Mai sunt șapte zile până la micul, mare vot. Încă șapte zile de drăgălășenie. Politicienii, mai ales în ultima săptămână, se prefac admirabil că le pasă. Habar nu aveți cât de deschiși sunt cu cei din presă. Promit acum mai mult ca niciodată. Unii se laudă cu lucrurile din trecut, cum ar fi Andrei Gerea (ALDE – Pitești) care omite tot timpul să spună cum a distrus Petrochimia, dar astea sunt detalii. Au uitat cu desăvârșire toți de sclavii de la Berevoiești. Zău, la ce bun să îți aduci aminte de ei când oricum noi toți suntem sclavii sistemului? Unii în plus sau în minus, mai ales în 2016, ce mai contează? 

Merg din ușă în ușă, fac poze, fac live pe facebook, se gudură pe lângă presă, toți le sunt prieteni și nu există dușmani. Ei vor salva lumea. Firește, sclavii de la Berevoiești n-au putut fi salvați, dar, din nou, asta e altă poveste. Omenirea va fi mai bună. Lapte, miere, faguri și ce mai vreți voi. Desigur, asta dacă îi votați, dacă se întâmplă să iasă ceilalți, asta e, ei v-au spus. Și zău că mă refer la toți că doar nu sunt diferiți în gândire chiar dacă poartă alte culori. Și salvarea lumii va fi până pe 11 decembrie. După?! Va fi ori la fel, ori mai rău. Adică nu se va schimba nimic. Lumea va merge în continuare din inerție. Deciziile aleșilor nu îi va afecta pe majoritatea decât în rău, dar noi deja ne-am obișnuit cu asta. Cred că și dacă vine vreunul cu o idee bună oamenii ar fi atât de uimiți că nu ar ști cum s-o interpreteze. Detalii, na. 

Ok, și pentru că nu mă pot abține, bre, domnule Pendiuc (fost primar de metropolă universală Pitești), e cam rușinos să furi ideea celor de la PMP. Adică, pe bune, nu poți scorni ceva al tău? Tot cu furatul, tot cu furatul.

Nu că ar fi ceva de mirare. Trăim în România și dacă acest caz a făcut vâlvă cam o săptămână și numai cei de la SursaTa mai încearcă să-l țină în viață, restul parcă au rămas încremeniți în tăcere.

N-am văzut reacții la nivel național

Personal n-am văzut vreun domn de la Guvern prea revoltat, asta dacă o fi aflat. Televiziunile naționale au tratat cazul mai ușurel că e mai important ce face și desface Firea. Nu că ai noștrii ar fi fost mai de Doamne Ajută, dar măcar s-au mai prefăcut că le dau lacrimile. Firește, le-au șters și au uitat. La ce atâta supărare? Să se amărască? Să îmbătrânească? Să crape fierea în ei? A trecut, așa cum trece orice caz. Poate peste vreo alți opt ani vom mai găsi pe undeva niște sclavi și atunci, nostalgici, ne vom aminti că au mai fost unii la un moment dat, dar nu se face să mai reamintești că oricum ochiul uman trece peste informație, se duce acasă, își ia berea și a uitat până a pus capul pe pernă.

Stăpânii sclavilor primesc în continuare ajutor social

Articolul îl puteți citi aici, ce spun eu e doar o părere. 

Bun, țiganiada pasta are în continuare dreptul la ajutor social pentru că legea e așa cum e legea, iar sentința nu e definitivă. Așa că, legal vorbind, chiar dacă sunt închiși și NOI, NOI TOȚI plătim să stea ei acolo pe mâncare și băutură, ei mai au și drepturi și libertăți. Pe lângă asta mai sunt scutiți și de munca în folosul comunității având niște adeverințe medicale suspecte. Minunat.

Și ce dacă Primarul și încă trei ștruleți din Primăria aia au primit amenzi pentru că le dădeau ajutoare sociale? Se mai întâmplă, nu e ca și cum Proca ar fi vreun sărac și nu și-ar permite o amărâtă de amendă.

