Nu, nu fac o chestie de bravură, dar poate că sunt singurul argeșean care a fost tradus în Anglia. Poate și singurul care a scris în jur de 20 de cărți – SSFH și Crime – și toate au avut succes în țară. De la București în Ardeal (tot Ardealul chiar și unde se pune cuiul în hartă, adică prin Odorheiu, Maramureș, etc), Sibiu, Buzău, Vâlcea și câte or mai fi că le-am pierdut numărul. Am fost singurul argeșean care a lansat la Canary Wharf – dacă nu știți ce e asta, vedeți “Capitala Angliei” :)). Am fost unul dintre puținii din Argeș care l-a cunoscut pe Sir Iacobescu. Dar ce contează?

Din punctul ăsta de vedere am reprezentat Argeșul cu succes. Credeți că i-a păsat vreunui argeșean? Măcar piteștean? Nu!

În 2009, la Deva, cartea mea “Războiul Reginelor” a luat premiul întâi pentru cea mai bună carte pentru tineret. A știut cineva din urbea asta? I-a păsat vreunei autorități? Ați făcut totul să ignorați un om care a dus cultura județului vostru în țară. Singurul care a scris și a urlat în privința asta a fost regretatul Marin Ioniță.

Dar pentru voi sunt o paria și puțin vă pasă. Urăsc județul ăsta și pe cei din vârf care nu apreciază decât banul care și-l pot băga în buzunar.

Vă mulțumesc! Nici voi nu reprezentați pentru mine decât niște parveniți inculți.

Oho, și sunt multe, multe, mult mai multe de la 21 de ani de când scriu: Fantasy, Antologii, Interviuri, Cărți de dragoste etc. Asta sunt eu, dar voi nu sunteți decât niște politicieni fără cultură. Nu, nu sunteți intelectuali. Sunteți doar nepăsători… scuze, vă pasă de ce puteți băga în buzunar.

Doar nu credeți că ar exista vreo rețetă. Sau, dacă chiar e, eu habar nu am care, ce și cum.

Când abia mai ai timp să rezolvi una, alta, mutatul pare ceva ce poate fi făcut cu ușurință.

Mai întâi există acea poveste cu Oficiul de Cadastru. Dacă e să mă întrebați pe mine cea mai incompetentă instituție din Pitești. Am tot fost pe la instituții de stat având nevoie de diverse, dar niciunde n-am pățit ca aici. Nu am să intru în toate detaliile, nu pentru că n-aș putea, dar nu vreau. Ei bine, de-a lungul acestor luni mi-au fost cerute mai multe acte de la oficiul de cadastru. Documente care expiră după o zi pe alta. Pe la al treilea constat cu surprindere că oamenii în loc de Oana au scris Ioana, ceea ce era o problemă gravă. Le spun iar ei, în replică, îmi cer două sute de lei pentru a face schimbarea numelui. Ei aici a fost greșeala lor pentru că am luat foc, așa, dintr-o dată. “Păi e vina mea că sunteți voi proști și nu știți să citiți?”. Nu, că, mâr, că una, că alta. Când am cerut să vorbesc cu directorul imediat s-au autosesizat și și-au recunoscut vina. Bun, azi, în sfârșit, la finalul jocului, mai trebuia dus un act cerut de notar de o săptămână. Dar ce să vezi, acea angajată care se ocupa de lucrul ăsta e mutată în altă parte, așa că nimeni nu mai face nimic. Concluzia, femeia aia era singura care știa ce face. Bun, ținând cont că era ultima zi în care puteam face și drege, încep presiunile, notarul, eu, banca, divinitatea și tot așa. Păi ce? credeți că a fost simplu? Nuuuu, ziceai că cer codul BCR-ului de la seif. Și nu, nu puteam ridica eu hârtia pentru că trebuia să o facă notarul, de parcă notarul nu mi-o dădea tot mie. WTF. Nu vreau să mă aprind din nou.

Una peste alta e complicat să încerci să te muți când ai de alergat și în stânga, și în dreapta. La un moment dat uiți ce dracului mai vrei să faci. Sau ajungi mult prea obosit acasă și nu mai vrei, clachezi. Dar eu tot cred că am găsit soluția. Mai întâi cărțile și plușurile, apoi ce o mai fi să fie.

Dacă nu știți cine e Georges Simenon poate să vă fie rușine, ținând cont că a fost unul dintre puținii francezi, după părerea mea, care a reușit să ducă romanul polițist la rang de artă.

Stilul lui Simenon a fost mereu puțin atipic, dar foarte intens în același timp. Niciodată nu s-a întâmplat, în romanele sale, ceea ce părea că se va întâmpla.

