O să încep simplu. Trei nebuni din Argeș, îmbrăcați necorespunzător, au spus NU ABUZURILOR! Pe banii lor, cu metroul, cu o oprire la KFC și multă dispoziție de-a spune “NU”. De ce? Pentru că am vrut să se vadă că se poate. Mulți, enorm de mulți oameni ar fi venit, dar nici în autocare nu ai cum să-i bagi pe toți și nici să umpli Bucureștiul de mașini nu e chiar o grozăvie. Cu toate că oltenii au venit cu mașinile proprii cu sutele. Încă de la intrare era plin de OT, DB, VL. Pentru o clipă chiar ne-am întrebat dacă nu cumva am intrat în altă zonă.

Ciudat, parol mon cher, dar nu mirosea nimeni în jurul meu, nu înjura nimeni – asta dacă nu-l pun la socoteală pe Dan și pe mine cu girafa mă-sii, nu instiga nimeni la ură. Oamenii erau spălați, normali, tineri, de vârsta a doua sau a treia. Normal, ca în orice societate. Cine o tot ține că moși, babe, etc, asta aveți și voi acasă printre părinți și bunici.

Da, adevărat că acolo unde am fost noi, pe la mijloc pe undeva, nu se auzea foarte bine. Sonorizarea a lăsat de dorit. Lumea s-ar fi manifestat și mai în spate dacă ar fi putut. Își doreau. Toți încercau să audă ce se scandează, dar na, cred că nici ei nu s-au așteptat la atâția oameni (organizatorii). Știu, da, “penali”, psd-iști și “analfabeți”, că doar astea trei cuvinte le știu rezistenții.

Am stat patru ore în picioare pentru că oricum nu mai aveam pe unde trece. Cu riscul de-a fi luați drept rezistenți nu ne-am îmbrăcat în alb, de ce, pentru că – eu, cel puțin – am vrut să demonstrez că se poate în orice culoare și mi-ar fi fost greu să-i identific pe cei cu care am plecat la drum. Nu am fost acolo pentru partidele politice. Avem prieteni în toate cele trei partide care au fost la miting: PSD, ALDE și PNȚCD, da, sigur că i-am sunat, pentru că ne-a fost teamă, cel puțin mie, că ne vor lua jandarmii drept rezistenți și aveam nevoie de ei să garanteze pentru noi. E normal, e firesc.

Da, în urma acestui miting au rămas gunoaie, așa cum au rămas și în februarie după Rezist.

Am fost acolo pentru că putem da și noi un semnal de alarmă, putem spune și noi NU ABUZURILOR DIN JUSTIȚIE! și putem fi mai civilizați decât tinerii frumoși și liberi.

Și acum aș dori să vă întreb ceva: Țara asta a fost clădită de cei care muncesc pământul, de ciobani, moți, oameni care au transpirat fizic sau cei care s-au bășit intelectual? Nu mă impresionează diplomele voastre plătite. Vreți să le vedeți pe ale mele sau pe ale celor care au fost acolo cu mine? Nu-i bai, avem și noi, dar ați jignit omul simplu, țăranul, cel care sapă, ară sau stă cu animalele la pășunat. Vă pute? Vă cred. Doar că vedeți voi, intelectualii adevărați intrau în rahatul vacilor și munceau lângă țărani, nu se fereau să facă bube în palme și nu de la labă, de la muncă. Intelectualii adevărați au trăit și au descris viața satului, viața acelor oameni care vă țin pe voi zi de zi. Acei oameni cărora vreți să le opriți pensiile. Tocmai de aia sper să le apucați și voi și să vină din urmă o altă rezistență care să nu vă mai asigure bătrânețea.

Absolut că au fost oameni din toate categoriile sociale. Absolut că așa e în orice țară a acestei lumi. Și dacă voi aveți dreptul să manifestați ilegal, avem și noi dreptul, fie că facem parte din politic sau nu, să o facem legal. Iar un miting nu e un protest și așa cum zicea cineva că dacă protestezi n-ai nevoie de legalitate. În cazul ăsta eu zic să ne dăm în cap unii altora dacă asta e mentalitatea haștag.

