Un proiect mai vechi care până la urmă a fost uitat într-un raft, dar cine știe?

Târfa „Jack”

Jurnal:

Marţi 5 august

Crima a fost anunţată la nouă şi douăzeci dimineaţa. Stăteam pe hol, lângă răcitorul de apă, rugându-mă să o şi răcească, nu numai s-o fiarbă, când Mihai Iordache, şeful secţiei Criminalistică, m-a tras de mână m-a vârât în birou făcându-mă să vărs toată apa pe blugii mei noi.

Dacă nu l-aş fi iubit ca pe un tată, cu siguranţă l-aş fi pocnit sau l-aş fi înjurat. În orice caz, aş fi fost impertinentă. Doar sunt cunoscută pentru asta ca un cal breaz.

M-a împins spre scaunul de piele, iar eu, fără să scot nici un sunet, m-am aşezat. A tras jaluzelele şi a închis uşa, ba nu, a încuiat-o de trei ori. Sigur că nu m-am putut abţine.

– Să înţeleg că, în sfârşit, o să lichidăm pe cineva? Lucrăm profesionist?

Nu mi-a răspus. Întunericul a pătruns încăperea şi peretele din faţa mea s-a luminat, pe el apărând trupul unei femei moarte.

Fireşte, oricine altcineva ar fi reacţionat la vederea unui cadavru, fie el o proiecţie pe un perete. Eu n-am făcut-o.

– Nume de cod „Erika”, spuse Mihai. Nu ştim adevărata ei identitate.

– Cod?

– Prostituată.

– Curvă.

Ridică ameninţător din sprâncene, iar eu îi acord un zâmbet strâmb. Imaginea se schimbă. Erika e acum pe masa metalică din morgă, cu chipul văruit în alb…

– Var?

– Da.

Pleoapele îi sunt deschise. Ochii senini. Priveşte spre niciunde. Trupul gol. Sânul stâng tăiat. Fără alte „avarii” majore, dacă nu puneam la socoteală cele câteva vânătăi de pe coapse.

– Var pe chip şi sânul tăiat.

– Da.

– Şi?

Mihai a stins videoproiectorul şi s-a aşezat în faţa mea fără a aprinde lumina.

– Foarte conspirativ, am comentat.

– E a patra pe luna asta, spuse Mihai fără a mă băga în seamă. Iniţial am crezut că e o poveste simplă…

– Aşa că ai lăsat cazul pe mâinile incompetenţilor, am spus repede. Bine, avem un criminal în serie „Jack Spintecătorul” de pe Dâmboviţa.

Mihai a aprobat. Eu am continuat:

– Toate prostituate? Ucise în acelaşi mod?

– Da, spuse el. Varul, cred, are darul de-a le amorţi, dar şi de-a marca altceva ce-mi scapă. Nu ştiu ce-ar putea reprezenta sânul tăiat. Întotdeauna stângul.

Miercuri 6 august

Toate victimele îşi făcuseră meseria în jurul hotelului „I” din capitală, ceea ce înseamnă că erau de lux. Fără cinci sute de euro nu îţi adresau nici un „bună ziua”. Asta, de asemenea, înseamnă că „Jack” de pe Dâmboviţa nu are gusturi ieftine, spre deosebire de Jack cel real. Asta presupune şi că are o maşină scumpă şi cel puţin o mie de euro în buzunare, bani pe care şi-i recuperează după încheierea ciudatului ritual.

Eram însoţită de Victor Blid, colegul meu, singurul, de altfel, care tot insista să-mi stea prin preajmă. Ceilalţi nu vor să lucreze cu mine. Nu că aş plânge în pumni de ciudă. Aşa că mi s-au propus tot felul de şedinţe de consiliere, pentru a învăţa cum să-i ascult pe ceilalţi. O poveste destul de amuzantă, pe care am s-o detaliez într-un alt capitol al jurnalului meu.

Victor a pus mâna pe câteva „vuvuzele” şi le-a interogat. Târfele ne miros întotdeauna de la kilometrii distanţă şi spală putina. Dar de data asta erau speriate şi dispuse să vorbească. Făcând chiar un fel de concurs. Sigur că exista riscul să le săltăm, dar când un criminal în serie pândeşte pe la colţuri, frica de moarte devine prioritară. În plus, eu n-am nimic împotriva curvelor. Iar faptul că nu plătesc impozit pe ceea ce câştigă, oarecum mă face să mă simt răzbunată. Hei, nu eu sunt cea care n-a vrut legalizarea prostituţiei. Şi apoi, eu una, n-am de gând să le păzesc fundul. O fac pe proprie răspundere. Cele mai multe dintre ele sunt majore. Şi nu mi se pare chiar aşa rău să ceri bani pentru a lăsa un cretin să-ţi folosească trupul. Dacă ai tăria necesară, de ce nu?

Singura care n-a apărut a fost Carmen. Fetele au declarat că are alt peşte decât al lor. Unul pe nume Vlad Cuţitaru’. Tipul are un Ferrari, model destul de nou din câte se pricepeau ele şi câteva vile prin ţară.

Logica îmi spunea că dacă are un Ferrari, maşină care l-a făcut cunoscut, cu siguranţă că mai are încă două sau trei maşini de lux. Poate nu noi, dar suficient de îngrijite pentru a păcăli chiar şi o târfă de lux. Dar să nu tragem concluzii pripite.

