Și puțină politică locală

Fie cu politica locală. Tare îi simțeam lipsa

Azi, PSD Argeș i-a retras sprijinul politic lui Marian Rădulescu (Mitralieră). Este și normal, dacă mă întrebați. Așa cum la nivel înalt Liviu Pleșoianu, Codrin Ștefănescu și alții au fost dați mai încolo, tot așa s-a întâmplat și cu Rădulescu. Pentru simplu fapt că și-a permis să se întrebe, public, ce dracu’ a făcut Valeca pentru Argeș, poc. Acum, sinceră să fiu, chiar și eu aș vrea să știu ce a făcut. Concret. Cu subiect și predicat. Proiect ceva finalizat. Nu, nu sunt de acord că dacă un om are păreri diferite trebuie să fie exclus. Că doar nu ar fi singurul din PSD care vede lucrurile altfel. Sigur, ca să fie treaba treabă – și iar o să spună că am ceva cu el – Gentea, de departe cel mai îngâmfat om pe care-l știu – ceea ce denotă că doar ține de niște atuuri ale inteligenței lui, dar îngâmfarea asta fără sens mă face să cred altceva – desigur, a zis și el ca domn Valeca, să nu iasă din tipar. Perfect. Rămâneți voi, ăștia de vă credeți buricul pământului, pentru că așa vă credeți. Când o veni ziua în care vă veți împiedica și veți cădea, Doamne ce o să mai doară. Dar mai vorbim…

Diferențe între noi și ei

Noi România și ei oricare.

Mi s-a luat să aud: “Doar în România e posibil”. Vă mai amintiți când Gheorghe Zamfir, cel mai bun naist al lumii, a fost trimis din Franța fără un chior în buzunar? Dacă nu, căutați. Ei bine, atunci s-a urlat cât de birocrată este Franța. Mult, mult mai birocrată decât țărișoara asta. Și nu e singura. La Francezi nu stai trei luni să faci un permis, numai până te dumirești ce ai de făcut îți ia atât. Așa că chill. Când e vorba de accidente, gropi, morți, spitale infecte, etc… mai studiați problema, se întâmplă peste tot, nu numai la noi. Singura diferență între ei și noi e că dacă apărea în spațiu public chiar și o mică înjurătură de-a lui Portocală, una mică, de pizda mamei cuiva, ăla era exclus fără drept de apel și de la Președinte până la femeia de serviciu din Senat stăteau și le cereau scuze cetățenilor. A, dacă ar fi apărut ca la noi, ei bine, atunci se lăsa cu închisori din alea grele și aceleași scuze. Aveți impresia că ăia mai stăteau să se câcâie cu o revocare? Niciodată. Acolo dacă în presa tabloidă un politician apare cu o dudie – care nu-i e nevastă – ăla demisionează. Nu, noi suntem niște lași care ne ascundem după fusta unei frustrate și nici cu dovezi nu suntem în stare să facem ceva.

Cam asta este diferența.

M-am tot gândit când cineva apropiat mie, foarte apropiat, mi-a spus că ar trebui să schimbăm DEX-ul limbii Române după limbajul procurorilor. Nu, nu sunt de acord cu asta, dar le-aș putea scrie eu unul, universal, să se priceapă ei între ei și să știm și noi. Zic că n-ar fi rău să băgăm “a paradi”, conform dex-ului din mințile lor proprii sau celelalte expresii. Nu le mai țin minte pe alea ale Codruței și nici n-am chef la ora asta să fac o analiză amplă. Dar vă cer vouă ajutorul. Un articol la mai multe mâini. Aștept sugestiile voastre începând de azi până lunea viitoare. Le vom alege pe cele mai bune și pe cele mai “puternice”. Apoi îl vom traduce și îl vom trimite în toată lumea. Măcar să ne aliniem cu toții la un limbaj globalizat comun. Zic că merită România să iasă în față măcar cu atâta lucru.

Să-i ajutăm zic. Ce părere aveți? Îmi dați mâna voastră de ajutor?(sic)

Băi, nene, dar niciunul să nu-l întrebe pe bunul președinte dacă a venit la mișto să facă conferință?

