De obicei deciziile mele sunt radicale. Mereu e alb sau negru și, tot de obicei, am constatat, e minunat să fie așa. Doar că nu mereu fac asta. Pentru că uneori mă gândesc mai mult la ceilalți decât la mine. Mereu am impresia că oamenii merită măcar șansa de-a fi prieteni sau amici sau cunoștințe. Sau că merită să-i ajuți atunci când chiar sunt disperați și tu ești ultima lor scăpare. Sau, cel puțin, ultimul om care ar putea întinde o mână. Dar știți cum e, dacă i-o întinzi de prea multe ori ți-o ia cu totul și apoi te trezești până-n gât că nu mai faci altceva decât să alergi pentru binele altuia, să îți faci griji că n-are, că nu poate, că nu știe și tu trebuie să fii mereu stâlpul de sprijin.

Ai fie, asta n-ar fi nimic, dar chiar și făcând toate astea ți se reproșează diverse și stai să te întrebi ce dracu’ e în capul tău. Cu toate astea o iei de la capăt pentru că nu ai vrea să faci omul să sufere, pentru că nu ai vrea ca omul să creadă că nu se poate baza pe tine și alte bazaconii de felul ăsta.

Tocmai de aia trebuie să-i mulțumesc lui Sorin – și atât că nu vrea reclamă – pentru că la sfârșitul lui 2017 mi-a deschis ochii: “Cu unii oameni nu poți rămâne prietenă, pentru nu că fac decât să te tragă în jos, să te întoarcă înapoi și să-ți distrugă orice drum pe care l-ai începe. Cel mai bine ar fi să tai firul cu totul”. Recunosc, în acel precis moment nu mi-a convenit prea mult. M-am gândit imediat cum se va descurca fără să fiu acolo când are nevoie. Apoi am stat și am analizat cum, de fapt, pe orice drum aș porni eu, personajul, chiar dacă nu are acces la informație ci doar un al șaselea simț bine dezvoltat, reușește să mă facă să simt o vinovăție absurdă, de parcă aș fi omorât un om și trebuie musai să-mi spăl păcatele. Ceea ce înseamnă, în viziunea lui, să mă închid într-o cameră și pe cât posibil să nu mai comunic cu nimeni până nu mă lecuiesc.

Fix pe data de întâi parcă am avut revelația. Da, trebuie să se încheie acest ciclu nefast pentru mine. Nu numai că mă ține pe loc, dar are și darul de-a mă tot face să mă întorc cu gândul în trecut. Și cum să ai și tu o viață normală – bine, normalitatea la mine oricum e relativă, dar e a mea – dacă tot nu tai firele și apoi sfoara? Așa că am început mai întâi cu eliminarea cunoștințelor comune. Asta e, selecție naturală. Am înțeles și faptul că personajul nu are capacitatea, discernământul, de-a pricepe lucrurile astea. Așa cum nu a avut niciodată capacitatea de-a pricepe altceva în afară de propria persoană. Drept urmare am zis că decizia mea, de data asta, va veni fără explicații pentru că nu are sens să ne tot explicăm în fața unora care oricum te scot vinovat în fața planetei, dar mai ales în fața lor, după ce te-ai zbătut, i-ai ajutat, ți-ai călcat pe orgoliu de zeci de ori. Da, așa cum spuneam, anul ăsta sunt decisă să elimin orice persoană toxică din viața mea. Încerci să mă convingi că deții dreptatea absolută? Atunci, pa! Încerci să mă convingi că e vina mea deși am stat după tine când erai pe moarte, atunci, hai, pa! Încerci să-mi controlezi acțiunile și sentimentele, în acest caz te poți întoarce la origini fără drept de apel. Dar cel mai rău mor pe ăia care îmi spun cum să mă port, cum să mă îmbrac, cum să nu îmi lipesc chestii pe față și să nu cumva să-mi fac tatuaje, dar n-au nimic împotrivă dacă-mi toarnă alcool în pahar, nu de alta, dar ăla face bine și la neuron și la ficat. Hai, marș, sunt sătulă de ipocriți. O, da, și mai e categoria care-i judecă pe toți. Mai judecați voi pe cineva în fața mea și o să vedeți pe dracu’ în persoană. De parcă ați ști voi ce e în mintea și sufletul omului. De parcă ați fi perfecții pământului. Și mai rău, la rândul vostru vă întrebați de ce oamenii vă judecă la rândul lor. Pentru că meritați. Și din nou, mai bine pa pentru că nu am nevoie de așa ceva. Nu se învârte soarele după voi, jur, am observat eu.

În rest, să fiți fericiți! Nu vă judec și nu vă condam, doar vă alung!