Întrebate cum arată Vlad, nici una n-a ştiut să răspundă. Îi văzuseră doar conturul din spatele geamurilor fumurii.

Interogatoriu: Miercuri 6 august

Am decis să transcriu unul dintre cele mai interesante interogatorii aici.

Interogata: Cătălina Iordache, cunoscută sub numele de Black, în vârstă de 23 ani. Prostituată. O să-i folosesc iniţialele: C.I

Eu o să fiu I.S

I.S: Când ai văzut-o ultima oară pe Erika?

C.I: (după ce s-a gândit mai bine de şaizeci de secunde). Trebuie să înţelegi că nu trebuie să avem grijă una de alta. Peştele nostru ne oferă protecţie. Avem băieţi care ne păzesc ca pe ochii din cap…

I.S: (Nu m-am putut abţine să n-o întrerup). Da, se vede.

C.I: Nu e chiar aşa. Nu ne pot păzi şi atunci când decidem să urcăm în maşina unui tip. De obicei oamenii închiriează camere luxoase la alte hoteluri. Nimeni nu vrea să stea prin preajma hotelului „I” prea mult. Oamenii ştiu ce caută acolo bărbaţii cu bani. Dar să revin. Pe Erika cred că am văzut-o ultima oară, luni, în jurul orei prânzului. Era în holul hotelului cocoţată pe o canapea şi sorbea dintr-un pahar cu brandy. Nu avem clienţi la ora aia, aşa că eu m-am dus la bar şi am citit o carte.

I.S: N-ai interacţionat cu ea?

C.I: Nu, doar ne-am salutat din priviri. Nu vorbim prea mult între noi. Fiecare are viaţa ei separată şi nu vream să fim prea apropiate. Majoritatea suntem studente. Lucrăm douăzeci şi patru de ore ca prostituate pe săptămână, fiind libere să ne alegem clienţii. Nu avem un număr impus pe zi. Daniel se poartă frumos cu noi şi avem toate condiţiile. Dar, cu toate astea, tot suntem obosite, speriate şi traumatizate. Viaţa asta nu e uşoară. Dar nici una dintre noi nu are de ales.

I.S: Nu sunt aici să judec de ce o faceţi sau de ce nu. E treaba voastră. Însă vreau să înţeleg. De ce nu vă doriţi apropierea? N-ar fi mai uşor să vă sprijiniţi una pe alta?

C.I: Da, ar fi mai uşor. Şi, într-un fel, chiar o facem. Dacă suntem atacate ne ajutăm reciproc. Dacă una dintre noi a avut o noapte nu tocmai „normală”, sigur, o facem, măcar cu o vorbă bună. Dar nu intrăm în detalii. Vieţile noastre particulare, dincolo de nume de scenă, ne aparţin. Viaţa mea dincolo de toate astea e singura pe care nu mi-o poate invida nimeni. Dacă mă înţelegi.

I.S: Am înţeles. Să vorbim despre Carmen.

C.I: Oh, da, Carmen. Şi eu am fost intrigată când o fată cu un peşte diferit a ajuns la hotelul „I”. Presupun că celălalt l-a plătit bine pe Daniel pentru a face aranjamentele. Ea nu e ca noi. E băgăcioasă, vorbăreaţă şi îi place să povestească despre fiecare client în parte. Într-un cuvânt e indiscretă. Cred că asta e singura ei viaţă. În plus, e needucată. Nu-i o fată proastă, doar că… ei bine, e cam ţărăncuţă. Dacă noi, celelalte, avem planuri de-a scăpa de viaţa asta, ea nu are. Îi place. Pune pasiune în ce face şi asta o împlineşte. Sau cel puţin aşa mi-a dat senzaţia. Toate o ocolim, pentru că noi nu vrem să fim invadate. Doar că, de cele mai multe ori, nu ai cum s-o eviţi pe Carmen. Şi în loc să vorbeşti tu, o asculţi pe ea. Sau, cel puţin, te prefaci.

I.S: Înţeleg că nici una nu l-a văzut pe Vlad Cuţitaru’.

C.I: Nu.

I.S: Ştii unde am putea da de Carmen?

C.I: Spunea că trăieşte în vila lui de la Snagov, dar n-aş putea spune care e aia.

I.S: Încearcă să-ţi aminteşti măcar un detaliu.

C.I: (După ce-a băut un pahar de apă şi a fumat două ţigări). Spunea ceva de un gard verde şi trei pitici ornamentali cumpăraţi din Japonia.

Miercuri 7 august

Am identificat casa. Era pe numele lui Vlad Păunescu, controversat om de afaceri. Se zvonise că ar umbla cu un grup de „cuţitari”. Ţigani dispuşi să-şi taie şi mamele pentru o mână de „arginţi”. Dar toate fuseseră simple speculaţii, nimeni nu dovedise nimic.

Am obţinut mandat de percheziţie în jurul orei treisprezece. A fost nevoie de nervi tari şi ameninţări voalate pentru a-l convinge pe Procuror să ne dea hârtia. În cele din urmă i-am spus că o să dovedesc că e pe mâna cu mafia şi nu-l mai scoate nici dracu’ din troacă. M-a luat în serios şi a semnat ordinul.

La ora cincisprezece eram în faţa porţii. Gardul verde şi trei pitici ornamentali. Echipa de intervenţie era în spate. Eu şi Blid am sunat la interfon. Glasul femeii, somnoros, s-a auzit instantaneu.

