Nu-mi plac Revelioanele. Nu-mi plac. Și nu sunt o ciudată, dar în ultimii ani dacă n-am fost chinuită prin cârciumi de unde doar am privit – bine, a fost unul drăguț la Curtea de Argeș cu Taraful Cătălin Iancu – atunci am stat acasă alergând pisica pe care nu o mai am. Sau ea pe mine. Cumva așa. Nu-mi plac și din alt motiv. Până vin ele, eu deja sunt plictisită de petrecut. Și vorba fratelui meu/ nașului, cum vrea el, Gabi Matei: “dar câte Revelioane să mai facem?” :))

Bine, sinceră să fiu, urăsc perioada asta cu totul dintr-un motiv foarte simplu. Nu te poți niciunde să îți iei o pâine că e full. Nu te poți duce la Mall să-ți cumperi o carte că e full. Nu poți ieși cu mașina în oraș din același motiv. Și te întrebi de la Crăciun până după Anul Nou dacă lumea asta mai e cumva întreagă la cap. Zici că asta e singura perioadă a anului în care oamenii văd mâncare – pe care apoi știm prea bine că o aruncă cu tonele.  Și de aici încep plângerile divelor și divilor că s-au îngrășat. Că n-au mai avut limite. Nu mai spunem că unii ajung la spital că doar au văzut porc tăiat pentru prima oară în viața lor și n-au vrut să le mai dea și rudelor.

Și uite așa începi să te refugiezi și să fugi de sărbători ca Dracu’ de tămâie – cu toate că am auzit eu că nu fuge de tămâie, dar mna, nu cred că-l știu personal și nici el pe mine.

Ce mi-a plăcut anul ăsta, în sfârșit? Cumva, fără să-mi propun, chiar dacă am luat cârciumile orașului la rând, mă rog, m-am mai și extins că nu mi-a ajuns doar un oraș, a fost faptul că fix în zilele în care a contat chiar am fost lângă prieteni. Mai mult coincidență că nu a fost stabilit cu un an înainte ci așa niște invitații de moment. Și iată că momentele astea au ieșit cum mi-aș fi dorit să iasă. Liniște, cântat – între noi – nu prea multă mâncare, pisici și oameni normali la cap. Pot spune că anul ăsta chiar am trăit Crăciunul. Așa da – și scutiți-mă cu sintagma “Crăciunul se face în familie”, se face acolo unde te simți bine. Mi s-a luat de prosteala asta. Mai ales că treaba asta a venit dintr-o altă poveste pe care n-am chef să o exprim acum.

Mi s-ar părea puțin mai logic să treci anul nou lângă familie, dar asta ar însemna să mă mor de plictiseală și părinții mei chiar nu vor să mă vadă la nebuni. Ai voștri nu știu, treaba lor și a voastră.

O noapte, o noapte în care trecem dintr-un an în altul. Nu e mare lucru. O noapte în care, zic eu, ar fi perfect să fim lângă oameni care chiar ne plac. O noapte ca oricare alta, pentru că majoritatea a doua sau a treia zi se duc la muncă. Hei, e doar o noapte din care avem tendința de-a face o nebunie. Eu una nu mai suport să mă gândesc că de fiecare dată cu trecerea anului îmbătrânesc și eu, și tu, și oamenii pe care-i plac. Devenim toți, din an în an, mai responsabili, mai împovărați – bine, scuze, sunt unii care nici la cincizeci n-au terminat studenția, ăia nu se pun – mai bolnavi și mai stresați. Personal nici nu vreau să mă gândesc câte am de făcut de la anul. Cum spuneam, din ce în ce mai multe. Cam asta e cu anul nou.

Să aveți parte de bucurii! Fără stres și cu multe distracții! Păcăliți așa anul 2018 pentru a trece mai ușor peste. Eu nu-mi doresc mare lucru de la el, doar să fie blând, măcar cât a fost și 2017. Restul vom trăi și vom vedea.

Să ne auzim cu bine peste un an!

Oameni mici și oameni mari!