Am fost destul de surprinsă să dau peste o ecranizare 2017 cu Maigret. Desigur, ținând cont că am toată seria și am și citit-o – adică nu o am doar așa să fie acolo – imediat titlul mi-a atras atenția: Maigret: Noaptea la Răscruce (2017). Vă spun un secret, nu mă uit niciodată la filmele în care joacă Rowan Atkinson. Personajul acela oribil și scârbos, Been, chiar nu e genul meu. Noroc că nu am observat că el este Maigret pentru că aș fi zis “pas”. Și totuși, iată, Atkinson poate să joace bine. În sfârșit a reușit să-mi schimbe părerea. Cei care au citit cărțile știu cu siguranță că personajul este unul serios, muncitor și familist. Întoarce lucrurile pe toate părțile și nu se abate de la drum până nu află adevărul. Iată că Atkinson l-a interpretat genial.

Cu toate că acțiunea se petrece în Franța, pentru că autorul a fost francez, desigur, filmul este făcut de englezi. Poate că ăsta e singurul lui minus. Oricât au încercat nu au reușit să redea aerul franțuzesc și, puțin, ai impresia că vezi Crimele din Midsomer. Desigur că ăsta nu e un impediment. Din contră, parcă e puțin mai sofisticat decât imaginea franțuză văzută în cărți.

Ecranizarea este chiar una reușită. Povestea își urmează firul ca în carte, fără mari abateri. Maigret este ceea ce trebuie, iar celelate personaje parcă au ieșit dintre paginile scrise de Simenon. Cu siguranță iubitorii genului vor fi încântați să vadă primul Maigret ecranizat – dacă o fi primul pentru că n-am mai urmărit situația în ultimii ani. Oricum, pentru mine a fost o surpriză plăcută. Cu atât mai plăcut este faptul că “lumea bună” a filmului a început să se oprească și asupra scriitorilor mari de Crime. Ceea ce pot eu să vă urez e să aveți vizionare plăcută și, de ce nu, pentru cei care nu au citit cărțile și au de gând să înceapă acum, lectură cu folos!

A fost odată…

Toate au fost odată că dacă n-ar fi fost noi ce am mai fi povestit. Nu doar serialul în cauză poate începe cu “Once Upon a time” ci și viețile noastre, pentru că toți avem câte ceva de povestit.

Dar nu e vorba despre noi, ci despre ei. Adică despre el. V-am spus vreodată cum m-am îndrăgositit de serialul ăsta?

Ei bine, prima mea care de povești am citit-o pe la 16 ani. Cât am fost mică mi le-a spus tata, când m-am apucat eu serios de citit, de una singură, la vreo 10 ani, m-am apucat de romane serioase, primul pe care l-am citit a fost polițist, așa că na. La 16 am citit o poveste pentru că era musai pentru școală. Și s-a declanșat dragostea. Apoi, în vreo doi ani le-am citit pe toate, rusești, turcești, arabe, românești, italiene, tot. Logic că știam și știu cam toate poveștile din toate colțurile lumii. – Și, pentru cine n-a citit poveștile rusești – nu le recomand copiilor – mare păcat, încercați sunt bestiale – Și uite așa, în urmă cu vreo trei ani văd eu “Once upon a time” care era pe la sezonul 2. Și pentru că nu aveam ce dracu’ să fac am zis să mă uit și asta fac și astăzi, mă uit. 

Mai întâi m-a fascinat faptul că poveștile pot fi schimbate, că personajele negative pot deveni pozitive. Că n-au fost și ele înțelese când era cazul. Dar, mai ales, îmi place că așa cum am susținut mereu nimeni nu poate fi absolut rău sau absolut bun. Serios, zâna cea bună mai are momente de răutate așa cum Regina Cea Rea are momente de umanitate până rămâne umană. 

Nu numai că e unul dintre acele seriale care te deconectează total de la viața cotidiană, dar vezi mai profund în povești și înveți să visezi. Da, eu cred că magia există și mai cred că din serialul ăsta, dacă îl vezi și cu mintea, ai multe lucruri de învățat. Așa că vizionare plăcută! Aveți ce…

Azi nu vă țin mult de vorbă. Nu de alta, dar mâine… mâine e mâine, iar eu oricum nu sunt într-o stare prea grozavă. Dar Arci și Literatura pe tocuri mi-au făcut o mare bucurie. Vă invit să citiți AICI un interviu minunat. Vă mulțumesc pentru frumusețea și interesul de care ați dat dovadă!

