Da, Adela sau, mai bine spus, “Scrisorile Adelei” este un nou proiect literar. Fără crime de data asta, adică nu omoruri, pentru că vor exista crime sufletești pentru toată generația feminină din lume. Și, cu siguranță, fiecare femeie, începând de la șaisprezece ani, pănă hăt, departe, se va regăsi măcar puțin. Așa că… tam, tam, scurt fragment:

“Ți-am scris în ziua în care ai plecat. Nu știu de câte ori am încercat să-ți spun, să-ți arăt, să te fac să simți. Așa că am scris. Unde ai greșit, unde am greșit. Am încercat să îmi descopăr singură toate tainele pe care le-am ascuns în sufletul meu în timp ce eram lângă tine, inertă, moartă, ca o păpușă trasă de sfori.
………………………….
Adela

Mă numesc doar Adela… Mă gândesc la mine ca la Lorelai într-o lume plină de haos, pierderi și suferințe. Mi-am petrecut tinerețea tânjind după lucruri mărunte care să mă facă fericită și acum că am trecut de treizeci simt că mă prăbușesc de-a dreptul.
Am trecut prin lumi diferite. De la palate, cluburi de lux, ambasade, până la a fuma o țigară și a bea o bere pe o bancă dintr-un cartier oarecare, dintr-un oraș oarecare. Am cunoscut faima și eșecul. Am fost sus și apoi am venit drept în cap frângându-mi gâtul, pentru că am avut încredere doar în cine nu merita asta. Am înțeles în anii ăștia că nu e vorba despre mine, nu despre Adela, ci despre deciziile mele. Am analizat toate posibilitățile. Dacă aș fi mers pe drumul meu de una singură și acum aș fi fost acolo.
În urmă cu șaisprezece ani aveam deja succesul unei dive autohtone. Doar că nu aveam operații, silicoane și nici nu mergeam ca turbata la sală pentru a arăta în vreun fel. Sunt o femeie mai plinuță, nu grasă, pot spune că am forme pe care le păstrez încă din prima tinerețe. Însă vocea mea… aici e altă poveste. M-au descoperit la cincisprezece ani într-un concurs școlar și de acolo totul a mers așa cum ar fi trebuit. La douăzeci eram deja pe toate posturile de televiziune, la toate radiourile și destul de des în presa de scandal. Doar că, așa cum se practică adesea, scandalurile în care „intram” nu erau altceva decât PR.
…………………………
Scriu! O fac pentru a mă descătușa. Știu că nu vei ajunge niciodată să citești tot ceea ce eu pun pe hârtie. Poate, uneori, vei găsi frânturi din gândurile mele. Hârtii pe care ți le strecor în buzunar cu un scris care nu-mi aparține. Bilețele de amor de la o anonimă care te iubește necondiționat. O anonimă pe care o ții doar pentru tine, pentru că eu, deja, nu mai prezint niciun fel de interes.”

Mă întreb dacă cei care abandonează animalele, pe care inițial le-au luat în grijă, așa fac și cu copii lor

Sigur, eu mă întreb, eu îmi răspund pentru că altcineva nu are cine. Dar v-ați gândit că așa cum abandonații copiii și îi lăsați în grija statului sau vor fi adoptați pe te miri unde, la fel se întâmplă și cu animalele? Aveți impresia că centrele astea care adăpostesc câinii au parte de prea multe donații, că statul plătește îngrijire lor, când ei nu au grijă nici de oamenii bolnavi? Gândiți-vă la cei care au copii cu probleme de orice fel, copii care nu se pot adapta în societate atât de bine, pentru că așa cum bine știți cei mici sunt răi cu cei care au probleme, dar, în 98% din cazuri s-a dovedit că un animal va ajuta copilul să se adapteze altfel, să fie din ce în ce mai sociabil.

Știți ce se întâmplă cu fiecare câine în parte care ajunge la ecarisaj? Cam același lucru care se întâmplă cu copii pe care îi abandonați sau mai rău. Am ajuns să tratăm animalele acestea cum erau tratați evreii în lagăre, pentru că ăsta e gradul de umanitate pe care-l mai avem. Am uitat să mai facem bine.

Știu că o donație de 50 de lei pe lună, la cel mai apropiat adăpost, este mult pentru omul de rând care muncește pe rupte să-și întrețină familia, dar e cam singura șansă pe care o mai au animalele astea. Nu mai donați prin fundații și ONG-uri, ați văzut clar ce s-a întâmplat la Colectiv. S-au strâns o grămadă de bani care s-au dus unde? Că la victime nu au ajuns. Mai bine vă duceți voi direct și primiți și chitanță pe donația dumneavoastră.

Dar cel mai rău e abandonul. Atunci când îi luați ca apoi să le dați drumul pe străzi nu vă gândiți că ați făcut un rău? De ce mai luați bietele animale dacă nu vă puteți asuma responsabilitatea? Le lăsați la un colț de drum ca să-i ia cei de la ecarisaj. Știți ce viață au acolo? Ați fost măcar o singură dată să vedeți? Vouă, ca oameni, v-ar plăcea să fiți închiși alături de o puzderie de alți oameni și să mâncați pe apucate? Eu una nu cred.

Și animalele au suflete, vă sfătuiesc sincer, nu vă mai bateți joc de suflete, pentru că și ale voastre sunt în pericol.