În mijlocul lor nu am simțit ură, înverșunare. Din contră. S-a râs, s-a glumit, ba chiar s-a râs pe seama liderilor, dar nimeni nu a mai zâmbit când a fost vorba de Codruța sau Werner, asta este diferența. Ei pot face mișto de liderii lor, pot să nu fie de acord cu ei, dar cu un lucru au fost toți de acord acolo, cel puțin în preajma mea, ABUZURILE nu trebuie să mai fie.

115 achitări doar în prima parte a anului? E jenant să reziști cu atâția oameni care au fost achitați în ciuda protocoalelor.

Și da, cele mai rele pe lume sunt aceste protocoale. Pe care sunt convinsă că le înțelegeți, chiar dacă faceți facultăți dubioase sau dacă nu sunt dubioase dați multe șpăgi să ieșiți și voi oameni. Eu vreau să cred că înțelegeți cu adevărat, doar că sunteți ai dracu’, dacă nu pricepeți atunci e clar o problemă și nu la oamenii ăștia, la voi.

Și da, din nou, dacă mâine unul singur zice să dărâmăm DNA-ul eu merg acolo și o fac.

Dar totuși, nu uitați domnilor politicieni, poporul încă o dată v-a dat încrederea. Legile alea ale justiției trebuie să iasă. Ați sacrificat aiurea niște oameni care au spus ce au gândit (Cătălin Rădulescu), Putin a făcut la fel când a venit rezistul vreo trei minute, a pus furtunul pe ei că poate le era cald. Dacă nici acum, atunci totul e degeaba.

P.S: Rog liberalii anonimi din Argeș – am înțeles, ingineri liberali anonimi – să nu mai încerce să-și facă reclamă pe seama mea, că poate, poate ies și ei la suprafață. Așa cum v-am spus și ieri, un nimeni nu poate ajunge nici măcara pe un blog, zău, până una alta, singurul prost din tagmă de care aș putea să scriu în silă e Orban, restul nu existați nici ca nume, nici ca oameni. Bine, nici individul mai sus menționat nu există ca om, dar are nume 😉

Nu o să fac o recenzie după cartea Cristinei Nemerovschi pentru că au făcut-o alții înaintea mea mult mai bine sau nu. Eu mă voi raporta la ea strict din felul în care m-a făcut să mă simt.

Exceptând copilăria personajului, vreau să mărturisesc că în rest parcă aș fi fost ea. Mai întâi de toate trebuie să vă spun că am avut dubii în a o citi și asta din cauza animalelor. De la “Colț Alb” n-am mai citit nicio carte unde să apară vreun animal, pentru că nu pot trece peste suferința lor. Nu mă uit la filme cu animale, decât dacă îmi e clar că sunt comedii și ființele acelea nu pățesc nimic. Și chiar dacă am văzut, printre lacrimi “Apă pentru elefanți”. Am zis să risc pentru că titlul spune exact care e rolul personajului în carte.

Așa cum am bănuit, la fel ca Lidia – chiar dacă nu e numele ei – încă de la început m-am îndrăgostit de leoaica Shakira. Nu aveam cum altfel. Nu aș fi putut să înțeleg personajul dacă nu mă atașam de animal. Nu aș fi putut să-i dau dreptate pentru fiecare sentiment ce îl are despre oameni dacă nu aș fi făcut asta. Și recunosc că am citit cu o teamă teribilă că li se va întâmpla ceva animalelor de la circ, ceea ce m-a măcinat aproape până la final.

M-am identificat mult în acest personaj din multe alte puncte de vedere. Trauma ei, dorința de a-și găsi sora. Credința ei că nu e moartă, amintirilie distorsionate din copilărie din cauza traumelor prin care trecuse, dar mai ales tăria de a trece peste. În schimb mi-a plăcut la nebunie ce a făcut Cristina cu acest personaj. I-a luat viața trecând-o prin chinurile iadului, dar i-a redat-o atunci când nu se aștepta. Nu știu dacă autoarea a făcut asta sau Lidia pur și simplu i-a scăpat din mână și și-a luat ceea ce i se cuvine de drept. După o viață de suferință, după o altă viață în care s-a oferit doar animalelor ei iubite, în sfârșit s-a lăsat liberă, să iubească, să cunoască și să fie fericită.