Off, cu ceva luni în urmă – scârbă cum sunt – l-am taxat pe unul dintre liderii politici importanți din Argeș. Nu are importanță cine, ideea e că el n-a făcut nici rău, nici bine, doar că nu era în partidul care trebuie sau, mai bine spus, partidul respectiv era condus, atunci, de un personaj care – chiar dacă cu o inteligență machiavelică demna de admirat – nesuportabil pentru mine. Ei, și omul acesta puțin mai mult înfumurat (sic), inteligent, mereu cu replica la el. I-am fost în grații, că na, dacă vreau pot, apoi pac… aia e. – A se înțelege că am momentele mele de micime, dar eu nu mi le neg – Însă, pur și simplu întâmplător ne întâlnim într-o cofetărie. Eu pentru că eram datoare cu un leu la fata de acolo, el pentru că avea poftă de o prăjitură. Jur, când m-am văzut s-a citit bucuria în ochii lui. M-a luat în brațe, m-a pupat și “m-a obilgat” să mănânc o prăjitură cu el. Iată ce înseamnă să judeci omul așa în dorul lelii. Important e că și mie mi-a făcut plăcere să-l revăd și sper să ne mai reîntâlnim așa la o șuetă. Deh, e clar, nimeni nu-i perfect. Toți suntem oameni, toți greșim, dar și dăruim. Asta e frumusețea vieții. Mulțumesc, domnule Președinte!

Nebunia!

Nebunia e a mea sau nu. Pentru că aseară prietena mea a stat trei ore să mă convingă că trebuie… nu, nu că trebuie, că e nevoie să-mi dau o șansă la fericire chiar dacă mie mi se pare absurd. Ea e prea optimistă în această privință, eu prevăd lucrurile altfel și dacă nici eu nu știu că prima intuiție pe mine nu m-a înșelat aproape niciodată, nu mai știe nimeni. Dar ce mai contează. I-am promis că îmi dau, în primul rând, mie această șansă. Dar deh, așa cum ai spus, draga mea, – și sper să te țină ficatul – atâta timp cât avem ficați și alcool, totul trece. Bine, eu sper să nu ajungem acolo. Dar e și pe ficatul tău, să știi.

Planetele…

Nu-mi place să-mi mâniez soarta. Nu a fost o săptămână chiar rea. Unele au ieșit, altele nu, dar azi s-au cam înecat. Eh, na, lasă, mai e și mâine o zi, câștigul ar fi că am dormit aproape două ore. Două ore dormite după-amiază pentru mine e raiul, nebunia – nebuniilor, mai ales că n-am mai avut parte de un secol de un somn atât de profund. Bine, tot speriată m-am trezit că trebuie să mă dau jos din pat să fac aia și ailaltă, ceea ce se va tot întâmpla până la un moment dat. Dar cel mai pseudo-amuzant moment a fost atunci când cineva mi-a spus că se pisicește pentru că-mi plac pisicile și dacă îmi placea că ele o făceau… WTF, nu ești pisică și n-ai farmecul ei. N-am știut exact dacă să râd sau să plâng, dar am înțeles că e grav să crezi niște lucruri… Damn!

Oricum n-am soluție, așa că mă liniștesc…

… beau două beri și aștept niște recomandări de filme. Dacă planetele mele vor dori să se alinieze o vor face, dacă nu, asta e viața și n-am cum să mă opun. Așa că aștept să-mi dați sugestii de filme prostuțe, fără prea multă inteligență. Cumva ușoare, dar nu stupide. Hai să zicem relaxante. Oricum lucrurile se aranjează doar dacă vor ele. Am tot încercat să trag sfoara aia spre mine, dar na, nu a vrut ea acum. Poate după, poate…

Și da, la un moment dat în viață, exact așa va arăta dormitorul meu… dar până atunci.

Intim! Sigur! Protectiv! Și nu pentru oricine.