Dar înainte de orice aș vrea să ascultați asta. Nu de alta, dar eu tot sunt blondă fără subiect și predicat 😉

Și acum tot o întrebare mai am, pentru jurnaliștii care au fost la conferința lui Werner, mai puțin Sorina Matei care a făcut cât toți. Băi, dar niciunul să-l întrebați, totuși, de ce puii mei “ai venit, mă, nene, mă, să-ți bați joc de noi? Să ne spui că nu ne spui?” Hai că își bate joc de jurnaliști e una, că puteți să o faceți reciproc, dar se pare că își bate joc și de ăia care l-au votat. Bravo, națiune!

Iar se vor inflama haștagiștii și vor urla ca din gură de șarpe că sunt proastă și n-am argumente. Bă, bă, cretinuților, nu trebuie să vă dau eu mură în gură. Sunt înregistrări – cu pixelul verde-maron – sunt dovezi, acte, dar eu vă înțeleg și pe voi: ori sunteți plătiți, ori sunteți proști, ori sunteți proști. Nu mă deranjează prostia, nu e ilegală și nici imorală, dar stați proști în grupul vostru. Mulțumesc!

Revenind la Tudorel.

Mă, băiatule. De ce veniși matale din Japonia să ne spui iar că după Paști (pentru haștag, nu e Paște, doar mă-ta, dacă e bovina divinizată de indieni, paște, altfel e Paști), ne spui ce și cum cu Codruța.

1 Ori îți dai demisia, singur și nesilit de nimeni, ori te duci la Beciul Domnesc. Sunt sigură că poate Codruța să fabrice ceva inteligent.

2 Îți dai oricum demisia că ți-ai bătut joc de toți ăia care mai aveau speranțe în tine – bine, dracului că de dimineață tot încerc să conving niște oameni că ești bou și nu vei face nimic.

3 O demiți pe aia și pleci și tu învârtindu-te că nu ai ce să cauți în actualul Guvern.

Și totuși, de ce mama dracului n-ai dat un comunicat asiatic prin care să ne spui și nouă că va fi joi, apoi după Paști și apoi când o fi să fie?

Și cu asta, recunosc, nu mai urmăresc nimic. Nu mai pot. Cu dovezile în mână – nu că ar fi prima oară – noi ne poticnim. Dacă eram în țările alea de le divinizați voi, grămada, ăștia plecau singuri și tot singuri își puneau și cătușe. Dar, ghinion, nu suntem.

Absolut nimic.

Ori că îmi pierdeam vremea studiind pereții de la un colț la altul, ori că am stat cu ochii în minunata conferință, concluzia e tot aia de am spus-o aici, dar o reiau pentru că sunt fată bună. Dragnea și Tudorel nu o pot da jos nici după dovezile dovezilor, atunci gâturile lor să fie tăiate de DNA. Dacă nu aveți cu ce lăsați-i pe alții, părerea mea.

Nicio întrebare despre cetățeanul din Republica Moldova Serghei și cum o mai fi el că mereu uit. Nimic. Nimic. Nimeni curios să întrebe cine e omul. E real, e fals, l-a văzut, a vorbit cu el? Nimic, frate. De zici că fabricatul nici nu a făcut parte din contextul înregistrărilor.

La fel cum a fost cu pixelul albastru s-a trezit și asta să spună că sunt scoase din context. că a făcut și a dres criminalistica… bine, puteam să jur că așa va fi. Apoi, pur întâmplător, citesc la Ana Manole textul următor: “Ne-am dus ca găinile la tăiere dar consolați că vom ieși repede și vom ajunge la o terasă unde ne vom îneca în bere, la o masă la Cina. 
A fost cel mai lung examen din viața noastră! 10 ore.Scris. Pentru că …ne-a dat primele 3 subiecte …la care n-a scris unul! 
Nu ne-a lăsat să ieșim din sală. 
Ne-a dat alte 3 subiecte…și parcă unul dintre noi(30 fiind în sala) a mai mișcat ceva dar insuficient ca să considere că-i făcut. Și tot nu ne-a lăsat să ieșim din casă. 
Iar ne-a dat iar 3 subiecte. 
Și iar, și iar… 
După runda a 5, a apărut primul subiect scris de unul care-l nimerise. Așa că am luat de la el și noi restul. 
A strâns lucrările, ne-a lăsat să fumăm cu el pe hol și ne-a băgat iarăși în sală. După alte 4-5 runde a apărut și al doilea subiect știut pe care l-am ”propagat” iarăși unul de la altul. 
La 9 seara, ne-a dat ultimele subiecte. 4 la număr. Exact alea pe care le descoperise că unii dintre noi le știam. 
Morala e că ne-a trecut pe toți și a râs de noi: 
– Băi, proștilor, e lecția vieții voastre! Nu puteați să scrieți fiecare de la început pe foi subiectele pe care le știați indiferent ce subiecte v-am dat eu?! 
Băăă, să țineți minte, indiferent de situația în care sunteți, să nu fiți tâmpiți să ziceți că nu știți, ci spuneți fix ce știți, indiferent de ce vă întreabă altul! Și când terminați de spus lecția învățată pe dinafară- că p-aia n-aveți cum s-o greșți-, băăăăă, o luați de la început! De câte ori?! De câte ori e nevoie! Ori până se satură ăla de vă întreabă, ori până începe să vă creadă!” și îmi dau seama că fix același principiu l-a aplicat și domnia sa, pentru că este o domnia sa.