Recunosc că am plâns. Pentru Shakira în primul rând. Am fost fericită pentru leoaică, dar, în același timp, știu ce a simțit Lidia în sufletul ei: fericire, dar și o strângere de inimă care uneori te poate sfâșâia. Am plâns și pentru ea pentru că a decis să ierte și să meargă mai departe cu o putere pe care nu oricine o are.

Recunosc, însă, că de sora ei nu m-am atașat prea tare, nici de cea de la zece ani, dar nici de cea de la douăzeci și șapte. Aici ar putea fi strict vina mea pentru că nu am frați și nu pot înțelege anumite feluri de iertări. Dar chiar și așa eu nu aș fi putut ierta anumite lucruri. Bine, nu aș fi putut ierta nimic.

Dragă Cristina, după foarte mult timp, chiar mult, cineva m-a făcut să plâng, acea persoană ai fost tu prin personajul acesta minunat. Am plâns de bucurie, dar și de tristețe, pentru că, într-un fel, mi-a fost greu să nu mă regăsesc în ea din anumite puncte de vedere. Mi-a fost greu să-mi dau seama că asumările, temerile și cicatricile noastre de pe suflet nu se vindecă niciodată, dar, cumva, pot fi îmblânzite. Măcar sentimentele să nu le lăsăm în starea lor brută.

Nu am să spun mai multe, nu pentru că nu aș putea. Aș scrie până mâine despre tot ceea ce înseamnă “Dresoarea”, dar e mai bine să o citiți voi, să vă regăsiți în ea sau nu, să înțelegeți cu mintea și sufletul vostru.

P.S: Eu tot l-aș fi pocnit pe Iuri măcar o dată, de asta ea e o persoană mai bună.

Dacă n-ar fi trist, clar ar fi amuzant. Și dacă n-aș fie eu și ar fi Iolanda cred că aș putea trece și peste dramatism. A, stați, e fix invers. Eu trec mereu peste dramatism.

Bun, ai o așa zisă relație care îți spune că face Crăciunul cu rudele. Perfect… sincer eu chiar doream să-l fac jumate la muncă și jumate la prietenii mei că de aia îi am. Și să fiu din nou sinceră mi s-a cam luat de prosteli de doi bani. Dar nu asta e povestea…

…

Sar din una în alta.

Câ tot n-am zis nimic despre funerariile regale, decât așa câte o chestie. M-ați înțeles total greșit, nu că mi-ar păsa. O ador pe regina Ana, chiar dacă nu mai e. Poveștile din viața ei sunt uimitoare. Nu am nimic cu regele Mihai. Îmi e total indiferent. Dar turul ăsta de forță al televiziunilor m-a obosit. Faptul că 80% din ăia care s-au dus și au jelit s-au trezit cu o seară în urmă monarhiști mă scârbește. O, da, mi-ar fi plăcut monarhia, mi-ar fi plăcut balurile alea regale, viața aia ușor boemă, dar hai să nu mai visăm. Trăim cum trăim și cum ne-am ales să trăim și dați-o dracu’ de victimizare. Oricum nu mai aveți ce rege să puneți. Dar încă mai trăiește Guță dacă totuși sunteți interesați. Și nu, nu doresc moartea nimănui și din respect o să spun clare și răspicat, mi se pare o chestie de inumanizare faptul că îi tot doriți moartea lui Iliescu, de parcă sunteți voi judecătorii supremi. Hai să arunce primul cu piatra care nu a greșit niciodată. Dar, mai ales, cel mai mare păcat e să te faci tu judecător în fața Divinității și să pândești moartea unui om, oricare ar fi el. Te-ai simți mai bine? Nu cred, fix tot aia va rămâne în urmă. Nimic nu se va schimba, decât că el scapă din lumea asta nebună și noi ne chinuim în continuare. Eh… fiecare cu treaba lui, dar nu mă băgați la mijloc, nu m-am dezumanizat în halul ăsta și nici nu-mi doresc. P.S: În maxim două săptămâni mai mult de jumătate din monarhiștii declarați ați pe Facebook vor uita și de existența regelui. Istoria se repetă 😉

Revenim

Am trăit-o și pe asta… da, săptămâna trecută într-o conjunctură ciudată. Rar mă întâlnesc cu oamenii ăștia. În ultimul timp tot mai rar, din motive de protecție personală pentru că încerc să-mi îndrept viața spre normalitate – dar, da, mă plictisește chestia asta, dar, na, o fi ceva de capul normalității și poate undeva am ratat eu simțirile ale. În fine.