Uneori e bine să mai știți că mai facem și cultură, nu doar lucruri pline de invidie și răutate. Tocmai de aceea le mulțumesc fetelor pentru ceea ce fac și mai ales că ne-au dat nouă o șansă, nouă Crime Scene Press. O editură destul de mică ca vârstă, dar cu un istoric demn de invidiat. Vă mulțumesc din suflet!

Da, da, am vrut să scriu despre politică, dar n-am făcut-o din două motive: unul ar fi că nu am avut timp și al doilea că între timp m-am plictisit. Dar dacă vreți subiecte interesante din Argeș, puteți citi aici tot ce vă interesează.

Acum să trec la ce mă doare. Bine, firește că nu mă doare mare lucru, dar așa e vorba. Ei, da, revenim la “Indicii Anatomice”, prima mea carte polițistă și cea tradusă în Anglia. Bine, poate că în conștiința umană a rămas și cea mai bună, dar George Arion zice că e mai mișto “Mascarada”. Eu nu știu exact ce să cred.

O primă recenzie excelentă o găsiți aici, pe Literatura pe Tocuri.  Pentru cei care știu deja cartea aceasta e la a doua ediție, sub îngrijirea și oblăduirea lui George Arion și Crime Scene Press, dar mai ales a lui Alexandru Arion.

Nu vă țin mult de vorbă astăzi pentru că îmi e teribil de lene, dar, dacă ați mai trecut prin blogurile mele știți bine că într-un fel a fost și crime-ul meu de suflet. Așa că vă invit din nou să o citiți. Nu o să vă pară rău!

Mulțumesc, George Cernătescu (personaj real în “Parfumul văduvei negre”) pentru că ai păstrat poza.

Au fost vremuri când publicam la o anume editură din București, acum public la una mai bună. Celei dintâi nu-i facem reclamă pentru că e și așa prea jos. Cea la care public acum se numește Crime Scene Press, dar majoritatea știau deja. E cu crime, sadisme și alte ale.

În acele vremuri a fost făcută și poza aceasta. Undeva, în spatele aparatului, era și George Arion. Cred că Monica Ramirez (foto stânga) venise în țară de vreo doi ani din America (acum s-a întors la americani și bine a făcut).

Fotografia a fost făcută la Teatrul “Al. Davila” Pitești, unde eu, Monica și George am avut lansare (una din puținele din Pitești, pentru că totuși e un oraș care-și faultează locuitorii). După, pentru că tot aveam recuzită, ne-am gândit să ne distrăm și noi ca fetele 😀 Da, știu, tot bărbații din spatele aparatului au fost cei fericiți, de parcă nouă ne-ar fi păsat. Poza asta mi-a amintit că urmează Bookfest-ul, cred că la începutul lunii, încă nu știu. Dar mi-a amintit și să vă spun că “Indicii anatomice” se reeditează și mai iese și romanul “Mascarada”.

Nu știu, probabil că dacă nu pică în ziua votului ne vedem la Bookfest, dacă pică în ziua votului ne vedem prin Argeș la secțiile de votare. Nu de alta, dar pentru unii 5 iunie e zi de muncă 😉

P.S: Abia aștept să văd coperta nouă.

Sunt obosită! Mai mult nu am de spus. Sunt pe ducă, dar rezist eroic. Asta este minunata știre de azi.

Da, azi iar mă laud. Miercurea trecută a apărut partea a doua a interviului din Jurnal de Argeș. Maestrul Marin Ioniță m-a iscodit bine, până am spus tot ceea ce poate că în alte condiții nu aș fi făcut-o. Le mulțumesc din nou și celor de la Jurnal de Argeș și Maestrului că m-au lăsat să vorbesc așa în neștire despre lucruri pe care ar fi trebuit să le spun mai spre moarte. Dar, na, au ieșit de acum, asta este 😀

Mi-a luat o grămadă de timp, de parcă mă pregăteam pentru un război în Irak… nu, acolo m-aș fi dus repede fără să stau atât. Președintele secției mele de la USR mi-a tot spus să fac cv-ul ăla, dar niciodată n-am găsit timpul necesar. Bine, zilele astea am avut și o grămadă de acte de făcut, de dat un examen practic pentru a-mi veni diploma aia de PR, să scriu că vreau să predau cât mai repede manuscrisul și mi-am ales și eu ditamai subiectul de greu.

Dar așa mă apucă pe mine. Și între acte, scris, examen, învățat rusă și citit vreo trei cărți, iată că mi-a venit inspirația și l-am făcut. Îi mulțumesc lui Victor Gh. Stan pentru răbdare. Adevărul e că dacă nu s-ar fi ținut de capul meu acum nu mai eram aici, fix pe siteul USR secția pentru Tineret și Copii. Gata, acum sunt în regulă.