Am știut că vor fi două ore cu nimic, despre nimic. Dacă nu ar fi fost Tolontan și Berta de la RTV… bine, putem spune că doar ei au fost și unul care a mai avut vreo două întrebări răsărite de pe la Realitatea. În rest? praf. Eu nu știu ce dezvăluiri au ascultat ăilalți. Cred că citeau ceva de Cărtărescu în același timp de nu s-au putut concentra. Firește, “Levantul” sau ceva de genul.

Oricum, la una dintre întrebările repetitive măria sa a spus ceva care m-a enervat și nu știu câți au sesizat. Citez din memorie: “Văd că ați învățat ceva de la procurori, puneți aceeași întrebare de mai multe ori poate, poate cedează omul și spune ceva”. Aha, și asta cum se cheamă? Picătura chinezească, nu?

Da, recunosc, puteam să-mi pierd două ore din viață neaflînd nimic dar în alt context. Poți afla și nimicuri interesante, doar că de la asta nu poți scoate nici măcar o licărire de adevăr. Pff, ca să vezi și să nu crezi. Oricum, de câteva ori și-a dat cu stângu’ în dreptu’, pe principiul că nu are voie să vorbească despre cei din dosare, dar culmea, chiar dacă legea nu-i permite pe Ciutacu l-a arătat frumos cu deștu’ de muiere deșteaptă, voleibalistă cu dreptul la zi.

Și iar v-o spun, nu, nu e vina ei. E vina clasei politice care a creat-o și care acum o ține acolo.

O, dar să nu uităm. Cum era să uit taman asta? Procurorii DNA au dreptul prin lege să abuzeze cetățenii. Cetățenii nu au dreptul să abuzeze procurorii. Firește că da, firește că da. Și ăia de o tot pupă în dos, cu dovezi cu tot, cum au făcut ei odinioară și cu pixelul albastru îi iau pe toți de proști pentru că ei sunt deontologi. Să vă fie de bine. Dar și când s-o întoarce roata… dar și când s-o întoarce roata. Și ținând cont că îmi e prea rău să pot dormi, măcar să îi transmit Dragobete fericit Luluței pentru că lingăi are, deci se poate.

Cu sigurnață, noi cei ipocriți, nu ne uităm la RTV și Antena 3, dar cu toate astea știm tot ce s-a întâmplat în ultimul timp și cum a zis Ghiță în direct, dar mai ales cu amenință procurorii de la Ploiești: “Îl cunoști, nu-l cunoști scrie ceva despre el”. Mai contează cine era el? Nuuuu.

Acum, mă gândesc eu, fiind cu dragoste americană și alte prostii și Luluța fiind susținută de cei care au inventat Valentinul (sic) să ne gândim la Portocală cum trăgea, desigur, cu toată dragostea de anumite femei. Din dragoste pentru sex, firește. Și tot azi, vorba cuiva, nu spun cine, dacă ăștia, până acum, nu au reușit să o dea jos pe doamna, atunci nici să nu o mai facă. Să o văd pe Luluța în costum de piele cu biciul în mână cum îi ia pe toți ăștia care au ținut-o în funcție. Să înceapă cu Băsescu, apoi cu Ponta, Dragnea, dar și Tudorel care se tot scarpină în vârful capului cu mâna cealaltă că e mai simplu, deh. Și dacă sunt în stare și o dau jos de acolo măcar să o dea cu ani grei de pușcărie să vadă și ea cum e să nenorocești un om doar pentru că vrei și poți. Și, da, sunt de acord, ăștia care fabrică dosare sunt criminali, pentru că nu e necesar să te omoare fizic pentru a o face psihic, deci tot crimă se numește în starea ei pură.