– Da?

– Poliţia, deschide.

O clipă nu s-a auzit nimic, apoi, mult mai trează, a întrebat:

– Poliţia?

– Vrem să vorbim cu Vlad Păunescu, avem mandat de percheziţie, dacă nu deschideţi vom intra cu forţa.

Femeia n-a mai spus nimic, s-a auzit un click şi poarta s-a deschis.

Nu o să fac o descriere a curţii. Dar pot spune că avea în jur de două mii de metri pătraţi, casa aflându-se în spate. Departe de drumul principal. Oricine ar fi avut timp să o ia la fugă până am ajuns noi acolo, chiar şi cu maşinile.

Am coborât. În uşa din faţă stătea proprită o femeie la un metru nouăzeci, numai piele şi os. Brunetă, creolă, dar semăna mai degrabă cu o girafă subnutrită. Era doar în lenjerie intimă, peste care îşi trăsese în grabă o bluză de trening.

Eu şi Victor ne-am legitimat, am arătat ordinul de percheziţie şi am cerut să vorbim cu Vlad.

– Vlad lipseşte de o săptămnână.

Am intrat. Îmi pare rău să o spun, dar nu era o casă normală, era un muzeu. Picturi de toate felurile atârnau pe pereţi. Le-am studiat o clipă. Nici un fals. M-am întreb câte dintre ele or fi furate. Probabil majoritatea.

Femeia ne-a invitat într-un living imens. Ar fi putut face şi o piscină acolo, nu i-ar fi deranjat cu nimic.

Am întrebat-o cu cine am onoarea.

– Maria Duţulescu.

– Carmen?

Zâmbi.

– Da.

– N-ai mai apărut la „muncă” după ultima crimă.

M-a privit mirată.

– Ultima crimă?

– Erika.

– Erika a fost ucisă?

Am rămas pe loc fără să-i ofer vreun răspuns. Eram sigură că-l cunoaşte deja.

Am studiat-o. Pe coapsele ei se vedeau urme de înţepături.

– Pot să te duc la secţie şi să te închid doar pentru simplul fapt că eşti consumatoare, am arătat ostentativ spre coapsele ei.

– A roşit.

– Jur că nu ştiam că Erika a fost ucisă. Stau în casă de patru zile. Am fost prea… ameţită. Şi dacă Vlad tot e plecat, am zis că-mi pot lua şi eu liber.

Totul mi-a venit în minte pe loc. Ştiam. Ştiam totul. Dar trebuia s-o fac să vorbească. Ea se aşeză în faţa lui Victor şi, crezându-se, probabil, în postura de Sharon Stone, îşi desfăcu uşor picioarele, lăsându-şi mâinile să-i alunece uşor spre interiorul coapselor.

– Frumos spectacol, remarcă Blid. Dar nu suficient.

Femeia îşi trânse picioarele şi se crispă.

– Nu ştiu cu ce vă pot fi eu de folos. Nu ştiu nici unde e Vlad, nici când se întoarce. Aşa că dacă vreţi percheziţionaţi şi plecaţi.

– Aş vrea răspunsuri, am zis eu.

Şi-a strâns bluza de trening pe lângă corp.

– Nu am răspunsuri.

– Străduieşte-te! Când ai văzut-o ultima oară pe Erika?

– Cu patru zile în urmă.

– Ai vorbit cu ea?

– Erika era o scârbă. Nu vorbea cu nimeni. Avea impresia că e buricul pământului.

– Clienţi mai buni? interveni Blid.

Fata pufni pe nări ca un taur gata de atac.

– Clienţi mai buni. Ha. Nu există clienţi mai buni sau mai proşti. Există clienţi fideli şi clienţi noi. Ei ne aleg, nu noi pe ei. Asta e politica. O respectăm.

– Erika era una dintre cele mai alese din câte ştiu eu, am plusat.

– Oarecum. După moartea celorlalte ea le preluase clienţii.

– Lucru care te scotea din sărite, interveni Blid.

Ne aruncă o privire cruntă, amestecată cu firicele roşii din pricina drogurilor.

– Eu am clienţii mei, nu râvnesc la ai altora.

Am studiat-o din cap până-n picioare, într-un mod ostentativ, făcând-o, pentru scurt timp, să se simtă prost.

– Nu eşti marfa de cea mai bună calitate, am spus.

Îşi strânse buzele.

– Poate că nu sunt.

– M-am tot gândit, Maria. Ce ar putea reprezenta varul? Drogurile pe care Vlad te face să le înghiţi?

– Doar nu crezi că eu le-am ucis.

– Stai jos şi ascultă-mă până la capăt.

Sunt sigură că am spus-o pe un ton calm şi neutru, dar totuşi ea a părut speriată. Aşa că m-a ascultat.

– M-am interesat. N-am găsit informaţiile pe internet, dar o bibliotecară poate face minuni. Chiar dacă nu se pricepea ea la droguri, o semnificaţie tot a găsit-o. Sânul tăiat.

Zâmbi rece.

– Una din poveştile amazoanelor spunea că femeile acelea îşi tăiau un sân pentru a nu le încurca în manevrarea arcului. Doar că ai greşit sânul.

