Iarna, cum ne dă ea mereu bătăi de cap.

Ăștia mici nu știu cum erau iernile odinioară, bucuria noastră. Dar, dacă vreți să aflați mai multe, iată că am găsit ceva super interesant cu poze multe.

E o întreagă isterie cu gerul ce o să vină. De parcă am trăi la tropice și așa ceva nu s-a mai întâmplat în Românica. Ei bine, ba da. Au fost ierni mult mai geroase decât asta. Copiii se duceau la școală și oamenii la muncă. Fără să aibă mașini cu roți de iarnă și căldură. Cel mult aveau un cal și o trăsură, dar îmi e greu să cred că le ținea de cald. Cu toate astea, în epoca dezghețului și a tropicelor, ne-am învățat să ne plângem. Da, e frig, e iarnă, e normal. Poate că nu ați aflat până acum dar cam așa se întâmplă în lunile astea de iarnă. Că doar de aia iarna nu-i ca vara. Ce să faci? Oamenii ăia din Maramureș care au temperaturi de minus multe grade iarnă de iarnă nu se mai plâng. Copiii lor se duc la școală, iar cei maturi își văd de treburile zilnice. Noi, nu! Noi suntem firavi. Crescuți toți pe insule tropicale. Dacă dă un pic de frig închidem școlile. Dar n-am pune unul mâna să facem ceva. Dă zăpada închidem drumurile, cu toate că pe vremea lui Ceaușescu se ieșea cu sapa. Acum? Să dea dracii dacă ar mai da vreunul cu sapa. De, așa e în democrație. Să vină statul să facă. Ba pune mâna, mă, mălai mare și fă tu. Ne-am obișnuit să vină alții să ne ia mormanul de la ușă. De aia nu mai ține nici țara asta cu noi pentru că suntem niște putori închipuite. După cum ne tratăm țara ne tratează și ea pe noi. Și bine ne face. Nu că ar pricepe cineva ceva, dar poate, totuși, vă mai vine câte un gând bun prin minte. 

Și da, e IARNĂ!

Și iată că se poate.

Iarna poate veni și fără ca autoritățile să fie surprinse. Deci se poate. 

Am plecat joi de acasă într-o încercare nebună de-a străbate țara. Mă rog, exagerez, că nu am străbătut-o. Doar că toată lumea urla că e cod. Ba galben, ba portocaliu, ba chiar roșu. Joi a fost cum a fost, dar vineri, oh, vineri. Am plecat pâș-pâș spre București. Multe drumuri blocate în față și în spate. Se circula destul de bine dacă roțile mașinii nu ajugeau pe porțiuni înghețate. Și au ajuns. Doar că, uneori, și experiența își spune cuvântul. Nu pot spune că am mers cu zece la oră, pentru că cea mai mică viteză a fost de optzeci pe porțiunile cu adevărat grele. Și au fost câteva. Oricum, pe măsură ce mă apropiam de capitală ningea tot mai rău. Nu mi s-a întâmplat niciodată să nu văd pe unde merg din cauza omătului. Dar iată că pentru orice este un început. Nu neg, ningea Dumnezeiește. Feeric. Doar că șoferul din mine nu putea să observe frumusețea. 

Inima mi s-a strâns când am intrat în capitală. Cum de ce? Că doar nu e prima ninsoare pe care o prind în principalul oraș al țării. Și cu toate că n-am prins niciuna așa violentă, tot n-am mai ieșit din oraș. Dar, de data asta, surpriză. Cu toate că ningea de parcă stătea cineva deasupra mea cu sacii, drumurile orașului erau negre. În București, cu toată zăpada, se circula. De cum am intrat în oraș am făcut doar cincisprezece minute până la locația în care trebuia să ajung. Nici pe timp de vară n-aș fi reușit performața asta. 

Iată, deci, se poate. O femeie, Gabriela Firea, desigur, a reușit să nu fie surprinsă de iarnă, de coduri și alte impedimente. A reușit să bage pluguri și să curețe drumurile principale. Șoc, da, șoc. Uite că iarna nu e chiar atât înspăimântătoare dacă nu ești surprins. La naiba!