Mai întâi de toate trebuie să spun că am avut noroc cu câțiva oameni. Pe unul dintre ei – Andrei – mai mult nu spun, l-a terorizat mama în așa hal că era în stare bietul om să facă el cu mâna lui, chiar dacă nu se pricepea, doar pentru a scăpa. Dar așa mi-a recomandat cei mai buni oameni. Oameni de care chiar am fost și sunt mulțumită. Dacă aveți vreodată nevoie de mobilă bună, bine făcută, la care se adaugă și umor din plin, apelați la mine. Oamenii sunt în Bascov și se pricep. Pentru că, la rândul lor, și ei au fost terorizați de mine pentru că eu vreau patul așa și invers, și da, înalt, și da, zece sertare – “Dar dacă picați domnișoară din pat? Vă dați seama de distanță?”. Pfff, dorm într-un pat atât de înalt de niște ani și nu mi s-a întâmplat, plus că la cât e de lat nu cred că am șanse. Ok, omul a luat-o ca pe o provocare. L-am sunat într-o zi spunându-i cum să facă sertarele, ce șine și rotițe să folosească: “Jur că te angajez, jur, chiar le-ai gândit”. Aiurea, le-am furat de la alții ;). La dressing nu mai spun. Pe lângă faptul că e imens și au avut bieții de cărat de le-a venit rău, au fost și nevoiți să lase spații pentru masa de călcat, dar să și acopere tot ce e de acoperit. Ehe, greu cu mine, dar au făcut și le mulțumesc că s-au ambiționat. Și da, livingul meu a devenit un dormitor intim și minunat… dar nu complet, mai sunt o gămadă de făcut.

Sigur!

E colțul meu sigur și numai al meu. Am găsit și soluția când mă enervați și nu mai am chef de voi, mă ascund în dressing și jur că nu mai ies de acolo până nu-mi revin. Partea bună pentru mine 😀

Protectiv!

Da, am nevoie de o protecție în plus și știu cine se va încumeta să o facă cum trebuie. Dar chiar și acum simt că mă primește cu toată căldura, chiar dacă mă vede indecisă și schimbătoare – da, despre mini-apartamentul meu vorbeam.

Nu e pentru oricine!

De-a lungul anilor am tot greșit primind tot felul de persoane negative, invidioase, răutăcioase, în casa mea. Gata, de acum s-a terminat. Că vă supărați ori ba aici nu mai intră decât cei pozitivi, sinceri și fără invidii fără sens. Că nu mi-a fost ușor și tot mai am de tras. Când o să fiți în pielea mea veți înțelege. Selecția e importantă. Gata! Doar oameni care au suflet, restul… pana lor.

Când nu le poți face pe toate, dar dai din coate.

Am fost crescută să nu mă las. Na, ca oricare, am și eu momentele mele de cădere, dar, cumva, nu știu cum, îmi revin. Așa și azi, ziua a fost grea și lungă, cu vești proaste, cu muncă fizică și nu numai, dar, în același timp și scurtă pentru că aș fi vrut să fac mai multe. Mna. Nu s-a putut.

Cedarea fizică! Oboseala psihică.

Da, am obosit. Sunt atât de obosită și aveam nevoie de acea pauză care, se pare, nu trebuie să vină acum. Asta este, vorba Ioanei, să nu forțăm norocul. Nu trebuia să fie acum Va fi, dar nu acum.

Dă-i bice!

Eh, gata, de acum încolo trebuie să-i dau bice. Pe 4 octombrie, în același timp cu marea lansare despre care nu vă spun acum, voi face predarea/primirea. Nu mai e mult, dar mai sunt multe de făcut. Acum să vedem și dacă-mi iese.

Nimic nu-i întâmplător!

Dacă trebuie să duc o treabă la bun sfârșit, trebuie, atunci așa să fie pentru că nimic nu e întâmplător. Și, da, se pare că nu numai eu aveam de tras pentru ca lucrurile să iasă bine. De aia s-a întâmplat ce s-a întâmplat (asta doar pentru cunoscători).

Și cu toate că în trei minute voi adormi, tot trebuia să vă povestesc asta.