– Nu eu…

– Nu aveau încredere în Vlad, oricum nu-l cunoşteau, am zis eu. Dar fetele ştiau destul de bine să-şi aleagă clienţii. Îi intuiau. Uneori o mai dădeau şi-n bară, dar cel mult se molipseau cu un pervers pe care îl puneau la punct într-un fel sau altul. Nu se lăsau convinse uşor să urce într-o maşină. Unele dintre ele cereau informaţii suplimentare. Altele chiar sunau la hotelurile unde bărbaţii închiriau camerele pentru a fi sigure că li se spune adevărul. Dar…

– Termină, spui prostii.

– Eşti nerăbdătoare, a comentat Victor.

Am continuat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat:

– Dar aveau încredere în tine. Nu te plăceau, dar nici nu se gândeau că eşti o psihopată, aşa că, ori de câte ori te-ai oferit să le duci acasă, au acceptat.

……………………………

Mă rog, cred că traducerea ar fi “moștenirea vikingilor” sau pe acolo.

De obicei mă uit la chestii din astea cu vikingi și, într-o zi, chiar am hotărât că o fi bine, dar nu a fost. Ei bine, această Orlaith care crește într-o mânăstire și are un tatuaj pe spate este, de fapt, de viță nobilă, ascunsă printre călugări ca atunci când i-o veni vremea să unească două regate. Chestia asta include și un manuscris despre care doar se amintește din cinci în cinci minute dar nu îl vede nimeni și de la un punct și scenaristul și regizorul îl uită complet, dă-l în mă-sa, la ce ne trebuie? Ei bine, vikingii atacă mânăstirea în căutarea fetei și a manuscrisului așa că asta trebuie să fugă. Culmea, când niște neni vor să o violeze tocmai unul dintre fii vikingului șef o salvează, Sven, dar și cel mai prost. După ce din greșeală își omoară fratele decide să meargă cu femeia să o ajute să-și împlinească destinul. Noroc cu ea că el ar fi murit de multe ori în filmul ăsta. Firește că cei doi se îndrăgostesc, el se botează creștin pentru ea dar tac-su îl omoară. Ea îl îngroapă și așa se termină filmul. O pierdere de timp fără cusur. 

Fata din tren

Logic că am citit cartea într-o noapte. Genială. Așa că am fost curioasă să văd și filmul. Bunicel. Dar, desigur, după ce citești cartea nu ți se mai pare la fel. Plus că e greu să bagi într-un film trăirile celor trei femei. Ce simt, cum simt, de ce simt. Dar da, dacă vreți să vedeți un film bun, după o carte genială – fără a vă povesti prea multe că aș strica tot farmecul – recomand Fata din Tren. În linii mari este vorba despre trei femei, fiecare cu trăirile, durerile și bucuriile lor. Însă viețile lor sunt legate și se leagă și mai mult după ce se petrece crima. Restul vă las pe voi să aflați. Minunat, minunat! Ce e bun se lasă la final 😉

Despre autor:

Ken Bruen s-a născut în Galway, Irlanda, în 1951. Este unul dintre cei mai importanţi scriitori mystery & thriller din Irlanda ultimelor două decenii. A absolvit Trinity College din Dublin, cu un doctortat în metafizică, după care a colindat lumea timp de peste 25 de ani ca profesor de limba engleză, predând în Africa de Sud, Japonia şi America de Sud.  A început să scrie la mijlocul anilor ’90, cele mai faimoase romane ale sale făcând parte din seria care-l are drept personaj principal pe Jack Taylor. Câştigător al mai multor premii pentru literatura mystery & thriller printre care două premii Shamus.

„Garda”, primul roman din seria Jack Taylor, a fost distins cu prestigiosul Shamus Award, decernat de PWA.

Jack Taylor, un Mladin Irlandez, dar mult mai beat, sau un Marlowe englezesc și poate tot cam atât de beat.

Jack Taylor este dat afară din Gardă, poliția Irlandeză, din cauza bețiilor repetate. Chiar dacă pe vremea când el a intrat în acest servicu băutura era ceva de genul must have, regulile s-au mai schimat cu timpul.

Neavînd nici un alt fel de venit, Jack decide să devină detectiv. Bine, nu decide de la sine, dar este angajat pentru un job pe care nu-l poate refuza. – De reținut este faptul că în Irlanda nu există detectivi particulari.

La început lui Jack totul i se pare o nimica toată, dar habar nu are în ce joc periculos va intra.

O aparentă sinucidere îl pune pe bețivul Jack Taylor în acțiune. La început simte un fel de milă pentru femeia a cărei fată se presupune că s-a sinucis, dar mai târziu nici iubirea nu iese din discuție. Între o luptă între el și el, dar și între el și foști sau actuali membri ai gărzii, unde mai punem și ceva oameni puternici, Jack trebuie să facă față unor lucruri pe care nu și le-ar fi imaginat când încă mai făcea parte din gardă. Cu siguranță că nici băutura nu-l ajuta prea mult și totuși instinctul lui de polițai îl ajuta să miroasă urma.

Inițial am văzut în “Garda” doar o altă carte polițistă. Un alt autor care-și dorește un Marlowe ceva mai modern, dar nimic mai fals de atât. Jack este un irlandez cu vise mari, doar că acestea i se tot spulberă cu moartea celor mai dragi prieteni. Ajunge în stradă, iubește o femeie care-i împărtășește pentru un timp dragostea, dar, cel mai important, reușește să înțeleagă cum a murit de fapt fiica acesteia.