În urmă cu ceva ani eram primul depresiv al neamului. În primul rând pentru că îmi era comod și e știut că depresia crează dependență și, în al doile rând, fiind un sistem de auto apărare. Se știe că de multe ori depresia e bună pentru că altfel am fi în stare să ucidem cu sânge rece, iar mecanismul nostru ne oprește dându-ne o depresie.

De data asta cred că s-a întâmplat pentru că sunt eu prea zmeu și cred că pot face totul singură.

Ei bine, n-am mai avut așa o stare de ceva ani. Că n-am bani, că n-am una, că n-am alta, pur și simplu nu stau să-mi bat capul. Ce o fi o fi. Dar azi am picat. Uite așa, dându-mi seama că nu pot singură. Nu pot singură să ridic o amărâtă de cutie să o duc în mașină. Nu pot. Mintea mea a tot încercat să găsească soluția, dar iată că nu a găsit-o. Pe de o parte din mândrie, pe de alta pentru că nu am chef să rămân datoare cuiva. Și atunci?

Și atunci ce? M-am înfuriat teribil, apoi, pur și simplu, am picat. Și din acel moment cu greu am mai suportat ceva în jur. Acum încă mă mai gândesc, ce, cum și în ce fel? Habar nu am. Soluții? Nu am acum. Poate că vin ele, poate nu vin, dar știu sigur că e musai să se întâmple cumva pentru că acele cutii nu se vor duce singure unde trebuie să se ducă.

Și uite așa… cine ar fi crezut că, până la urmă, mă vor dărâma niște cutii. La dracu’.

Haita sunt cei care îți sunt alături la bine și la greu. Nu trebuie să fie mulți, doar câțiva care să înțeleagă atunci când e cazul.

Exemplul meu e evident. Noi suntem o “haită”. Și când spun asta mă refer la redacție. Așa cum un club moto este o haită. Firește, cu bune și cu rele, pentru că e imposibil să fie toate bune. Cu toane și nervi, dar, în același timp, cu sentimentul că oricât te-ai fi înjurat azi cu unul dintre ei, mâine știi că te poți baza pe respectivul.

“Haita”, firește, poate fi gruparea de prieteni sau cea de la muncă – mai rar în acest caz, dar nu imposibil – E important să știi că te poți baza pe cineva. Pe colegul, prietenul, ruda… Nu știu, dar e clar că voi înțelegeți ideea. Trebuie să o înțelegeți. Există prieteni și prieteni, relații și relații, oameni și oameni. Și dacă nu-i înțelegem pe fiecare așa cum e atunci nu facem decât să fim răutăcioși la modul gratuit. Eu îmi doresc să fiu înțeleasă cu toanele și fițele mele, pe care, de ce să mint, le am. Dar dacă oamenii de lângă mine mă iubesc cu adevărat înțeleg că și defectele fac parte din ceea ce sunt eu. Nici unul dintre noi nu e perfect.

Într-un grup, mai mare sau mai mic, apar și neplăceri, asta e clar. Dar dacă suntem uniți putem trece peste. Asta e, fiecare om e așa cum e el. Nu toți reacționăm urât la nervi. Unii – cum aș fi eu – țin mult până să se exteriorizeze, alții, din contră. Na, fiecare cum l-a lăsat natura. Dacă am fi la fel ne-am plictisi. Mai rău e că nu încercăm să ne înțelegem unii pe ceilalți. Sau nu mai avem răbdare. Dar totuși, e ceva care-mi place la noi, ne unim dacă unul pățește ceva. Sau așa vreau să cred.

Cel mai rău e atunci când nu ne mai respectăm unii pe ceilalți. Aici se rupe firul. Aici se rupe tot. Când intervine starea aia de nebunie, de încrâncenare. Toți avem probleme, diferite ce-i drept, dar fiecare le trăiește la o anume intensitate și avem impresia că ale noastre sunt un capăt de țară.

Nu e chiar așa. Eu mă gândesc, încă șocată, la ceea ce s-a întâmplat la Berevoiești. Acolo a fost o “haită” criminală – încă mai e. Mă gândesc la copiii ăia prin ce traume au trecut. Unii nu se vor mai recupera niciodată. Noi suntem bine față de alții. Dar avem darul de-a amplifica totul, pentru că, normal vorbind, fiecăruia i se umple paharul. Dar hai să-l golim. Suntem o “haită” până la urmă și nu ne abandonăm unul pe celălalt. Indiferent pe ce cărări am apuca, suntem unii pentru alții. Așa trebuie să fie. Mâncăm o pâine împreună și asta e tot ceea ce contează, pentru că la greu tragem toți. Și dacă nu ăsta e cel mai important lucru nu știu care mai e.