Prima întrebare: “Dacă aș jura că mă schimb mi-ai mai da o șansă?”. Cu siguranță da, dacă nu ar fi a o suta oară când aud asta – măcar nu aveam timp să ne plictisim vreodată, dar na, asta e viața, iar eu, totuși, nu am nevoie nici de prea multă nebunie.

A doua: “Ai observat că “A” te fixează cam mult? Mă rog, nu mă fixa pe mine, dar cu nebunul nu te pui.

Scena de film. Un pumn în botul lui A – total nevinovat – și începe circul. Noroc că am putut fuma o țigară în timp ce am privit spectacolul, m-am ridicat și am plecat. Am râs în sinea mea, pentru că da, așa cum zicea Ț/ul, omul chiar m-a iubit. Dar nu poți trăi lângă nebuni și probabil o dragoste din asta o întâlnești o singură dată în viață, doar că atunci când îți face rău trebuie să renunți. Și eu am făcut-o. Viva!

Și iată, prima oară după foarte mult timp, Aleluia, chiar îmi place cineva și nu mă pot apropia. Teribil. Nu știu cum să fac și mă mai și enervez. Dar am înțeles și asta că doar de aia am prieteni deștepți: nu e timpul, nu sunt pregătită, nu e momentul. Nu că el și-ar da silința. Aia e, rămâne cum am stabilit, nu că am fi stabilit în vreun fel. Ne complicăm viața pentru că nu suntem în stare să ne spunem ce avem de spus. Bine, mie mi s-a luat să tot spun, așa că am rămas pe modul silent.Ce rost are? Sau are? Doar că m-am săturat să nu fiu ascultată. Și oricum nu știe nimic despre mine, așa că vorbim vorbe.

Ne întoarcem la Rege?

Să se odihnească în Pace, cred că asta și-ar fi dorit. Monarhie? Sorry, nu e pentru noi.

Să ne întoarcem la mine? Prea multe necunoscute într-o ecuație simplă care nu îți oferă niciun indiciu. Eh, au fost și mai grele. Lasă, frate, scrisul e pe primul loc și Celi, apoi om mai vedea noi. Poate că într-o zi… poate că niciodată. Da-o dracu’ că sunt mai mișto pisicile.

Și Aleluia fiecare va înțelege pe dos și va ieși un haos, fix ce mi-am dorit. Să fie zăpadă! Să fie Crăciun! Să fie bucurie! Mie nu-mi pasă de ceea ce se va întâmpla, restul lunii va fi a mea cu sau fără… 😉 Avantajul? Mie nu mi-a fost niciodată frică de singurătate. Hai, o ultimă țigară și somn. Am spus destule baliverne azi, mâine am mai multe de spus.

Și uite că e și în Pitești!

Da, m-am dat mare că urmăresc premiera. An ratat-o, convinsă fiind că la Cinema City din Pitești încă nu a venit. Dar filmul e totuși de ceva timp la cinema și eu abia azi am văzut. Nu e panică, așa fac de obicei. Nu e panică nici că nu e premiera, important e că e – știu, eu și Raluca Turcan ce avem obiceiul de-a semnala lucruri evidente.

Povestea

Nu mai țin minte foarte bine, dar cred că aveam în jur de 5 ani când bunicul meu isteric mi-a adus din Franța o carte de colorat cu cele două personaje. Erau și câteva fraze explicative. Un fel de poveste în imagini explicată pe scurt. Mă rog, foarte pe scurt. Am tradus cu mama, cu tata și cine mai știa franceză. Am reușit în cele din urmă să deslușesc, iar tata mi-a spus povestea așa cum și-o amintea și el, oricum, nu foarte departe de adevăr. Pe la 8-9 ani mi-a parvenit și cartea, dar și caseta video. Vă dați seama ce bucurie. Am plâns, da, recunosc. Nu știu de ce, doar știam că Bestia nu moare, dar desenele acelor ani au fost atât de bine realizate că m-a impresionat. Sau să fi fost vârsta foarte mică? Oricum ar fi, povestea lor mi-a intrat undeva în suflet. 