În ciuda faptului că este o carte destul de tristă, autoironia și hazul de necaz nu lipsesc din ecuație. E o carte care merită citită. Nu aveți nevoie decât de trei ore pentru a o devora.

“La câteva zile după Cheltenham, stăteam la masa mea obişnuită. Câştigasem nişte bani pariind la cursa cu obstacole şi încă nu-i risipisem pe toţi. Citeam Time Out. O cumpăram aproape săptămânal. Ghidul Londrei, cu aproape toate evenimentele din capitală.

Planul meu.

O da, aveam un plan. Puţine lucruri sunt mai letale decât un băutor care are un plan. Iată-l pe al meu.

Aveam de gând să strâng fiecare bănuţ pe care-l aveam, să mă mai şi împrumut şi să plec spre Londra.

Să închiriez un apartament şmecher în Bayswater şi să aştept.

Asta era tot. Doar să aştept.

Acest vis mi-a trecut prin cap în multe zile groaznice de luni.

Sean a venit lângă mine tremurând, mi-a aşezat cafeaua în faţă şi m-a întrebat:

– Vreun semn cu plecarea ta?

– În curând.

A mormăit o binecuvântare.

Am sorbit din cafea şi m-am ars pe cerul gurii.

Perfect.

Tăria coniacului mi s-a aprins printre gingii, izbindu-se de dinţi. Clipele dinaintea căderii.

Paradisul într-o coajă de nucă.

J.M. O’Neill a scris în Duffy is Dead că brandy-ul îţi dă suflu, apoi ţi-l ia. Mai mult, trebuia să te trezeşti tot mai devreme ca să bei destul cât să fii treaz la ora deschiderii.

Încearcă să le explici asta neiniţiaţilor.

|n bar a intrat o femeie, s-a uitat în jur, apoi s-a apropiat de tejghea. Mi-am dorit să fiu mai mult decât eram. Coborând puţin capul, mi-am testat abilităţile de detectare. Sau mai curând capacitatea de observaţie. Îi aruncasem doar o privire; cât puteam să-mi amintesc? O haină crem de lungime medie, croială scumpă. Păr şaten închis, până la umeri. Machiaj, dar fără ruj. Ochi adânciţi în orbite, deasupra unui năsuc rotund, gură puternică. Drăguţă, dar nu din cale-afară. Ghete decente din piele maro.

Concluzie: nu era de mine. A vorbit cu Sean, iar el a arătat înspre mine. Am ridicat privirea în timp ce se apropia. M-a întrebat:

– Dl. Taylor?

– Da.

– Putem vorbi puţin?

– Sigur, luaţi loc.

De aproape era mai frumoasă decât mi se păruse. Liniile din jurul ochilor ei erau adânci. Îi dădusem treizeci spre patruzeci de ani. Am întrebat:

– Pot să vă ofer ceva de băut?

– Domnul îmi aduce nişte cafea.

Cât am aşteptat, m-a studiat. Nu în chip discret ci pe faţă, fără nici un subterfugiu. Sean a venit cu cafeaua… şi, ce să vezi, o farfurie cu fursecuri. I-am aruncat o privire şi mi-a aruncat:

– Vezi-ţi de treaba ta.

După ce s-a îndepărtat, ea a zis:

– E aşa de fragil…

Fără să mă gândesc, am spus cel mai neinspirat lucru:

– El? Ne-ngroapă pe-amândoi.

A tresărit de parcă voia să se ferească de ceva. Am continuat brutal:

– Ce doriţi?

Regăsindu-şi calmul, mi-a replicat:

– Am nevoie de ajutorul dumneavoastră.

– Cum?

– Mi s-a spus că ajutaţi lumea.

– Dacă pot.

– Fiica mea… Sarah… s-a… s-a sinucis în ianuarie. N-avea decât şaisprezece ani.

Am scos sunetele convenţionale de compătimire. Ea a continuat:

– Nu cred că s-ar fi… sinucis… Pur şi simplu… pur şi simplu n-ar fi făcut-o.

Am încercat să nu oftez. A zâmbit scurt şi cu amărăciune:

– Asta ar spune orice părinte… nu-i aşa? Dar s-a întâmplat ceva după.

– După?

– Da, a sunat un bărbat, care mi-a spus că „A fost înecată”.

Asta m-a dat pe spate. Mi-am revenit, stângaci, şi am întrebat:

– Poftim?

– Asta a spus. Nimic altceva, doar cuvintele acelea trei.

Mi-am dat seama că nici măcar nu ştiam cum o cheamă.

– Ann… Ann Henderson.

Cât de în urmă eram? Hai, adunarea! Am dat peste cap cafeaua pe care se formase un guler subţire de spumă. Ca să fac ceva, am bâiguit:

– Doamnă Henderson… eu…

– Nu „Doamnă” – nu sunt măritată. Tatăl lui Sarah ne-a părăsit acum mult timp. Ne aveam numai una pe cealaltă… De asta nu m-ar fi… lăsat… singură.

– Annie, când se întâmplă o tragedie din asta, tot soiul de dubioşi şi ţăcăniţi apar de te miri unde. E ca un semnal pentru ei. Devorează durere.

Şi-a muşcat buza de jos, apoi şi-a ridicat capul şi a zis:

– El ştia.

Cotrobăind prin geantă, a scos un plic gros şi a zis:

– Sper să fie destul aici. Sunt economiile pentru călătoria noastră în America. Sarah plănuise totul.

