Noroc că răbdarea mea e mare.

Romanul a fost finalist Edgar Award pentru cel mai bun roman de debut. Cu toate astea n-aș insista asupra acestui fapt, nu e chiar atât de bun. Cu toate că New York Times compară romanul cu Fata din Tren și Fata dispărută, mai e mult până acolo. Da, romanul e destul de bine construit însă nu e nici surprinzător și nici nu are o latură psihologică foarte bine construită. Desigur, eu sunt subiectivă.

Povestea începe cu Nora care se duce să-și viziteze sora, pe Rachel, și o găsește moartă. Câinele ei de pază spânzurat, iar Rachel are capul spart. Categoric fiind vorba despre o crimă poliția începe o investigație cam fără chef. Interoghează martorii, iar unul dintre polițiști vorbește destul de mult cu Nora. Numai că ei nu prea văd de ce, cum și în ce fel. Cu toate că romanul promite că Nora va descoperi adevăruri tulburătoare despre sora ei, nici asta nu prea se întâmplă. Rachel a fost atacată la vârsta de 17 ani de un necunoscut pe care, de-a lungul timpului l-a tot căutat. Cumva Nora îl găsește, dar își dă seama că nu e tocmai un necunoscut. Însă nu e singurul bănuit. Mai e si bărbatul cu care aceasta avea o aventură.

Cartea devină interesantă abia când Nora începe să fie cea bănuită, doar că și acest mister dispare repede. Sigur, asasinul e cel la care nu te gândeai, cu toate că motivul e logic încă de la începutul cărții.

O lectură ușoară, pe alocuri plictisitoare fără prea mari pretenții, dar nu e nici de aruncat.

Poate unii ați văzut filmul – Fata din tren – și nu ați înțeles nimic. Logic că nu, pentru că este vorba despre emoții, despre psihologie, despre femei, dacă e vorba să fim cinstiți. Categoric nu ar fi avut cum, niciun regizor din lume, să transpună pe ecran simțirile acelor femei.

Ei bine, după “Fata din tren” urmează “În ape adânci”. Cartea pentru care am dat precomandă, cartea pe care am așteptat-o cu sufletul la gură. Asta datorită autoarei care știe să scoată la iveală sentimentele umane într-un mare fel. Ei bine, am început cartea vineri și după cincizeci de pagini am abandonat-o, atât obosită cât și dezamăgită. Dar apoi am zis,după un somn bun, că merită să încerc. Și, într-adevăr. Dacă poate exista ceva mai bun decât “Fata din tren”, aceea e “În ape adânci”. Vă spun de la început, dacă nu citiți până la ultima pagină nu o să înțelegeți cu adevărat ce s-a întâmplat.

Ei bine, vorbim despre un râu dintr-un orășel. Povestea începe cu înecarea vrăjitoarelor în timpuri de mult apuse. De atunci, tot mai multe femei se sinucid. Nimic suspect. Apa îi atrage pe cei triști care vor să termine cu viața. Asta până când două femei, mai exact o copilă și o femeie care scria despre istoria râului și care era convinsă că femeile care recurgeau la acest gest sunt victime ale bărbaților, moare și ea în aceleași condiții.

Mimic ciudad ținând cont de istoria locului și a râului, doar că sora ei, Jules, care vine să o preia pe nepota sa, Lena, nu crede această variantă. Se pare că nici poliția nu e pe deplin convinsă, dar nici nu există dovezi că ar fi fost altfel.

Totuși nu este vorba neapărat despre crimă. Atunci când veți avea confirmarea că știți cine e făptașul vi se va întoarce lumea pe dos. E vorba, mai mult, despre resentimente și trecutul care te prinde din urmă. Dacă Paula Hawkins are un talent, acela e de-a da suflet personajelor, de-a se transpune în ele, de-a le transforma regretele, temerile și deziluziile în ceva real. Ceva, cel puțin într-un personaj, vă va atinge. Va scormoni în voi. Vă va aminti de propria adolescență. De cruzime. De momentele acelea jenante peste care ați crezut că nu veți trece toată viața și poate chiar nu ați trecut. Una peste alta, are talentul de-a face din crimă o justificare. Talentul de-a face din râu un adevărat personaj care, atunci când simte că nu mai poți, te cheamă la el și te îndeamnă să te abandonezi protejându-te pentru întreaga viața.

Și oare câți dintre noi nu au simțit măcar o dată că nu mai au pentru ce lupta și că abandonul ar fi soluția logică?

Ei bine, soluție logică sau nu, Nel Abbott, sora lui Jules, nu credea în sinucidere, în fugă, dar rămâne să descoperiți voi ce s-a întâmplat cu adevărat. Eu vă pot spune doar că merită fiecare pagină, fiecare cuvânt și, da, pot spună că depășește “Fata din tren”. Emoție, sentimente, crimă, pasiune, răbdare și înțelegere și, mai ales, confruntarea cu trecutul și propriile temeri.

Lectură plăcută!

Wekeend-ul ăsta ar trebui să fie dedicat cititului. Nu, desigur, nu e o impunere, e doar o plăcere la vedere. Plus că abia așteptam noua carte a Paulei Hawkins. Dar, dar, la Bradu – nu sunt răutăcioasă, dar trebuie s-o spună cineva, în comună care poate ridica problema de-a deveni municipiu, vine Lidia Buble.

