitivă a rămas. Acceptăm tehnologia și chiar înlocuirea creierului, dacă situația o cere, dar nu ne gândim să ne facem creierul și sufletul să se simtă bine.

Mulți au impresia că dacă se vor duce la psihiatru oamenii îi vor lua drept nebuni. Să vă spun ceva, americanii sunt obligați prin lege să o facă și majoritatea trăiesc cu prozacul în buzunar. Nu ești nebun dacă te duci. Stresul, neajunsurile, problemele de orice natură, până la urmă fac acel hormon al fericirii secretat de creier, serotonina, să dispară. Psihiatrul nu e numai cel care îți dă o pastilă pentru a ține serotonina creierului tău sub control, dar e și cel care-ți cunoaște trupul – că doar tot de medicină ține – dar și cel care te psihanalaizează, adică este și psihanalist. Te ascultă și caută baza problemei tale pentru a te ajuta să o înțelegi și să scapi de ea.

În ziua de azi se moare din pricina atacurilor de panică netratate, pentru că acestea, de cele mai multe ori, dau senzația unei boli de inimă. Altele sunt nedetectabile de subiectul care le are, dar sunt vizibile pentru cei care mai știu cu ce se mănâncă. Nesiguranța, transpirația palmelor, timiditatea excesivă, fuga de oameni etc, toate astea ar putea fi simptome ale unor atacuri de panică. Iar din unele minore se pot transforma în unele majore. Și da, poți face poc și asta e.

Dar românului îi e rușine să se ducă la psihiatru, îi e rușină chiar și să recunoască problema pe care o are sau să ceară ajutor. Nu am înțeles până acum de ce rahatul ăsta de stat nu obligă măcar oamenii muncii să se ducă la psiholog, nu la psihiatru, din când în când. Pentru că oriunde ați lucra tot apar probleme, tot există stres și vă confruntați cu situații pe care habar nu aveți cum să le gestionați. Atunci vă închideți în voi sau răbufniți, nici una nefiind o soluție. Dar încă o dată vă spun, românii, la capitolul ăsta, sunt primitivi și îndoctrinați. Îți trebuie o doză de creier și pentru a recunoaște că nu ești ceea ce pari a fi.