Cine le face dreptate victimelor?

Cine poate. Poate că nimeni. E la fel de posibil ca burtoșii ăia care-i supuneau unor chinuri cumplite să scape. Nu sunt dovezi suficiente sau poate că sunt, dar nu le știm și noi. Sigur că procesul se va tărăgăna până la adânci bătrâneți, asta e țara, iar legea nu există decât undeva pe hârtie.

Ce au făcut oamenii ăștia să merite așa ceva?

Ce a făcut orice om pe lumea asta să fie pedepsit în halul ăsta?

Nu știu, dar dacă acest caz nu se rezolvă într-o manieră dreaptă, chiar ne merităm soarta. Chiar suntem toți sclavi pe plantație. Unde sunt politicienii ăia pe care i-am votat? Ce fac ei? Ce face legea? Ce face oricine?

Am fost acolo, am văzut, m-am îngrozit. Da, știu, restul nu au fost, așa că nu au cum să înțeleagă. De asta cred că nici nu putem pricepe că în jurul nostru se întâmplă atrocităci pe lângă care trecem cu nepăsare. Asta este ROMÂNIA!

Haita sunt cei care îți sunt alături la bine și la greu. Nu trebuie să fie mulți, doar câțiva care să înțeleagă atunci când e cazul.

Exemplul meu e evident. Noi suntem o “haită”. Și când spun asta mă refer la redacție. Așa cum un club moto este o haită. Firește, cu bune și cu rele, pentru că e imposibil să fie toate bune. Cu toane și nervi, dar, în același timp, cu sentimentul că oricât te-ai fi înjurat azi cu unul dintre ei, mâine știi că te poți baza pe respectivul.

“Haita”, firește, poate fi gruparea de prieteni sau cea de la muncă – mai rar în acest caz, dar nu imposibil – E important să știi că te poți baza pe cineva. Pe colegul, prietenul, ruda… Nu știu, dar e clar că voi înțelegeți ideea. Trebuie să o înțelegeți. Există prieteni și prieteni, relații și relații, oameni și oameni. Și dacă nu-i înțelegem pe fiecare așa cum e atunci nu facem decât să fim răutăcioși la modul gratuit. Eu îmi doresc să fiu înțeleasă cu toanele și fițele mele, pe care, de ce să mint, le am. Dar dacă oamenii de lângă mine mă iubesc cu adevărat înțeleg că și defectele fac parte din ceea ce sunt eu. Nici unul dintre noi nu e perfect.

Într-un grup, mai mare sau mai mic, apar și neplăceri, asta e clar. Dar dacă suntem uniți putem trece peste. Asta e, fiecare om e așa cum e el. Nu toți reacționăm urât la nervi. Unii – cum aș fi eu – țin mult până să se exteriorizeze, alții, din contră. Na, fiecare cum l-a lăsat natura. Dacă am fi la fel ne-am plictisi. Mai rău e că nu încercăm să ne înțelegem unii pe ceilalți. Sau nu mai avem răbdare. Dar totuși, e ceva care-mi place la noi, ne unim dacă unul pățește ceva. Sau așa vreau să cred.

Cel mai rău e atunci când nu ne mai respectăm unii pe ceilalți. Aici se rupe firul. Aici se rupe tot. Când intervine starea aia de nebunie, de încrâncenare. Toți avem probleme, diferite ce-i drept, dar fiecare le trăiește la o anume intensitate și avem impresia că ale noastre sunt un capăt de țară.

Nu e chiar așa. Eu mă gândesc, încă șocată, la ceea ce s-a întâmplat la Berevoiești. Acolo a fost o “haită” criminală – încă mai e. Mă gândesc la copiii ăia prin ce traume au trecut. Unii nu se vor mai recupera niciodată. Noi suntem bine față de alții. Dar avem darul de-a amplifica totul, pentru că, normal vorbind, fiecăruia i se umple paharul. Dar hai să-l golim. Suntem o “haită” până la urmă și nu ne abandonăm unul pe celălalt. Indiferent pe ce cărări am apuca, suntem unii pentru alții. Așa trebuie să fie. Mâncăm o pâine împreună și asta e tot ceea ce contează, pentru că la greu tragem toți. Și dacă nu ăsta e cel mai important lucru nu știu care mai e.