Au trecut anii. Am mai văzut vechile desene, desigur, fără să mă mai și impresioneze până la lacrimi. Au început să apară, pe urmă, și alte variante. Filme în general. Mă rog, nu chiar variante că nu se schimbă mare lucru. Le-am urmărit pe toate. Nu știu, poate că e o legătură între mine și poveste, habar nu am. Cui îi pasă? Ideea e că mă fascinează de fiecare dată. Aceeași Belle, aceeași Bestie și totuși atât de diferite. Ador să redesopăr frânturi din noile lor personalități. 

Tocmai de aceea, dacă vreți să mă invitați la film, nu refuz. Dacă nu eu oricum mă duc. 

Da, știu cum privesc oamenii din afară așa ceva. Motociletele sunt asociate cu rock-ul, perfect adevărat, iar petrecerile cluburilor de motocicliști cu satanismul, lucru perfect neadevărat.

Weekend-ul ăsta – destul de obositor, recunosc, dar, în acelși timp, de o frumusețe cum numai noi o putem înțelege – am participat la Parada Motocicliștilor din Codlea.

Despre ce a fost vorba?

Ei bine. Lucky 13 RC din Codlea a invitat MC-uri din țară pentru o paradă în Codlea, care, evident s-a terminat cu un party. Parada este cam ceea ce s-a putut surprinde, petrecerea a fost cu ușile deschise.

Au participate Bad Breed MC Pitești și alte cluburi din țară. Cei mai importanți au fost reprezentanții Hells Angels, dar și Piteștenii noștri care au ceva experiență de MC de câțiva anișori și sunt suporteri 81. Ei bine, ce înseamnă MC, MF și RC veți găsi și singuri pe net, dacă nu dați un click aici. 

Cei de la Lucky 13 RC s-au pregătit foarte bine și au fost extrem de ospitalieri. Mi-a plăcut atmosfera, ce e drept formația “CO@31” nu a fost grozavă, dar formația Folk excepțională. Ne-am distrat, am comunicat, ne-am cunoscut și am încercat să ne simțim cât mai bine. Nu o să mint. Pentru mine a fost și obositor, iar aici nu o să dau din casă, dar vă pot spune că la un moment dat a devenit stresant din puncte tehnice de vedere.

Una peste alta a fosa o întâlnire chiar reușită. Nu contează că acum sunt foarte obosită, mi-a făcut plăcere să vă cunosc și cu siguranță o să ne mai vedem.

Bad Breed MC, în câțiva ani, vor fi cei mai buni, deja sunt pe drumul cel bun. Bravo, băieți! Ați fost onorabili.

… tremurând de frig, dar totuși cu o mulțumire tâmpă care nu are nimic de-a face cu mine, cu felul meu de-a fi.

Se spune că nu e bine să regreți trecutul. Nu-l regret. Dar asta este una din acele zile pe care mi le amintesc cu mare plăcere. Eu, “diva”, cu grătare :)), în iarbă, într-un colț uitat de lume și culmea, simțindu-mă bine. Pot spune că a fost una dintre cele mai frumoase zile din viața mea din ultimii 3-4 ani.

O zi pe care vreau să o țin într-o ramă. Un tablou al memoriei.

Mulțumesc pentru asta!

Cine m-a cunoscut în viața asta știe că eu recunosc. Nu, nu vă laud, dar mi-ați dat o lecție de viață. Mi-ați întins o mână și mi-ați oferit o șansă, lucru pe care nu o să-l uit niciodată indiferent cum vor decurge lucrurile. Nu am crezut, sincer, cu toate că mereu mi-a spus colega mea că sunteți senzaționali, am avut multe rezerve. Dar după ce v-a cunoscut (nu, momentan nu spun ce și cum, toate la timpul lor), am înțeles lucrurile din altă perspectivă și exact așa aș fi procedat și eu atunci.

Știu că am ce învăța de la voi. Am văzut profesinalismul, devotamentul, echipa, lucruri care mi-au lipsit când am părăsit presa. Oamenilor le e greu să creadă că într-o redacție dacă nu e echipă, nu e nimic. Desigur, cine e doar pentru el, pleacă de bună voie. Nu vă laud, nu vreau 🙂 dar sunteți oamenii ăia pe care i-am vrut mereu lângă mine, ca firi, temperament, profesionalism și toate. Suntem diferiți, dar știm asta și ne acceptăm. Asta e cea mai mare dovadă de unitate. Mai mult de atât nu poți cere nimănui.