Dragostea față de celălalt ar trebui să fie fără a judeca. Trebuie să ne acceptăm așa cum suntem: cu bune sau rele. Suntem oameni și trebuie să fim așa până la capăt. Trebuie să fim și să rămânem o “haită”. Greu, ușor, le trecem noi cumva pe toate. Cu nervi, cu râsete, cu bucurii și necazuri. Viața nu iartă pe nimeni, dar hai s-o privim mai cu seninătate și să fim mai buni unii față de ceilalți. Mai înțelegători și să facem totuși o minimă diferență între cei care trag și ceilalți. Atât din puțul gândirii. Dar nu uitați că fiecare e special în felul lui și dacă am gândi la fel am fi doar o masă de manevră.

În 2012 cineva mi-a spus că trebuie nepărat să văd luminile de Crăciun din Mioveni. Recunosc că eram destul de plictisită de cele din Pitești, care aveau mai mult becuri arse decât luminoase. Dar am zis să nu refuz. Când am ajuns acolo nu-mi venea să cred. Mă așteptam să văd ceva lumini în centrul civic, dar nu, întreg orașul era împodobit. De atunci an de an am fost să văd minunăția din preajma sărbătorilor de Crăciun și în fiecare an am văzut altceva, mai bogat, culori schimbate, feerie. Anul trecut, venind de la Vâlcea, cu singurul gând de-a merge la Mioveni, am zis să iau cu mine pe cineva care nu mai fusese. Jur că omul a rămas uimit și a spus: “Am fost în orașul luminilor, dar așa ceva nu am văzut”.

Pe vremea aceea, adică în urmă cu câteva luni, nici nu știam cine e Primar în Mioveni și nici nu mă interesa, conta doar că se vede că îi pasă. Vrea un oraș frumos, curat, un oraș pentru oameni. Mai aveam prieteni care stăteau acolo și spuneau: “N-aș da Mioveniul pe Pitești nici să mă pici cu ceară”. Recunosc, nu prea înțelegeam de ce, dar nici nu era treaba mea.

Anul acesta, dintr-o întâmplare, am ajuns la Servicii Edilitare, tot dintr-o întâmplare ajung la o ședință unde domnul Primar, cu toate că risca să-i supere pe toți din sală – pe mine nu, recunosc – a fost foarte sincer și tranșant. Am adorat imediat acea sinceritate. Nu conta că se supără cineva sau nu, ba da, conta, pentru că le-a spus la un moment dat că le cere scuze dacă i-a supărat, dar trebuia să spună adevărul. Just! Just!

Omul acesta a muncit să aducă orașul unde este. Capitala județului dacă e să mă întrebați pe mine. Sigur, mai există niște probleme cu un drum care a fost făcut DN pe vremea lui Boc și pe care Primarul orașului Mioveni, oricât ar vrea, legea nu-l lasă să-l asfalteze. Asta-i țara.

Am văzut în acest om un tată deosebit, dar și un prieten pentru oamenii de lângă el, indiferent de culoarea lor politică sau de crezurile lor. Un om care acceptă ideile creative și nu îi e teamă de ele – așa cum pe vremuri am pățit-o eu cu un primar din altă parte, care s-a speriat teribil când a venit vorba despre o idee ieftină, dar creativă.

Sunt oarecum mâhnită că acei oameni cărora le-a întins mâna, indiferent că sunt din Mioveni, Pitești, Câmpulung, chiar și Vâlcea, nu au nici un fel de scrupule. Nu mai au simțul bunului simț. Ori sunt eu prea genul care dacă face o promisiune, chiar și tacită, o duce până la capăt și nu ar trebui să fiu așa, ori sunt ei genul cărora le place să se laude pe realizările altora.

Dacă e să mergeți în Mioveni veți vedea dezvoltare la standarde înalte, europene. Școli făcute de la zero, dotate chiar și cu defibliratoare, Catedrala, Spitalul care este în construcție. Grija pentru curățenia orașului, a spațiilor verzi, servicii publice de calitate și multe alte lucruri pe care în Pitești oamenii doar le visează.

Și nu, nu este o laudă. Este o realitate. Mioveniul are un Primar care s-a zbătut și se zbate pentru fiecare frunză, Care s-a zbătut ca fiecare om să aibă un loc de muncă și o locuință, servicii publice cantitativ și calitativ la standard ridicate Și o va face în continuare, pentru că vrea și asta este cel mai important. Atunci când un om vrea, indiferent de piedicile care i se pun, face și face bine.

Paște fericit!