Apoi a pus o fotografie lângă bani. M-am prefăcut că mă uit. A zis:

– O să încercaţi?

– Nu pot să promit nimic.

Ştiu că erau o mulţime de lucruri pe care ar fi trebuit, aş fi putut să le zic. Dar nu am zis nimic. M-a întrebat:

– De ce sunteţi beţiv?

M-a luat pe neaşteptate. Am zis:

– Ce te face să crezi că am de ales?

– Ah, astea-s prostii!

Eram destul de furios, nu de tot, dar pe-acolo, şi am întrebat:

– Şi cum vine asta, să vrei ca un… beţiv… să te ajute?

S-a ridicat, s-a uitat bine de tot la mine şi a zis:

– Se spune că sunteţi bun pentru că nu mai aveţi nimic altceva în viaţă.

Şi a dispărut.”

Mulțumesc, George Cernătescu (personaj real în “Parfumul văduvei negre”) pentru că ai păstrat poza.

Au fost vremuri când publicam la o anume editură din București, acum public la una mai bună. Celei dintâi nu-i facem reclamă pentru că e și așa prea jos. Cea la care public acum se numește Crime Scene Press, dar majoritatea știau deja. E cu crime, sadisme și alte ale.

În acele vremuri a fost făcută și poza aceasta. Undeva, în spatele aparatului, era și George Arion. Cred că Monica Ramirez (foto stânga) venise în țară de vreo doi ani din America (acum s-a întors la americani și bine a făcut).

Fotografia a fost făcută la Teatrul “Al. Davila” Pitești, unde eu, Monica și George am avut lansare (una din puținele din Pitești, pentru că totuși e un oraș care-și faultează locuitorii). După, pentru că tot aveam recuzită, ne-am gândit să ne distrăm și noi ca fetele 😀 Da, știu, tot bărbații din spatele aparatului au fost cei fericiți, de parcă nouă ne-ar fi păsat. Poza asta mi-a amintit că urmează Bookfest-ul, cred că la începutul lunii, încă nu știu. Dar mi-a amintit și să vă spun că “Indicii anatomice” se reeditează și mai iese și romanul “Mascarada”.

Nu știu, probabil că dacă nu pică în ziua votului ne vedem la Bookfest, dacă pică în ziua votului ne vedem prin Argeș la secțiile de votare. Nu de alta, dar pentru unii 5 iunie e zi de muncă 😉

P.S: Abia aștept să văd coperta nouă.

Sunt obosită! Mai mult nu am de spus. Sunt pe ducă, dar rezist eroic. Asta este minunata știre de azi.

Da, azi nu aveți poză. Sunt obosită. Groaznic de obosită, cred că abia mai pot gândi – știu, nu e o noutate. Dar, în același timp, mă minunez mereu că găsesc mereu și mereu același om, ferm, hotărât, sincer și capabil. Da, desigur, nu despre asta era vorba. Oricum, ca fapt divers, în caz că interesa musai pe cineva, azi a fost o zi grea. Am vorbit două ore despre apă și mi-a făcut plăcere. Copiii aceia îmi dau energie și mă fac să zâmbesc indiferent de dezamăgirile mele. Apoi, spre seară, o ședință, care pentru mine ar fi fost obositoare, m-a făcut din nou să fiu încrezătoare și să văd dincolo de toate zidurile. Există oameni, chiar există. Așa cum sunt ei, sinceri, nu, nu perfecți, dar cu voință și fac, fac lucruri mărețe, iar noi nu-i vedem sau dacă-i vedem aruncăm cu pietre în ei pentru că așa am fost învățați. Suntem răi, invidioși, pentru că alții pot și noi nu putem. Îi mulțumesc acelui om că încă îmi dă putere și vreau să fiu la fel când voi fi mare 🙂

Da, bine, revenim la recenzie. Ați auzit de “Jucătorul” – pot spune ultima carte apărută, pentru că următoarea e la editură dar încă nu a apărut :P. Bun, dacă nu o știți, în partea dreaptă a site-ului, veți observa o fotografie pe care scrie mare “Jucătorul”. Ieri, Arcidalia Ghenof, a recenzat Jucătorul pentru “Literatura pe tocuri”. Recenzie pe care o puteți citi aici. Mie mi-a plăcut. Se vede că a înțeles exact subiectul. Nu, e clar că a înțeles subiectul mai bine decât mine, ceea ce mă sperie oarecum.

Mulțumesc din suflet și recenzorului, dar și celor care au găzduit acest punct de vedere. De aici nu rămâne decât să citiți.

Somn ușor! 

Prima care și-a dorit promovare aici este Alis Tieran.

Trebuie să înțelegeți clar că eu nu sunt critic, judecător sau cititor în acest caz. Nu îmi dau cu părerea dacă e bine sau e rău. Am spus, orice fel de artist care vrea să spună ceva și nu are unde o poate face aici. Nu sunt nici corector. Eu dau copy/paste și pun pozele, restul e decis de cei care vor sau nu vor să vă citească, să vă cumpere muzica, picturile sau orice alt talent mai prezentați. E un fel de promovare a talentelor, numai că nu eu sunt cea care judecă asta. Așadar…

Alis își prezintă scrierea astfel:

“

                                                               DRUMUL SPRE LIBERTATE

Scrisă de către ALIS TIERAN

O SCURTĂ PREZENTARE A ROMANULUI POLIȚIST.