Și oricum sunteți savuroși 🙂

Nu știu cum ați reușit, dar mi-ați oferit un optimism pe care nu l-am mai gustat de ceva ani. Și cel mai mult mă bucur că am de la cine învăța. Să vă ia gaia dacă nu mă ajutați că mă pun în fața redacției și o să țip mai rău ca responsabilul șef :))

Glumesc, știu că o veți face.

Și gata, serios, eu nu sunt siropoasă, dar de voi m-am îndrăgostit. Însă!!! Atenție mare, să nu aveți aveți pretenția să vă spune “soarele meu”, “fluturaș” sau mai știu eu cum. Eee…Mulțumesc pentru zilele astea pline de speranță și bucurie.

După ceva luni dezamăgitoare pentru că nu am putut fi eu și oricât aș fi încercat să fac bine tot n-a fost suficient, voi mi-ați dat raza. Nu, nu acea rază despre care vorbeam aseară, cealaltă… nici aia de la capătul tunelui… Da, gata, pa, aberez. Somniferele sunt de vină. Somn ușor! Sunt happy!

Da, știu, cultul personalității nu-mi permite să pun o poză cu orașul, dar aceasta este făcută în Chișinău.

Serios nu știu alții cum sunt, dar eu îmi amintesc doar lucruri minunate din Chișinău. Prima oară am fost pentru a lansa “Indicii anatomice”, alături de Stela Popa și editura de tristă amintire. Dar cum amintirile triste nu sunt pe lista de proiorități…

Ei da, Chișinăul arată cum arăta Bucureștiul cu douăzeci de ani în urmă – pe alocuri nu s-a schimbat nici acum prea mult. Dar îmi amintesc cramele sau cârciumile și chiar hotelurile. Pe afară nu dădeai doi bani, dar interioarele… ohooo, chiar și regii și-ar dori să stea acolo. Mâncare mai bună decât acolo doar în Israel am mai găsit și totuși nu atât de bună. Tot ce am zis în viața asta că eu nu mai mănânc acolo am făcut-o, dar avea alt gust. Orice. Imaginați-vă orice fel de mâncare. Gustați în oricare țară, apoi mergeți la Chișninău și o să vedeți diferența.

Ce m-a frapat cel mai mult au fost femeile. Nu vedeai pe stradă femeie nearanjată, neparfumată, nepusă la patru ace, chiar dacă se ducea până la colț să ducă gunoiul. Atunci m-a lovit un adevăr trist și dureros, nu ei ne prostesc pe noi, e tocmai invers. Le-am băgat în cap treaba asta cu emanciparea, cu UE, cu draci bălțați și România țara cea unde curge lapte și miere, iar ei și-au pierdut încet-încet din personalitatea absolut fabuloasă pe care o au.

Au început să devină ca noi: reci, aspri, plini de ifose și idei tâmpite. Acolo se face cultură. Acolo se pune preț pe cultură. Dar noi i-am învățat la Mall-uri și alte rahaturi moderne. În locul președintelui lor n-aș fi în veci de acord cu unirea cu țara asta. Prea multe personalități frumoase din toate punctele de vedere se pierd în țara asta. Se tâmpesc. Eu mi-aș dori să revăd același Chișinău pe care l-am văzut prima oară în urmă cu opt ani, dar, din păcate, nu mai e. Acum e mai mult un București unde se pune preț pe becalisme, cultura începe să moară și la ei. Nu știu cum facem noi, dar îi ucidem pe toți încet și sigur.

Păcat, eu din acel vechi Chișinău îmi aduc aminte numai de lucruri frumoase, lăsând deoparte gropile și clădirile comuniste, chiar și alea își aveau farmecul lor. Acum.. e acum.

Artistul nu e o poveste, nu e un om cu mintea în nori, nu e un oropsit al sorții, este doar cineva la care a venit, într-o zi, pe pusă sau nepusă masă, creativitatea. Și o să vă întrebați tâmpi ce rost au eprubetele alea acolo? Dacă chimistul, matematicianul, fizicianul etc, nu ar avea creativitate și imaginație multe ar fi încă nedescoperite. Gândiți-vă numai la Da Vinci câte a creat și câte a construit din imaginația lui bogată care, până la urmă, s-a dovedit a fi mai mult decât utilă. Totul este creativitate. Și omul care dă cu sapa are creativitatea lui, dar poate că singurul mod în care vrea și poate să o folosească e acesta.

