Sibiul văzut prin telefonul meu. Da, pozele nu sunt profi.

Povestea:

Săptămâna trecută vorbesc cu niște fete, dansatoare de salsa, să mergem la Sibiu la un party/workshop. Evident, prețurile decente, în weekend, minunat, doar că s-au schimbat planurile. Ceea ce m-a făcut să nu mai ajung nici la workshopul de Kizomba pe care chiar mi-l doream. Asta e. Cum vine vremea sacrificării porcilor nu prea poți să te opui. Plus că îți mai revezi prieteni, rude, etc. Așa că am sacrificat ziua și porcul. Dar parcă nu eram eu împăcată cu asta. Aș fi mers rău la Sibiu să dansez măcar o bachata. Normal, fetele au plecat că doar nu așteptau sacrificiile porcilor și revederile mele. Tata mă tot întreba de ce sunt cu dânsul în sus. Păi cum să nu fiu când toți ori au treabă, ori sunt plecați și nimeni nu merge cu mine până la Sibiu să fac un dans: “Păi nu merge tac-tu cu tine? Vițea ce ești. Zi așa că ne urcăm în mașină și vedem și luminițele, mâncăm vată pe băț și te duce tata și la dans”.

Ooo, zis și făcut. Ne urcăm în mașină, pe vreme frumoasă, și pornim la drum. Dar înainte l-am sunat pe Ț/ul să-l anunț de inopinanta mea vizită.

Și am mers noi, și am cântat, și am vorbit, și am prins ploaie, puțină zăpadă, vijelie și vizibilitate zero că nu e niciun bec pe niciunde de zici că trăim în pustiul Europei – știu că lui Iohannis nu-i trebuie lumină că doar are coloană oficială, dar eu n-am, bă! Și ajungem la Sibiu. Eu cu ochii bulbucați, obosită după o zi de mers pe colo și pe dincolo. Frig al dracului la Sibiu și se mai pusese și vântul – bine, e normal, totuși e decembrie. Ne preia Ț/ul și ne duce la marele târg. Fâs, Fâs, Fâs. Da, ce e drept, piața mică parcă mai frumușică, în rest, Doamne, am avut senzația că sunt în Piteștiul lui Pendiuc unde nu lipseau micii și “șaormele” și alte mirosuri de care nu mai aveai scăpare.

Târgul? Hmm, O cupolă din lumini, frumușică și multe proiecții pe clădiri, frumușele, dar cam atât. M-am așteptat așa la o mini Viena că doar imaginile trunchiate de la TV așa prezintă situația. “Orașul Președintelui rivalizează cu Viena”, poate cu Viena în timpul ocupării. Mizerie cum nu vezi nici chiar în Pitești. Singurul lor noroc e cu clădirile alea absolut superbe care, într-adevăr, schimbă aerul și peisajul. Dar ce să te faci cu toți cerșetorii din centru și cu toată mizeria de pe jos. Să nu mai zic că la cârciumile cu terase nu existau scrumiere. Dă pe jos că doar e orașul minune.

Mioveni

Domn’ Preș’, dacă tot vreți să rivalizați cu marile capitale UE vă invit la Mioveni, chiar și la Pitești.

Ajung la Mioveni cu treabă, repede, repede, undeva pe șase sau șapte decembrie. De cum am intrat parcă m-a izbit așa în plex. Lumină, veselie, spiritul Crăciunului, capitală Europeană frate. Și e un oraș cu două mii de locuitori, dar cu un primar care se preocupă. Pozele au fost făcute pe fugă că trebuia să ajung repede și în Pitești. Doamne dar ce mult mi-a plăcut. Așa că le-am promis alor mei că îi duc să vadă ce înseamnă cu adevărat un târg de Crăciun făcut aici, în Argeș, pe plaiuri mioritice.

Ce m-a frapat și mai mult, dar nu am poze, este faptul că și Piteștiul arată mult mai bine decât Sibiul. Chiar dacă anul ăsta nu sunt tradiționalele căsuțe ale Moșului se vede diferența.

Așa că mai lăsați-mă cu Sibiul cel mai frumos oraș din țară de Crăciun. O dezamăgire totală. Atât de dezamăgiți am fost că nu l-am mai dus pe tata nici la dans și nici n-am mai cântat până la Pitești. Asta e viața. La pomul lăudat să nu te duci cu sacul.

Iată că mintea mea nu a funcționat deloc aseară așa că am ratat acel moment în care pozele chiar contau. Dar mă bazez pe faptul că profesioniștii care au fost acolo le vor da în curând drumul pe internet.