Așadar, ori sunteți capabili, ori stați voi la Beciul Domnesc pentru că altfel nu se mai poate. Și încă ceva, ceva ce m-a oripilat. Pe bune, aflu aseară de la Realitatea că ce a făcute Negulescu cu Onea ăla se numește manipularea martorului și așa se face peste tot. Băi, suntem toți nebuni? După ce inventează un denunțător din Republica Moldova, unul care nu există nici dacă-l cauți cu interpolul că nu s-a născut omul, după ce amenință femei, după ce fac tot ceea ce fac ei, unii tot mai zic că ăștia fac justiție? Hal de lume, hal de țară.

Așa că vă doresc să vă iubiți între voi. Adică ăștia de o țineți pe Lula în brațe și, respectiv, Lula care să vă dea ca la măgar în poartă.

Știu, Cătălin Rădulescu este un personaj controversat, dar ce-i al lui e pus de o parte. Îmi asum înjurăturile, așa cum îmi asum orice în viață. Dacă mi-am dorit acest interviu mi l-am dorit nu pentru a da de pământ cu omul controversat și pentru că am știut că Deputatul a lucrat la aceste legi.

Ce nu o să înțeleg niciodată este de ce o mână de oameni nu dorește răspundere magistraților – ori pentru că n-au trecut prin abuzurile legii, ori pentru că sunt plătiți bine pentru a susține că judecătorul. Oricum, omule, nu știu dacă ți-ar conveni să fii în pielea unui acuzat, să  ți se greșească sentința și să realizezi că nimeni nu răspunde pentru asta.

Vă invit să aveți răbdare și să vă deschideți mintea. Puteți urmări interviul pe Arges Plus sau pe paginilie noastre. Chiar și pe youtube. Sigur, dacă o veți face punându-l pe “nu” în față. nu are sens. Am înțeles că nu vă convine ca procurorii să răspundă pentru greșelile comise, așa cum se întâmplă în orice altă țară. Culmea, așa cum explica și Cătălin Rădulescu, judecătorii sau procurorii de pe lângă Înalta Curte au fost de acord cu modificările. Bun, înțeleg că vreți ca DNA să conduncă țara, perfect, dar intrăm iar în dictatură doar pentru că nu putem face legi cum trebuie?

Atenție! S-a discutat strict pe legile justiției. Iar treaba asta cu ridicatul mingiei la fileu e o prostie. Ori ascultăm ce are omul de spus, ori ne punem în cur ca ăia mici că vrem bomboane. Înjurăturile voastre sunt acceptate, dacă mai mult de atât nu puteți.

Ca o ultimă informație trebuie să știți că Deputatul de Argeș este unul dintre cei care au lucrat și lucrează la aceste legi. În doar o lună de zile are patruzeci și trei de propuneri legislative. Alții nu le au într-o viață.

Controversat sau nu, chiar nu puteți spune că nu a explicat pentru orice om cu orice nivel de pregătire. În proști nu mai cred, dar în rea voință da. Nu poți pune omul la zid pentru că, în sfârșit, găsești un PSD-ist care e dispus să explice. Pentru că lipsa asta de comunicare a fost mereu o problemă în acest partid. Dar Rădulescu a putut să spună punct cu punct tot ceea ce trebuie comunicat.

Cum spuneam, vă aștept să înjurați pentru că oricum altceva nu știți să faceți iar la asta suntem campioni naționali.

Încă odată: Toată lumea trebuie să răspundă în fața legii dacă greșește. Nu-ți poți bate joc de viața unui om și să ridici nepăsător din umeri că nu ți se poate întâmpla nimic.

Nu sunt mingi ridicate la fileu, nici măcar minge n-am avut. Sunt doar întrebări menite pentru a lămuri. Nu o să te lămurească nimeni dacă îi pui arma la tâmplă și mi se pare firesc. Consider că orice om pe lumea asta, tratat cu respect, va ști să răspundă cu același respect.

Așa cum consider că unii pesediști, mari, ai județului nostru au uitat cu totul de acest cuvânt și li se pare că vor fi acolo pentru totdeauna. Dar pentru fiecare în parte va exista reversul.