       Este vorba despre un tânăr avocat care locuiește în Anglia, care la vârsta de 32 de ani reușește să plece în America în orașul NEW YORK să își apere clientul. Dar în acel oraș era și firma tatălui lui avocat si el și toți cei din acel anturaj conduc două firme. Una de petrol și un birou de avocatură. Reîntâlnirea decurge bine după 32 de ani de absență a tatălui din viața copilului său. Acesta decide să organizeze o petrecere la care invită toată lumea din înalta clasă socială. Unde va avea lovitura de grație. Asociatul, împreună cu guvernatorul, dorind să îl omoare pe bătrân pun la punct un plan, dar printr-o mică neatenție, asociatul cade singur în capcana lui omorându-se. Din cauza acestui eveniment bătrânul este acuzat pe nedrept că ar fi premeditat pentru a prelua ambele firme. Garry personajul principal și fiul inculpatului se străduiește pe tot parcursul acțiunii să găsească dovezile legale prin care îl poate elibera pe tatăl sau. Dar intervine a doua luptă cea dintre el cu el si pentru fata de care s-a îndrăgostit, primind ajutorul celui mai bun prieten, un polițist, pornește într-o luptă devenită personală și o căutare a afacerilor murdare făcute pe ascuns de către guvernatorul acestui oraș.

                     Pare a fi un calapod deja cunoscut de publicul larg. Un fel de roman considerat deja ”Clasic”. Dar este împănat cu multa acțiune, suspans si răsturnări de situație. Evenimente noi și jocul dublu al unor personaje care ne arată dualitatea unora dintre noi. Dar și morala cu care se sfârșește romanul : ” Nu contează câte probleme și obstacole avem de înfruntat dragostea triumfă mereu”.”

Restul e decizia cititorului.

Nu vă spun acum ale cui vor fi celelalte două mâini…

Fragment:

” M-am trezit eu! Din nou aproape eu. Cea veche, cea care urăște bărbații, nu pe toți, doar pe cei care se dau la mine, le curg balele și li se scurg ochii. Pe ei mi-am propus să-i distrug încet, sigur și cu durere. Sigur, asta cât încă o mai pot face. Îmi dau seama că tinerețea nu mai este chiar de partea mea. Încă sunt în formă, nu ca înainte. Înainte s-au întâmplat multe. Am fost în comă, apoi într-un spital de nebuni… nu, nu, pentru a rezolva un caz și așa m-am cam aprins după noul meu coleg, Marius Gibon, asta după ce fraierul de Victor Blid a încercat să mă ucidă și acum stă liniștit într-o celulă.

Nu, încă nu am intrat în vreo relație care să-mi dea dureri de cap. După ce m-am despărțit de Paul, tipul arătos de la Moravuri, dar fără prea multă materie cenușie, am decis că e mai bine să-i ucid cu un zâmbet, decât să mă omoare ei plictisindu-mă de moarte. Nu înțeleg de ce bărbații nu pot purta discuții adevărate, totul se reduce la sex, iar sexul nu e o prioritate decât dacă vreau să-i fac animale de companie. Nu, greșesc din nou, animalele de companie au personalitate, ei nu mai au.

Telefonul îmi zbârnie static în buzunar. Nu vreau să răspund, e aproape primăvară, e soare, e cald și pentru prima oară după câteva luni merg pe jos, fără mașină, fără însoțitori care să-mi apere spatele, pentru că șeful meu încă e convins că cineva mă vrea moartă. Probabil că așa este, dar în ultimele luni am făcut multă recuperare fizică și acum chiar sunt în stare să dau cu pumnul sau să fug în caz de nevoie. Telefonul insistă. Îl scot cu două degete din buzunarul gecii de piele și privesc ecranul. Mihai Iordache, șeful și părintele meu adoptiv. Nu aș vrea să-i răspund, dar cu el nu fac jocuri din astea. Este unul dintre puținii bărbați pe care chiar îi respect.

– Da, am spus.

– La naiba, Lala, te caut de ieri.

L-am ținut închis în weekend. De obicei lucram sâmbăta, uneori și duminica, dar de data asta am simțit nevoia să stau puțin singură, să mă regăsesc. Ok, nu am stat singură, doar am agățat un pămpălau într-o bodegă obscură, i-am promis paradisul, l-am lăsat să adoarmă, după ce l-am îmbătat bine și am plecat acasă. Menționez că n-am pus gura pe alcool, doar i-am promis lui Mihai că asta nu va mai fi o opțiune, cum nici sexul la întâmplare nu va mai exista, dar, până la urmă, orice fată are dreptul să se distreze, nu?

– Să zicem că am fost puțin ocupată.

– Sper că nu ai făcut nimic din… oh, la dracu’, nu contează. Avem un caz, iar Gibon și noul “recrut” nu știu de unde să-l apuce.

– Recrut nou? m-am mirat.

– Mișcă-te la secție dacă vrei să afli mai multe, de acum ești din nou activă, nu poți chiuli. Ai avut aproape un an la dispoziție să te odihnești.

– Hmm, am spus și am închis. Alte cazuri. Mor oameni pe capete, corupția e în floare, țara asta se duce pe apa sâmbetei, iar eu nu fac decât să mă prefac că într-o zi lucrurile se vor schimba. Dar chiar de ar fi așa, nu se va întâmpla cât timp voi trăi.”

…….

