Cine m-a cunoscut în viața asta știe că eu recunosc. Nu, nu vă laud, dar mi-ați dat o lecție de viață. Mi-ați întins o mână și mi-ați oferit o șansă, lucru pe care nu o să-l uit niciodată indiferent cum vor decurge lucrurile. Nu am crezut, sincer, cu toate că mereu mi-a spus colega mea că sunteți senzaționali, am avut multe rezerve. Dar după ce v-a cunoscut (nu, momentan nu spun ce și cum, toate la timpul lor), am înțeles lucrurile din altă perspectivă și exact așa aș fi procedat și eu atunci.

Știu că am ce învăța de la voi. Am văzut profesinalismul, devotamentul, echipa, lucruri care mi-au lipsit când am părăsit presa. Oamenilor le e greu să creadă că într-o redacție dacă nu e echipă, nu e nimic. Desigur, cine e doar pentru el, pleacă de bună voie. Nu vă laud, nu vreau 🙂 dar sunteți oamenii ăia pe care i-am vrut mereu lângă mine, ca firi, temperament, profesionalism și toate. Suntem diferiți, dar știm asta și ne acceptăm. Asta e cea mai mare dovadă de unitate. Mai mult de atât nu poți cere nimănui.

Și oricum sunteți savuroși 🙂

Nu știu cum ați reușit, dar mi-ați oferit un optimism pe care nu l-am mai gustat de ceva ani. Și cel mai mult mă bucur că am de la cine învăța. Să vă ia gaia dacă nu mă ajutați că mă pun în fața redacției și o să țip mai rău ca responsabilul șef :))

Glumesc, știu că o veți face.

Și gata, serios, eu nu sunt siropoasă, dar de voi m-am îndrăgostit. Însă!!! Atenție mare, să nu aveți aveți pretenția să vă spune “soarele meu”, “fluturaș” sau mai știu eu cum. Eee…Mulțumesc pentru zilele astea pline de speranță și bucurie.

După ceva luni dezamăgitoare pentru că nu am putut fi eu și oricât aș fi încercat să fac bine tot n-a fost suficient, voi mi-ați dat raza. Nu, nu acea rază despre care vorbeam aseară, cealaltă… nici aia de la capătul tunelui… Da, gata, pa, aberez. Somniferele sunt de vină. Somn ușor! Sunt happy!