Cum am spus și o mai repet, în orice partid sunt oameni și oameni. Iar unii dintre cei care începuseră bine la PSD și nu mai știau cum să dea din coadă pentru voturi, acum stau bine mersi pe niște bani publici și mai sunt și plini de ei.

Vă spun doar atât, dacă Nicolescu – pe care nu-l pot compara cu vreunul dintre voi – a căzut, voi sunteți victime sigure. Dar, da, bucurați-vă cât mai puteți și faceți pe aroganții cât vă mai ține, dați-vă la gioale unii altora că doar asta ați știut să faceți mereu. Unde ați văzut puțin cașcaval ați trecut peste cadavrul colegului vostru pentru a obține și voi măcar un sfert. Măcar dacă ați fi știut vreodată să fiți uniți, dar nu știți, ceea ce presupune că nu aveți nici coloană. Oh, da, și dați contracte celor din presă care vă suflă în fund, pentru că altfel… Dar sunt prea puțini și într-o zi, dacă un gigant al Argeșului a căzut, voi o să vă loviți rău de tot și fără demnitate.

Îi mulțumesc încă o dată domnului Deputat Cătălin Rădulescu că și-a făcut timp să ne explice și le mulțumesc colegilor mei că nu mi-au impus ce să fac și cum să fac.

În urmă cu un an

Nimeni nu merită să fie prea fericit, m-am gândit în timp ce duceam sticla de Jack la gură. Vine Crăciunul iar eu stau singură cu prietenul meu Jack. Ultima sticlă. Nu e o nenorocire, trec la vodka. Îmi dau seama că trebuie să-mi găsesc urgent un om bun la toate. Taximetriștii s-au plictisit deja să-mi cumpere alcool și țigări chiar dacă erau plătiți bine.

Mă uit la ceasul de pe laptop, doar că am uitat instantaneu cât e ora. Noapte, oricum. Nu că aș mai face diferența între noapte și zi. Se apropie nenorocitul de Crăciun și toți mă bârâie la cap cu bunătate, naștere, covrigi și alte tâmpenii strict comerciale.

Douăzeci și trei decembrie. Mă uit pentru ultima oară la telefon, îl închid și îl arunc pe birou.

• Ei, Fulg de Nea, vom sărbători împreună. Nu știu dar o vom face, bine că măcar tu ai ce mânca.

Motanul m-a ignorat. Normal. Miroseam a alcool și mă clătinam. Probabil acesta fiind și motivul pentru care nu mă ridicam de pe canapea. La dracu’ cu un Crăciun Fericit! La dracu’ cu tot.

Am adormit vreo două ore până a început să sune insistent la ușă. Colindători probabil, cu toate că pe la noi nu mai veniseră de ani buni. Douăzeci și trei, da, e ziua lor. În ziua de azi nici măcar nu se mai mulțumesc cu covrigi și mere, vor bani. N-am chef să îi văd cerșind. Nu înțeleg ce dracu’ îi învață părinții. Când eram mică mă bucuram la mere și la nucile făcute la cuptor de parcă ar fi fost cel mai minunat cadou. Ăștia strâng bani pentru telefoane de ultimă generație să facă live-uri pe Facebook. Habar n-au să mai trăiască.

Și totuși sună a disperare. Dau sticla la o parte și mă duc tip-til la ușă fără să aprind luminile. Mă uit pe vizor și văd o blondă agitată. S-a dus perioada în care-mi plăceau blondele în pericol, dar totuși…

• Da, zic nervoasă deschizând brusc.
• Ah, în sfârșit, ai spus că mergem la party și nici măcar nu te-ai trezit.

Frate, ce-am fumat?

• Cine ești tu?

Blonda s-a blocat.

• Ioana, ne-am cunoscut aseară la Inter.

Ioana, Inter, am părăsit casa? Sunt perfect sigură că nu am făcut-o. Totuși n-am mai băut ca în urmă cu doi ani de nu mai știam pe unde ajung.

• Cred că mă confunzi.

Scoate telefonul din geantă și îmi arată o poză cu noi două, datată cu o zi în urmă. Hmm, ieșisem bine în imagine. Dar totuși, cât de mult am băut iar? Îi fac semn să intre.