1. Un film de Oscar, dacă mă întrebați pe mine, în materie de crime.

O poveste fascinantă care merge pe trei planuri, trecutul îndepărat, trecutul apropiat și prezentul, dar urmărind același fir logic. După ce fiica îi e violată și ucisă, colegul ei încearcă, treisprezece ani, să îl acuze pe vinovat. Crima se petrece după 11 Septembrie, când toată America practic e paralizată și toți dau vina pe jihadiști, numai că cel care a omorât-o și violat-o pe fata polițistei – Julia Roberts – nu este un membru extremist al jihadului, așa cum încearcă toți ceilalți să-l facă pe Ejiofor să creadă. Însă nici Ejiofor, nici Julia și nici Nicole Kidman nu se dau bătuți. Ei știu adevărul, doar că nu au probele.

Mai rău e că poliția, FBI-ul și procurorii îl ajută pe criminal să scape sub scuza că asasinul este inflitrat într-o grupare extremistă. După treisprezece ani, timp în care polițistul nu-și găsește liniștea, se întoarce la FBI. Acum lucrurile stau altfel, pentru că femeia de care a fost mereu îndrăgostit (Kidman) este procuror și poate redeschide cazul. Dar oare asta vrea și mama fetei? Și unde se ascunde adevărul? Și câte piste false vor mai urma?

Da, chiar un film de Oscar cu o acțiune destul de complicată și un final la care eu, personal, nu m-aș fi așteptat vreodată. Bun scenariu, bună regie, minunați actori. Dacă veți avea ocazia să-l vedeți nu ar trebui să-l ratați.

2.  The Boy

Să nu mă întrebați de ce, dar îmi plac filmele cu copii sadici. Numai că de data asta este vorba despre o păpușă copil. Ei bine, o domniță din America fuge în Anglia unde i se oferă un post de dădacă mult prea bine plătit. Ea fuge de fostul ei iubit, un bărbat furios care o caută pretutindeni, așa că vede în asta singura ei scăpare. Doar că atunci când ajunge la conacul misterios, familia care o întâmpină îi dau în grijă o păpușă. Îi dau toate indicațiile necesare pentru a se îngriji de păpușă și, înainte să plece în vacanță, o pun să promită că va respecta regulile. Tânăra este de acord, dar imediat ce aceștia ies pe ușă ea aruncă păpușa într-un colț neavînd de gând să respecte nici o regulă.

Numai că încep să se întâmple lucruri misterioase și, până la urmă, ea înțelege că în acea păpușă se află totuși un suflet. După ce află povestea copilului care murise cu douăzeci de ani în urmă, începe să-i dea atenția de care anevoie, dar asta nu înseamnă că lucrurile nu se complică. Ei bine, un horror bunicel, mai bun decât cele din ultimii ani, asta pentru pasionați.

Nu știu dacă cunoașteți personajul, dar nici nu contează, asta trebuie să descoperiți în carte. Așa cum nu știu nici dacă crima e sonată sau sonata e o sonată. Știu că sâmbătă am anunțat pe facebook că am terminat noua aventură a Iolandei. După ce a fost împușcată, în comă șase luni și amnezică, Iolanda revine, doar că nu așa cum ați vrea voi. Desigur, sexy, ușor răutăcioasă, dar la ospiciu. Știu, mulți veți spune că acolo e și locul meu și nu vă contrazic – vă rog, vă rog, internați-mă pe viață pentru că nu mai suport omenirea, jur că mă înțeleg mai bine cu nebunii ăia cu acte, decât cu cei care se cred întregi la cap, dar nu-și dau seama că ar trebui să fie în locul ălora de la Nr.9.

Dar, să trecem peste, pentru că nu despre asta vorbeam. Așa cum i-am zis lui Alex Arion “am terminat, am terminat, se fini la comedie”, firește că e la mișto scris, avem noi limbajul nostru. A, da, pentru cine nu știe Alexandru Arion este editorul și șeful nostru de la Crime Scene Press, cel care are grijă de noi – adică eu, George Arion și Stelian Țurlea – dar, mai ales, are grijă de cărțile noastre, pentru că, firește, nu are de ales. Eu îl ameninț cu pistolul, Stelian Țurlea îl toacă non-stop, iar George Arion este cel mai bun, aici nu avem ce discuta. Dar cu mine și cu domnul Țurlea e greu, mai ales dacă ne punem “gurile păcătoase” pe bietul om :))

Dar nici despre asta nu era vorba. Spuneam că Iolanda se întoarce, de data asta direct la ospiciu trimisă de Mihai Iordache (pentru cunoscători). Eh, ce va fi nu vă spun. Dar, ținând cont că Iolanda încă e în recuperare, nu o veți întâlni chiar pe nebuna care dă cu pumnul, dar măcar umorul negru revine la normal și ironiile deloc subtile. Și spre dezamăgirea unora de data asta nu face sex. Ce ați înnebunit? Cum naiba s-o facă în ospiciu cu vreun nebun? Totuși… avem și noi limite.

Da, “Sonata crimei”… sunt puțin mândră de ea. Mai are nevoie de un retuș pe care sper să-l termin până mâine și editorul, cel pe care-l ameninț, desigur, va primi și varianta finală. Și… și… deja o încep pe următoarea. Sper să nu mă bată Alex, dar i-am ascultat sfatul. De data asta e ceva foarte, foarte românesc 😉