Aseară am avut o discuție pe care am înțeles-o abia când am realizat că într-un timp eram la fel. Mă zbăteam, mă omoram cu toată lumea, nu acceptam nici sfaturi, dar să mai fie vorba de critici – și fie vorba între noi, din critici am învățat cel mai mult în viața asta. A fost o vreme în care mi-am târât, pur și simplu, creativitatea în mocirlă. Am luat-o cu forța într-o luptă care nu-i aparținea. Dacă am învățat ceva după atâta timp sunt următoarele lucruri:

• nu îi cereți creativității să vă scoată din foame, dacă, prin vreun noroc se întâmplă asta, atunci foarte bine, dacă nu continuați să o udați zilnic ca pe o plantă – nu, nu o confundați cu un copil, pentru că la un moment dat veți vinde ceea ce creați, iar copilul numai un nebun și l-ar vinde ca să facă altul și s-o ia de la capăt.
• dacă ești un om creativ, un artist, trebuie să-ți întâmpini munca cu bucurie, indiferet dacă scrii, pictezi, cânți etc, nu te amăgi că artiștii sunt ăia boemi, tot timpul marginalizați și neînțeleși și pentru asta trebuie să te îneci în alcool, droguri sau mai știu eu ce altceva. Arta e dragoste, iar dragostea nu o faci la beție că a doua zi s-ar putea să-ți pară rău. Învață să faci lucrul acela cu bucuria unui copil, să-ți umple sufletul de fericire și să-ți invadeze mintea de frumusețe.
• da, o să fii călcat în picioare, o să fii hulit, o să fii iubit, apreciat, idolatrizat, dar toate astea nu contează. Ești tu cu arta ta. Vei fi respins de mii de ori, vei fi, poate, apreciat din prima, dar tot arta ta trebuie să conteze.
• vor exista momente în care creativitatea își va lua o pauză. Nu dispera, implică-te în altceva, nu o forța să revină, știe ea când să se întoarcă. Poate că ai obosit-o prea tare, poate vrea să meargă într-o vizită, tu tot dispui de imaginație și veselie așa că poți face orice până zeul creativității se va instala din nou, comod, în sufrageria ta.
• Nu vă imaginați că eu sau alții n-am trecut prin clipe negre. Am făcut-o, zece ani am tot făcut-o și scriu de când am învățat s-o fac și m-am luptat cu morile de vânt – că nu degeaba o fi scris el Cervantes despre asta. Și mi-am dorit, ba chiar am ținut cu dinții. A fost un timp în care mi-am maltratat atât de mult creativitatea încât am zis că asta e, acolo s-a terminat drumul meu. Dar am acceptat. Nu m-am înecat nici în alcool, nici în depresii, doar m-am implicat în altceva și după doi an s-a întors. M-a privit și mi-a spus: “Mai scriem și noi ceva?”.
• Eu cred în acel potențial creativ al fiecărui om, nimeni, dar nimeni, nu poate fi judecat pentru arta sau creativitatea sa. Toți au șanse egale. Firește, unii reușesc, alții nu, dar ideea e aceea de-a continua și de-a o face cu bucurie, lăsând în urmă orice altceva te-ar putea distrage. Nu or să vă ajute certurile cu unii sau cu alții pe tema creației voastre. Pentru că nu aveți cum să-i mulțumiți pe toți, unii or s-o vadă măreață, alții o balegă la colțul străzii. Și asta e realitatea. Nu vă mai forțați creativitatea să vă ducă pe culmile gloriei, acolo veți ajunge cu muncă multă, nu cu ajutorul ei. Ea doar vă îndrumă, munca vă aparține. Și, firește, norocul. Cam așa stă treaba cu arta. Nu aveți nevoie nici de alcool, nici de droguri, nici de depresii, doar de bucuria de-a o face și restul vine de la sine. A, da, și orgoliile vă vor mânca sufletul. Sunteți voi cu arta voastră, restul e can-can.