• Cât am băut?
• Acum sau aseară?
• Nu fă pe spirituala.

Ioana a înghițit în sec.

• Aproape deloc, dar ai ținut morțiș să iei pastila aia pe care ți-a dat-o tipul de la bar. Abia te-am cărat acasă. Cred că un drog ceva…

Nu era prea plauzibil pentru mine, dar dovada din telefonul ei spunea altceva.

• În fine, în seara asta nu merg niciunde.
• Nu contează, rămânem aici. M-am gândit să-ți gătesc ceva. Și acestea fiind spuse scoate din plasa pe care o căra o grămadă de chestii.

Cumva nu aveam chef să o refuz. Stomacul meu cerea insistent mâncare, altceva decât whyski  și vodkă. Așa că am invitat-o să-și facă de cap, cine eram eu să o refuz? Dacă femeia avea chef să fie gospodină, indiferent cine ar fi fost ea, de ce aș fi refuzat-o?

Vin lupii, măi!

De ce lupii? De ce în noaptea aceea? De ce Iolanda Știreanu?

Nu, nu e un fantasy. E o carte polițistă cu aceeași Iolanda Știreanu care de data asta se luptă cu mizeria tipic românească, cu procurori, dar și cu mafia acestora. Prima crimă pare că s-a comis în noaptea de Sfântul Andrei și cumva Iolanda primește, prin intermediul viselor, răspunsuri.

De data aceasta Iolanda e nevoită să o ia de la capăt cu propria luptă. Probabil că schizofrenia pe care o are mama ei se transmite și la ea. Prietena ei Ioana este văzută și auzită doar de ea. Să fie o coincidență sau pastilele să dea acest efect. Crimele care au loc o marchează așa cum nu s-a întâmplat niciodată. Iolanda nu mai este la fel de sigură pe ea, dar luptă să scoată adevărul la liman.

De ce DNA? De ce procurori? De ce #Rezist? Pentru că toate astea se întâmplă vrem nu vrem. Și de ce lupii?

“Majoritatea tradițiilor populare stabilesc o legătură între Sfântul Andrei și lupi. El ar fi avut darul de vindeca răni, și prin rugăciuni ”lega gura lupilor”, apărându-i pe oameni și vitele lor. Lupul a fost întodeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun că Marele Lup Alb, considerat căptenia lupilor, a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei.

Legenda spune că, în vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fără răgaz pământurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, transmițând geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Fără a fi în vârstă, avea părul și barba albe ca neaua, iar credința, curajul și dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni și de Zalmoxis însuși, ci și de fiare. Zeul, dându-și seama de valoarea slujitorului său, îl oprește la el, în munți, pentru a îl avea aproape. Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeași determinare ca și înainte. În scurt timp, fiarele Daciei au ajuns să asculte de el și să îl considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci aceștia erau singurii fără conducător, numai foamea ținându-i în haită.” – mai departe căutați voi legenda.

Și pentru ca totul să fie cât de cât într-un tablou să vedem și un mic fragment.

“Sunt moartă. Știu că sunt moartă pentru că nu mai simt nimic. Nici durere, nici frig. Văd ce se întâmplă în jurul meu, aud lupii urlând și mă uit la mine înecată într-o gârlă înghețată. Îmi văd chipul de undeva de sus. Părul negru desfăcut ținut într-un mod bizar de apa înghețată, buzele vinete și chipul alb ca varul. Dacă aș fi fost pictor jur că m-aș fi pictat. Aș fi făcut din imaginea asta un fel de icoană narcisistă. Îmi place să mă văd moartă, la fel cum îmi place urletul lupilor. Nu știu dacă mă jelesc sau se bucură. Poate e doar un strigăt de-al lor, unul nevinovat, poate nu. Orice ar fi mie nu-mi pasă decât de faptul că eu sunt acolo. Nu mă doare, nu îmi e teamă, frig sau foame și, cel mai important, parcă sunt mai vie ca niciodată. O văd din nou pe ea alergând spre pădure. Nu, nu alergând, mai degrabă mergând hotărâtă, netemătoare, fără să-i pese, fără să simtă, apoi dispare.

Mă trezesc pentru a doua oară în acea noapte înghețată până-n vene. De data asta nu mai e nicio fereastră deschisă și Fulg de Nea mă privește neîncrezător. Dau să-l ating dar sare din pat și pornește agale spre sufragerie. Pesemne că am țipat în somn. E patru dimineața. Încă nu a răsărit soarele. E tot noaptea Sfântului Andrei când fetele își visează ursitul, iar eu îmi visez moartea.

