Nu, pentru mine blocajul scriitorului e doar o fiță a leneșului. Categoric ai nevoie de o stare, de o chemare, de cuvinte care să iasă din degetele tale înainte de-a apuca să le gândești. Așa cum ai nevoie de un plan, de o direcție, de un viitor pentru acțiunea ta. Bun, le ai pe toate. Unele vin de la sine, altele stai și le gândești, te poticnești, vrei să le pui acolo, pe hârtie, pe ecran, pe taste, unde poți tu, unde îți e mai simplu… Dar e ceva. Ceva ce te ține. Parcă nu, parcă lipsește ceva. Parcă Iolanda nu mai are nebunie. Nu mai are forță, nu mai știe unde începe și unde se termină acțiunea. Bea uneori doar pentru că nu mai înțelege, dar de cele mai multe dăți e mai trează decât și-ar dori și începe să aibă sentimente. Să fie umană. Hei, nu e ea. Eu știu, ea știe…

Și atunci? Atunci cum rămâne cu ea. E clar că nu întinerește, dar nici nu vrea să devină anostă. Îi place fosta ei viață și vrea să o retrăiască. Poate nu în aceeași companie, dar măcar să simtă iar din nebunia aia care o făcea să fie ea. Specială, dură, neînduplecată, sarcastică și total nefericită.

Nu, nu, și acum e nefericită. Iolanda nu va învăța vreodată să fie altfel. E parte din ea. Și asta nu înseamnă că e pesimistă. Ceea ce nu este un paradox. Nefericirea ei îi dă dreptul de-a avea scuze pentru toate prostiile pe care le face. Nefericirea îi dă dreptul să se simtă specială. Și e specială. Doar că a pierdut ceva pe drum, ceva ce eu încerc să recuperez. Vă rog să mă îndrumați spre o depresie, altfel Iolanda se va tăvăli în chinuri. Nu cred că își dorește cineva o Iolanda umană. Ar fi prea mult chiar și pentru mine. Nu aș mai recunoaște că face parte din ceva măreț și aș scoate-o din inima mea. Iolanda are nevoie de sadism, de ură, de ceva care să o facă să treacă limita. Până acum stă pe lângă linia aia trasată fin dintre normal și nebunie. Trebuie să o treacă orice ar fi, am zis.

Nu știu dacă v-am povestit vreodată experiența mea de doi ani la psihiatru. Era cât pe ce să scriu o carte “Cu Oana la psihiatru”. Nu, stați calmi, doamna doctor a ieșit întreagă din experiența asta, ținând cont că ea m-a forțat să merg pentru că citea în ochii mei… ce citea ea. Și culmea că a avut și dreptate, mai culmea e că îmi dădea și consultații telefonice gratuite. Trebuie să spun că din când în când aș lua-o de la capăt, pentru că niciodată nu m-am simțit atât de încrezătoare ca atunci. Și nu, nu e o boală să mergi la psihiatru, cum nu e nici rușine să recunoști asta. Din contră, dacă mai mulți ar înțelege probabil că viețile noastre s-ar schimba. Dar asta este o poveste pe care am s-o spun la momentul potrivit, pentru că trebuie să înțelegeți stări, trăiri, dezamăgiri și mai ales că o depresie… – mă rog, la mine a fost mai mult de atât, atacuri de panică violente – te poate ucide. 

Oricum, viața e un amalgam de căutări de sine. De cele mai multe ori mă regăsesc și sunt în armonie cu mine – dar să nu credeți că-i ușor, vorbim de auto educare, una din aia severă. Mă cert de multe ori spunându-mi că pot, vreau și reușesc. În nouăzeci la sută din cazuri îmi și iese, dar mai sunt alea zece la sută în care mă încui în baie și bocesc până îmi dau seama că trebuie să îmi iasă iar. 

Ce să zic, nu e vina noastră. Pur și simplu ne-am născut în vremurile astea în care și cea mai mică distracție îți dă senzația că ai trecut peste lucruri, dar nu e chiar așa. Înveți să le îngropi și să le ignori, dar nu știi cu adevărat când vor ieși din nou la suprafață, pentru că în subconștientul tău nu ești cu adevărat împăcat. 