Ei, da, aseară s-a deschis Clubul Paso Adelante – pentru că nu pot spune că ar fi altceva. Pot afirma cu siguranță că este singurul club de salsa din Pitești.

Ce nu s-a văzut?

Ce nu s-a văzut? Desigur, munca din spate. Am surprins-o de zeci de ori pe Ioana în “patru labe” frecând podelele, agățată de vreun cui enervant, tăind mochetă, ba chiar și punând din parchet. A muncit enorm. A cărat, a tras, s-a enervat, nu vreau să știu detaliile cu exactitate, dar știu că așa a fost 😀 Dar, mai presus de orice a avut emoții. Ei, da, Ioana pare genul care nu se emoționează niciodată, dar ieri, înainte de-a ni-l prezenta nouă, novicilor, pe Pedro Gomez în persoană, era ca un butoi de pulbere. Ar fi putut exploda din orice, fără să conteze dacă e de bine sau de rău. Garantez, chiar dacă ea va nega, că ar fi putut face implozie. Nu, n-a făcut și, presupun, după ce a văzut că majoritatea s-a ținut de cuvânt, s-a liniștit.

Piteștiul merita un club de salsa.

Nu știu cum nu s-a gândit nimeni până acum. Poate pentru că munca e enormă. Poate pentru că nu toți au avut vise atât de mărețe sau poate pentru că au știut că nu e ușor deloc să te bagi în așa ceva. Și nu, nu e. Nici nu vreau să mă gândesc câte înjurături, dar și bucurii, câtă oboseală și câți nervi s-au cumulat înainte de deschidere. Să te bagi în așa ceva e pur și simplu inuman de obositor.

Cu toate astea Ioana a reușit să-i aducă pe cei mai buni dintre cei mai buni – nu, greșit exprimat, ei au vrut să fie alături de ea. Și aici mă refer la Pedro Gomez și Dragoș Bâlea, tătici în salsa.

Recunosc, când am văzut sala plină am crezut că nu vom mai putea respira unul de celălalt, dar ne-am descurcat. S-a dansat non-stop și s-a simțit buna dispoziție. Eh, ca la orice party de început s-a mai spart un bec, o sticlă, dar toate astea pentru a alunga ghinionul.

Cu admirație pentru toată munca depusă de Ioana, cu admirație pentru toți cei care au fost acolo, dar și cu o oarecare surprindere de faptul că Pedro Gomez este un tip atât, dar atât de modest cum n-am mai văzut de mult, mult timp, cu bucurie, desigur, pentru că există în sfârșit un club dedicat strict dansului latino – și nu numai, de ce nu – cu emoție chiar, vreau, îmi doresc și știu că va deveni unul dintre cele mai importante cluburi din țară.

Bravo, Ioana! Bravo, Paso Adelante! Nu numai că ai făcut ceva pentru comunitatea salsa, dar fără să-ți dai seama ai făcut ceva nemaipomenit pentru Pitești! Sper să ne distrăm acolo cu bastoanele după noi înconjurați de generațiile care vin din urmă.

Hei, la dracu’, noi chiar avem un club de salsa 😀

Dacă-i musai cu plăcere, are mama o vorbă.

Recunosc, eram pe punctul de-a renunţa pentru că timpul, nenorocitul de timp, care mă chinuie între job, mutare, mobile, curaţenie, zugrăveală şi maşină bolnavă, nu prea îmi mai dă pace. Oboseala nu o mai pun pentru că, într-o zi, fix ca anul trecut, o să văd negru în faţa ochilor şi o să mă prăbuşesc. Şi nu, nu voi renunţa nici aşa.

Dar nu e numai asta, casa din care plec trebuie şi ea predată frumos, cu totul la locul ei, plus că vor şi oamenii ăia să şi-o preia că de aia au luat-o.

În fine, până la urmă, mai mult aşa că am nevoie de o pauză, chiar dacă nu va fi ea prea odihnitoare, am decis să merg.

Aş fi făcut eu multe în timpul ăsta. Mi-aş fi dorit chiar să o pot ajuta şi pe Ioana la unele lucruri – dar ea e mai căpoasă decât mine, vrea să facă totul singură. Numai aşa de nebună. Eh, nu contează, încep, lent ce-i drept, să mă bucur că plec. Ştiu că lucrurile nu se vor rezolva singure cât voi fi pe drumuri, dar ce mai contează?

Să fie salsa cu formaţie live. Să fie dans! Să fie oboseală, dar şi distracţie. Şi dacă mor, vreau să ştiţi că am făcut-o fericită.

Să fie Borovets! Pentru că noi, unii dintre noi, merităm!