Publicația “Destine” a fost înființată în 1990 și este la al douăzeci și cinci-lea an de existență. Are douăzeci și patru de pagini și costă doar patru lei virgulă cinci. Este o publicația a USR filiala pentru Copii și Tineret, așa cum este și publicația “Clipe Albastre”. Aseară răsfoiam Destine pentru a mai afla ce se mai întâmplă prin filială. Vorbesc acum despre numărul 124-126 din 2014, număr care încă se mai găsește, dar nu pentru mult timp pentru că trebuie să apară și următorul.

După cum știți deja – iar dacă nu aflați acum – am o obsesie rusească. Despre cultura lor, politica lor, Putin al lor. N-am ce face, cred că am fost rusoaică într-o altă viață sau voi fi în următoarea. Tot ce e rusesc e mai presus de mine. Îi ador pe ruși, nu știu de ce, e dragostea aia pe care nu o poți explica. Știți cum e să vi se pună așa pata pe ceva și să iubiți necondiționat, fără întrebări și răspunsuri, fără speranțe sau iluzii, doar așa, să iubiți. Ei bine, cam asta se întâmplă cu mine când vorbesc despre ruși. Literatura lor, armele lor, picturile lor, geniile lor, toate astea îmi plac la nebunie, de parcă m-aș droga.

Dar să ajungem la Matrioșka. Știam, firește, că este inventată în Rusia această păpușă, așa cum știe aproape oricine. La un moment dat m-am gândit că ar putea fi o armă bună, pentru ce nu vă spun, încă păstrez ideea asta. Doar că neducînd ideea mai departe nici nu m-am interesat în amănunt unde, de ce și când. Dar când desitun îți dă semne, iată că ți le dă prin revista Destine, ca să nu ziceți că nu există. Așa că la categoria “Din cultura rusă” dau exact peste “arma” pe care încerc s-o creez de vreun an și ceva. Și ce aflu? Desigur, asta știți și voi. Matrioșka este o păpușă din lemn de mesteacăn sau tei, viu colorată, goală pe interior, în care sunt introduse alte păpuși, mai mici, aproape identice. Prima oară a apărut în 1890 în localitatea Abramțevo, dar centrul de confecționare a devenit Serghiev-Posad.

Povestea a început de la ouăle de Paști viu colorate care se realizau în vechime din lemn pictat. Și japonezii au o astfel de jucărie – ceea ce e logic – doar că aceasta reprezintă un bătrânel jovial, cu mustăți lungi și albe. Darumu sau budistul Fukuruma, păpușă alcătuită din cinci figurine.

Povestea păpușii rusești pornește de la pictorul rus Serghei Maliutin, care ținea într-o mână un ou pictat și în alta figurina japoneză, de aici pornind ideea. După indicațiile pictorului, strungarul Zvezdocikin a realizat păpușile și așa s-a născut Matrioșka, o fetiță îmbrăcată în sarafan rusesc, cu șalul ei și un cocoș negru în brațe. Ce-a de-a opta figurină, și cea mai mică, înfățișează un bebeluș în fașă. Astfel păpușile devenind un simbol al fertilității.

Dacă nu știați – că eu nu știam – există și muzee matrioșcice, primul dintre ele, care deține aproximativ paisprezece mii de exemplare, a fost deschis în Moscova în 2001. De la regiune la regiune păpușa este altfel reprezentată, în unele fiind și flăcăi buni de luptă. Așa că păpușa asta are o adevărată istorie în spate. Ceea ce mi se pare cu adevărat remarcabil e că tot ceea ce dețin rușii, chiar dacă pare nesemnificativ, e încărcat de simboluri pe care nu le-au uitat. Din păcate noi le-am uitat demult pe ale noastre. Abia ne mai amintim cine suntem fără să ne englezim sau franțuzim, așa, că pare interesant. Uite de aia îi admir eu pe ruși. Ei nu uită și nu își vorbesc limba cu englezisme și alte amestecături.