De multe ori pentru a trece peste angoasele mele iau soluții radicale. Poate nu cele mai bune, dar destul de eficiente pentru moment. Dacă viața nu ar fi atât de stresantă probabil că n-am fi nevoiți să ne îngropăm în propriile ființe. Și să fim serioși cât de prieten poți fi cu cineva pentru a te descărca și de ce, până la urmă, l-ai încărca pe celălalt cu nebunelile tale. Păi nu de asta există psihiatrii și psihologi? Măcar ei sunt plătiți să te asculte și să nu se lase trași în lumea ta nefericită.

Nu, nu zic că sunt nefericită, doar obosită și uneori cad în panta aia. Mă mai hrănesc cu antidepresive, mai dorm o oră – care oricum e destul de zbuciumată și mă trezesc și mai obosită – mai urmăresc un serial gen “Lucifer” pentru că-mi dă senzația că mă calmează. 

Adevărul e că luptăm zi de zi să zâmbim, chiar dacă nu vrem asta. Luptăm zi de zi să fim oameni cu ceilalți pentru că n-au ei nicio vină pentru problemele noastre, plus că le au și ei pe ale lor și parcă nu e drept să le dăm viața peste cap. Luptăm zi de zi să fim cât mai echilibrați, mai demni și mai corecți. Sigur că nu ne iese mereu, dar mai sunt și zile… știți voi, zilele alea în care ești mândru că ai făcut ceva. 

Și da, pot spune că la mine, cel puțin în ultimile luni salvarea a venit de la Alin și de la Andrei. Se știu eu. Măcar mi-au oferit un scop de-a fi total aiurită, obosită, dar, în același timp, în marea majoritate a timpului, mulțumită. 

Dar, că în orice e un “dar”, e mai greu, acum, în ultimul timp, cu mulțumirea de sine. Parcă mă simt, dintr-o dată, mult prea îmbătrânită și obosită. Nici mintea nu-mi mai funcționează cum trebuie. Și chiar și știu de unde vine asta. De la scris. Singurul lucru care mă face cu adevărat fericită e scrisul, doar că eu nu mai am timp de el și magia talentului se revoltă la rândul ei și se supără, așa că zi de zi îmi pune bariere pentru a nu ajunge la inspirație. Degeaba îi cer iertare inspirației, cred că trebuie să fac ceva mai mult pentru ea, cred că trebuie să o iubesc din nou așa cum o făceam odinioară. Dar cu ce timp?

În urmă cu ceva ani eram primul depresiv al neamului. În primul rând pentru că îmi era comod și e știut că depresia crează dependență și, în al doile rând, fiind un sistem de auto apărare. Se știe că de multe ori depresia e bună pentru că altfel am fi în stare să ucidem cu sânge rece, iar mecanismul nostru ne oprește dându-ne o depresie.

De data asta cred că s-a întâmplat pentru că sunt eu prea zmeu și cred că pot face totul singură.

Ei bine, n-am mai avut așa o stare de ceva ani. Că n-am bani, că n-am una, că n-am alta, pur și simplu nu stau să-mi bat capul. Ce o fi o fi. Dar azi am picat. Uite așa, dându-mi seama că nu pot singură. Nu pot singură să ridic o amărâtă de cutie să o duc în mașină. Nu pot. Mintea mea a tot încercat să găsească soluția, dar iată că nu a găsit-o. Pe de o parte din mândrie, pe de alta pentru că nu am chef să rămân datoare cuiva. Și atunci?

Și atunci ce? M-am înfuriat teribil, apoi, pur și simplu, am picat. Și din acel moment cu greu am mai suportat ceva în jur. Acum încă mă mai gândesc, ce, cum și în ce fel? Habar nu am. Soluții? Nu am acum. Poate că vin ele, poate nu vin, dar știu sigur că e musai să se întâmple cumva pentru că acele cutii nu se vor duce singure unde trebuie să se ducă.

Și uite așa… cine ar fi crezut că, până la urmă, mă vor dărâma niște cutii. La dracu’.

Nu știu dacă ați trăit vreodată sentimentul acela că sunteți pe lângă restul lumii. De parcă ei ar fi închiși într-un glob și tu te-ai învârti în jurul lor. Oamenii nu mai par importanți, iar tu, ei bine, tu ești inexistent și pentru tine.