Încerc să nu mă gândesc prea mult la asta și să adorm la loc. Doar că știu că nu o să mai pot dormi. În ultimul timp adorm greu chiar dacă beau și iau somnifere și dacă mă trezesc, oricât aș fi de obosită nu reușesc să ațipesc mai mult de zece minute.

O baie fierbinte și o cafea parcă sună mai bine. Și poate, pe la șapte, ar trebui să-i fac o vizită lui Mihai. Ana Vasiliu nu cred că îmi va da pace în curând.”

Din gândurile Iolandei…

Atunci când mi-am visat moartea, fără să realizez, a fost și noaptea Sfântului Andrei. Lupi albi mă așteptau în fața apartamentului meu. Știam că nu am pe unde să fug și, oarecum, nici nu-mi doream. Erau acolo… calmi, tăcuți, aveau privirile pierdute, păreau distanți, dar știam că la cea mai mică mișcare ar fi atacat.

Atunci când mi-am visat moartea m-am simțit liberă, liniștită. Puteam să văd într-un alt vis, care nu avea legărută cu cel dintâi, cum alerg pe lângă lupi. Ei albi, eu toată în negru, alunecând într-un abis plin de apă. Apă care mă acoperă și culmea nu simt că mă înec, dar simt că mor.

Atunci când mi-am visat moartea am știut că mă pândește și nu se va opri până nu mă va face mireasa ei. Și, fără să stau pe gânduri, am acceptat, doar era noaptea Sfântului Andrei.

***

Am acceptat demult faptul că într-o zi voi fi ucisă, doar că în ultimul timp simt asta tot mai agresiv. E un sentiment care-mi împunge coastele și uneori mă doare în capul pieptului. Visez că mă înec în propria cadă. De cele mai multe ori sunt îmbrăcată în negru. O rochiță pe care am achiziționat-o cu mulți ani în urmă, atunci când încă mai credeam că fiecare își găsește, într-un fel sau altul, oaza de fericire. De atunci a trecut atât de mult timp încât am murit și am înviat – la propriu – cel puțin o dată. Cred că purtam rochia aceea când am aflat că logodnicul meu a fost ucis. Și dintr-un sentiment sadic n-am aruncat-o nici până în ziua de azi. Alteori mă visez urmărită de două pistoale. Culmea, pistoalele mele care prind viață, sătule de toate încercările prin care au trecut, personificate și pline de viață încearcă să mă prindă între ele. Uneori chiar și reușesc.

Mă trezesc respirând greu. Fulg de Nea sare nervos din pat și mă privește cu reproș. Tot ce pot să fac e să mă conving că sunt în viață și că armele sunt la locul lor. Întotdeauna la fel. Pistoalele nu pleacă singure de capul lor și eu nu sunt moartă. Nu mă simt mai bine nici așa. Știu că amenințarea e reală. Mult mai reală decât altele din viața mea. Mihai Iordache, șeful meu, m-a avertizat. Sigur, nu e pentru nimeni o noutate că am luat avertizarea lui ca pe o glumă nesărată și am mers mai departe. Doar că uneori ajung mult prea departe și pentru un simplu polițist, ei bine, lucrurile parcă au ajuns în zona crepusculară. De data asta îmi e frică. Pentru că dacă am înțeles ceva în cele din urmă e că te poți juca cu FSB-ul, CIA-ul, FBI-ul chiar și cu SRI-ul, dar niciodată cu DNA-ul. Și atunci când intri în cuibul corupților poți să dispari în orice secundă.

Povestea a început în urmă cu câteva luni când am primit un telefon prin care mi se solicita ajutorul. Am ajuns destul de repede în miezul problemei, doar că imediat ce am început să pun lucrurile cap la cap au apărut temerile și odată cu ele coșmarurile.

***

• Alo, Iolanda Știreanu?

Nu mi-am dat seama imediat dacă e glasul unei femei sau al unui bărbat, dar spaima pe care o transmitea aproape că mi-a tăiat respirația.

• Au ucis-o și acum e rândul meu.

Și de aici a început toată povestea. Le-au ucis pe amândouă și acum e rândul meu.