Dragostea față de celălalt ar trebui să fie fără a judeca. Trebuie să ne acceptăm așa cum suntem: cu bune sau rele. Suntem oameni și trebuie să fim așa până la capăt. Trebuie să fim și să rămânem o “haită”. Greu, ușor, le trecem noi cumva pe toate. Cu nervi, cu râsete, cu bucurii și necazuri. Viața nu iartă pe nimeni, dar hai s-o privim mai cu seninătate și să fim mai buni unii față de ceilalți. Mai înțelegători și să facem totuși o minimă diferență între cei care trag și ceilalți. Atât din puțul gândirii. Dar nu uitați că fiecare e special în felul lui și dacă am gândi la fel am fi doar o masă de manevră.

Trăim în turmă, dar, în același timp, unii dintre noi mai au și lumi paralele. Chiar dacă nu le spun sau, mai bine spus, nu le expun public de teamă sau din alte motive, chiar avem zvâgniri ale acestor lumi. Lumile noastre. Propriile noastre proiecții despre ființele pe care le avem. Ne-am colonizat, așa cum a spus Dan Puric – și cu toate că nu-mi place – mare dreptate a avut. Dar totuși, acolo, undeva, în capul nostru, mai există o fărâmă de răzvrătire de orice gen ar fi ea. O fărâmă de nebunie, de ieșire din cotidian. Ne e teamă să vorbim pentru a nu fi înlăturați și astfel ajungem colonii. Oameni fără speranțe, oamenii care au doar grija zilei de mâine fără nici o bucurie.

Am uitat să ne bucurăm de lucrurile acelea mici, nesemnificative, care ne aduc chiar pentru mai puțin de o secundă zâmbetul pe buze. Și am uitat asta pentru că amintirea acelui zâmbet dispare imediat, într-o fracțiune de secundă. Poate după ani și ani ne-o reamintim și reușim din nou să zâmbim. Dar dacă am pierdut acel moment, ce mai contează amintirea?, regretul?

Și atunci când unul din mulțime se ridică și e mai fericit decât toți bogații lumii, poate doar cu o felie de pâine, îl catalogăm a fi nebun. Dar adevărul e că el e cel fericit, el e cel care nu se supune normelor sociale, cel care iese din tipar și lumea lui paralelă e mult mai reală decât lumile noastre atât de bine puse la punct, atât de bine mânuite de păpușari invizibili care ne trag pe sfori: oameni, țări, continente – globalizare.

Chiar nu realizați că suntem niște mașini în mâinile unor oameni care au inventat un alt fel de sclavie. Vi se pare că sunteți liberi – desigur că mă includ și pe mine – dar, în realitate, sunteți cu toții sclavii unora care stau în umbră și ne mânuiesc așa cum poftesc. Suntem doar o particulă într-o lume pe care nu o putem controla. O particulă într-o lume în care existăm doar pentru a le deservi altora. Unora care uită că și noi avem suflet, sentimente, dorințe. Dar noi nu contăm. Și cel mai trist e că mai mult de șaptezeci la sută din populația planetei se lasă influențată, manipulată și trebuie să-și plece fruntea doar pentru o fărâmă de pâine. Parcă au zburat toate visele omenirii. Și dacă cineva ni le-a furat, ar trebui să aflăm cine și să ni le luăm înapoi. Dar și pentru asta suntem prea lași, așa că trăim de azi pe mâine spunându-ne în fiecare zi că poate mâine va fi mai bine. NU VA FI. E suficient să vă deschide-ți ochii și poate că lumea s-ar schimba. Nu ați înțeles niciodată, dar, în cele din urmă, tot sclavii ridică imperii, doar că pe ei/noi, cine îi ridică?