N-aș prea vrea acum să intru în politică, dar Bradu arată, totuși, a comună europeană, Piteștiul mai greu cu încadrarea europeană că doar nu ne mințim pe noi doar pentru că avem o fântână care cântă.

Și uite așa se împarte wekeend-ul meu în două. Suferință, nene, nu glumă. Nu de alta, dar noaptea asta mi-am propus s-o pierd cu Paula, iar mâine, desigur, la Bradu, voi fi cheaună. Dar cui îi pasă? Vine Lidia 😀

Mă rog, cred că traducerea ar fi “moștenirea vikingilor” sau pe acolo.

De obicei mă uit la chestii din astea cu vikingi și, într-o zi, chiar am hotărât că o fi bine, dar nu a fost. Ei bine, această Orlaith care crește într-o mânăstire și are un tatuaj pe spate este, de fapt, de viță nobilă, ascunsă printre călugări ca atunci când i-o veni vremea să unească două regate. Chestia asta include și un manuscris despre care doar se amintește din cinci în cinci minute dar nu îl vede nimeni și de la un punct și scenaristul și regizorul îl uită complet, dă-l în mă-sa, la ce ne trebuie? Ei bine, vikingii atacă mânăstirea în căutarea fetei și a manuscrisului așa că asta trebuie să fugă. Culmea, când niște neni vor să o violeze tocmai unul dintre fii vikingului șef o salvează, Sven, dar și cel mai prost. După ce din greșeală își omoară fratele decide să meargă cu femeia să o ajute să-și împlinească destinul. Noroc cu ea că el ar fi murit de multe ori în filmul ăsta. Firește că cei doi se îndrăgostesc, el se botează creștin pentru ea dar tac-su îl omoară. Ea îl îngroapă și așa se termină filmul. O pierdere de timp fără cusur. 

Fata din tren

Logic că am citit cartea într-o noapte. Genială. Așa că am fost curioasă să văd și filmul. Bunicel. Dar, desigur, după ce citești cartea nu ți se mai pare la fel. Plus că e greu să bagi într-un film trăirile celor trei femei. Ce simt, cum simt, de ce simt. Dar da, dacă vreți să vedeți un film bun, după o carte genială – fără a vă povesti prea multe că aș strica tot farmecul – recomand Fata din Tren. În linii mari este vorba despre trei femei, fiecare cu trăirile, durerile și bucuriile lor. Însă viețile lor sunt legate și se leagă și mai mult după ce se petrece crima. Restul vă las pe voi să aflați. Minunat, minunat! Ce e bun se lasă la final 😉

EU SUNT UMBRA. EU SUNT VICTIMA. EU SUNT UCIGAȘUL. EU SUNT ȚINTA.
PENTRU A SCĂPA, AM O SINGURĂ SOLUȚIE: SĂ FIU ALTUL.
ȘI DACĂ ALTUL ÎNSEAMNĂ EU ÎNSUMI?

Mathias Freire suferă de o boală stranie: aşa-numitele „fugi psihice”. Din cauza stresului, îşi pierde memoria. În clipa în care şi-o recapătă, este un alt om. Fără ştirea lui, primeşte un nou sine, un nou trecut, un nou destin…
Când îşi dă seama de situaţia în care se găseşte, e psihiatru la Bordeaux. Pentru a afla cine este cu adevărat, nu are decât o singură soluţie: să treacă, rând pe rând, prin toate identităţile sale precedente. Cerşetor la Marsilia, pictor nebun la Nisa, escroc la Paris… Mergând pe firul personalităţilor sale, va descoperi adevărul halucinant.
Tensionată şi foarte bine documentată, această urmărire a identităţii oscilează între psihanaliză şi speculaţie ştiinţifică într-un ritm infernal.

În construirea, cu o minuţiozitate ieşită din comun, a intrigii, Grangé face credibil tot ceea ce ia naştere din imaginaţia sa fără limite. — Le Figaro littéraire

Grangé explorează graniţa fragilă care desparte raţiunea de nebunie. Care oscilează între bine şi rău. Ne arată abisul fiinţei omeneşti, cu atât mai terifiant cu cât îl plasează în cotidianul societăţii contemporane.

Pasagerul vorbeşte, în esenţă, despre fuga unui om care, cu poliţia pe urme, îşi anchetează propria identitate. Urmărit în prezent, el se întoarce în trecut. Din descrierile amănunţite ale procedurilor poliţieneşti sau ale lumii subterane a vagabonzilor din Marsilia, Grangé se distinge prin realism, documentare şi, nu în ultimul rând, printr-o formă de seducţie. — Le Point

Pot spune cu o încântare inimaginabilă că este cea mai tare carte a anului. Știu, s-a tot spus că “Fata din tren” e thrillerul anului, dar nu, trebuie citit “Pasagerul” un thriller psihologic de mare angajament. Scris impecabil. Subiect psihologic genial, acțiune polițistă minunată. Nu știu, am doar cuvinte de laudă și nu am ce să spun mai mult. Trebuie doar s-o citiți, nimic mai mult.