Știți zilele alea în care ai vrea sa cazi într-o depresie profundă, să te închizi în casă, să dai drumul la centrală, să bei un vin fiert sau, de ce nu?, o vodka zdravănă. Tu cu tine, vreo trei zile până te-ai convins că poți ieși din depresie. Dar culmea, nu ai timp de așa ceva. Chiar și o zi e importantă mai ales când te muți pe tine, se mută firma, se mută lumea.

Zilele alea în care îți e rău, dar rău, iar tu insiști că poți. Și tragi de tine pentru că te presează timpul. Parcă a intrat și el – timpul – în glob, doar că de data asta nu te mai învârți tu în jurul lui, ci încerci să-l salvezi, să-l simți, să poți respira măcar câteva secunde.

Zilele alea în care oboseala, cu toate că tu dormi ca ursul, te ucide. Te dor toate și ai vrea să te pui chiar și în mijlocul drumului să închizi ochii o clipă.

Zilele alea în care renunți la oameni dacă te-au dezamăgit o singură dată pentru că ai deja experiența din trecut și știi că prima greșeală o aduce după sine pe următoarea iar tu o să te învârți în același cerc la infinit și când o să ieși din el vei fi deja șifonat.

Și mai ales, zilele alea în care, câteva minute ai inspirație, dar o pierzi. Ai vrea să scrii, dar atunci când te lovește, numai că lovitura nu o mai simți după un timp și tot încerci să-ți amintești ce ai vrut să exprimi, ce ai simțit și ce ți-ai dorit atunci când, pentru o secundă, ai simțit fericirea în acea zi. Da, acele zile.

Și vorba cântecului: zilele alea în care ai dormi și luni și marți pân’ pe la nouă și ai pantofi murdari chiar dacă nu mai plouă. Ei bine, zilele astea, vrem ori ba, există și ele.

Da, nu o zic eu, normal că au zis-o cercetătorii britanici, dar de data asta sunt de acord cu ei, pentru că și argumentele sunt plauzibile. În primul rând o femeie gândește mai mult – ei au zis. Apoi, spre deosebire de un bărbat, o femeie nu numai că se poate gândi la mai multe lucruri în același timp, dar poate să și facă mai multe în același timp – iar asta ca exemplu deloc demn de o doamnă, dar auzit tot de la o doamnă :D, ce-mi place să mă repet, o femeie poate face sex și se poate gândi și la ce gătește mâine, dar și la ce carte va scrie (cred că asta n-ar fi trebuit s-o spun). Oricum, femeia pe lângă jobul pe care îl are și ea asemenea masculului, are grijă și de casă, pisică și copii – asta dacă are pisică, dacă nu sigur bărbatul din viața ei va găsi ceva cu care s-o împovăreze.

Na, acum mai puneți și faptul că femeia aia, oricare ar fi ea pe lume, mai are și alte nevoi, cum ar fi să citească, să se ducă la o cafea, să facă o plimbare, asta dacă mai are timp. Și o zi uneori e chiar prea scurtă, pe cuvânt de pionier.

Cercetătorii au spus că atât pentru femei cât și pentru bărbați sunt obligatorii cel puțin șapte ore de somn pe noapte. Dar o femeie care nu se odihnește corespunzător poate suferi următoarele efecte: îmbătrânire accelerată, irascibilitate și chiar depresii în forme avansate. Da, și apoi vă mai întrebați de ce sunt femeile nervoase. Păi mai dați-le și lor timp să se relaxeze, mai preluați și voi din sarcini. Mai lăsați-o să facă și ce vrea ea măcar o oră pe zi ocupându-vă voi de copil, mâncare sau plimbarea câinelui, pentru că dacă ea poate și puturosul de mascul e în stare. Și lăsați-mă cu textele alea că bărbații aduc bani în casă. Vă pot da “n” exemple pe pielea mea că nu o fac. Așa că… măcar puțin ajutor nu ar strica dacă nu vreți lângă voi o femeie depresivă. Ăsta fiind și unul dintre motivul numeroaselor despărțiri, până la urmă, spre deosebire de un bărbat, femeile se descurcă mai bine de unele singure. Vă asigur!