Recunosc, nu sunt o specialistă în a alege, mai ales când vine vorba de viața personală. Restul e simplu, dar când ajung la mine e cumplit. Acea tâmpenie care nu mă lasă, fir’ar al dracului, în vreun fel, să aleg binele meu.

De multe ori aș vrea să dau vina pe alții, dar când stau să analizez, corect vorbind, fără a fi subiectivă și furioasă, singura vină e a mea. Și totul începe de la acceptare. Mai întâi acceptăm să ni se întâmple lucruri, chiar dacă știm că nu sunt tocmai corecte și, cumva, a doua zi, hai, a treia, o să ne pară rău. Nu, nu că am încercat, dar e simțul ăla, chestia aia care spune că nu e bine. Motive sunt enorme, nu e bine pentru că… și aici lista rămâne deschisă în funcție de simțămintele și educația fiecăruia. Da, la dracu’, nu putem trece peste niște stereotipuri – și acum chiar dacă se vor supăra ăsta e adevărul – pe care părinții ni le-au îndesat în cap atât de mult că nu mai știm cum dracului să renunțăm la ele. Chiar dacă, undeva interior știm că ține de fericirea noastră, preferăm să renunțăm la asta pentru că nu e bine în ochii altora.

Firește, mai există și acele sentimente de vinovăție față de persoanele care sunt implicate – în orice fel, colegial, amoros, etc. Sentimentul ăla când știi că într-un parteneriat celălalt dă tot și tu nu mai poți da mare lucru pentru că ești prins în clișee și de aici ești supus greșelii, numai pentru a îi putea demonstra omului că ești rău, că nu îl meriți, că ești perfid etc. Și atunci te pui pe tine în toate luminile proaste, doar pentru a nu răni sentimentele altora – hai să-i zicem dezamăgire. Știți cum sunt mai ales părinții: “M-ai dezamăgit, credeam că te-am crescut altfel”. Da, m-ai crescut altfel, dar am sentimente și dorințe proprii. La fel e și cu societatea. Dar stați calmi, uitați-vă la mine ca la o aparență, o joc bine.

Culmea, da, culmea ironiei și a demenței e că tot tu suferi pentru suferința celuilalt. Ce mama dracului o mai însemna și asta. Și stai și te gândești cât de rău poate să-l doară. Poate nu-l doare la fel de rău ca pe tine sau, de ce nu, îl doare mult mai rău. Dar tu simți, desigur, la un nivel mai mic sau mai mare. Simți că ai făcut lucruri greșite și că nu trebuia, nu merita, nu altcineva trebuia să sufere, tu trebuie să suferi pentru că ești un dobitoc/ă.

Rar mi-a fost dat în viața asta să fac oamenii să sufere că așa am vrut eu. Bine, au fost vreo doi, dar ăia au meritat-o și a fost premeditat. Groaznic e când faci asta fără să vrei, dar știi, în nebunia ta, în creșterea ta stupidă, în chestia aia de se numește umanitate, că e mai bine așa. Nu, nu pentru tine, clar, tu știi că pentru tine ar fi fost bine să lași lucrurile să meargă înainte. Dar îți e teamă de reproșuri, de ce va spune lumea, de faptul că bagi un om nevinovat într-o viață tumultoasă în care tu ești mereu o scorpie nervoasă gata să-i sară la beregată chiar dacă nu a greșit cu nimic. Zic, măcar atâta rațiune să mai am.

Așa cum am spus părerile de rău nu contează, nu ajută pe nimeni cu nimic. Lecția ta… un fâs, ai tot continuat să o iei pe un drum greșit al dracului. N-ai vrut să faci lucruri, dar, într-un fel, atât cât să îți dai pumni în cap, le-ai făcut. Ai încercat, dar ce să-ți iasă când nu mai ai voința de-a lupta. Pentru că, într-o zi, te trezești și realizezi că nu contează viața ta, ci a altora. Da, da, te blamezi că ești retard și în loc să te pui pe tine mai presus îi pui pe alții. Îți juri că te schimbi, că nu va mai conta nimeni… dar, la dracu’, ce te faci când totuși ți s-a implementat în cap de la naștere că regulile sociale nu sunt alea de le urmezi tu? Pur și simplu nu faci nimic. Renunți la fericirea ta pentru că nu vrei să te pui cu cei care te-au educat așa. Nu știi pe cine să rănești. Așa că te rănești pe tine să le fie celorlalți bine. Sigur, de aici rezultă și victime colaterale. Culmea e că tot tu ești de vină. Și nu, nu o spun ironic, chiar ești. Ești vinovat pentru cei care au crezut în tine, dar tu nu ai putut să treci peste principii, greșeli, învățături din puțul gândirii. Și apoi mai și urli că ești liber.

Recunosc, sunt pe dracu’. Numai liberă nu sunt. Țin cont de toți și fac ce-mi doresc cu adevărat doar din scăpări. Dar na… oricât aș lupta cu mine să îmi iau libertatea îmi dau seama că nu pot. Ori rănesc în stânga, ori în dreapta… puii mei, și atunci? Da, cel mai mare păcat e să nu fii fericit. Iete, îl comit zilnic pentru că sunt prea mulți care se dau răniți pentru că eu aleg ceva ce nu e “chiar normal, firesc”. Pana mea, bine că sunteți voi firești, normali și fără pată.

Și da, azi chiar sunt cu josul în sus sau era invers? Ce mai contează? Sunt și e doar vina mea!

Nu-mi plac Revelioanele. Nu-mi plac. Și nu sunt o ciudată, dar în ultimii ani dacă n-am fost chinuită prin cârciumi de unde doar am privit – bine, a fost unul drăguț la Curtea de Argeș cu Taraful Cătălin Iancu – atunci am stat acasă alergând pisica pe care nu o mai am. Sau ea pe mine. Cumva așa. Nu-mi plac și din alt motiv. Până vin ele, eu deja sunt plictisită de petrecut. Și vorba fratelui meu/ nașului, cum vrea el, Gabi Matei: “dar câte Revelioane să mai facem?” :))

Bine, sinceră să fiu, urăsc perioada asta cu totul dintr-un motiv foarte simplu. Nu te poți niciunde să îți iei o pâine că e full. Nu te poți duce la Mall să-ți cumperi o carte că e full. Nu poți ieși cu mașina în oraș din același motiv. Și te întrebi de la Crăciun până după Anul Nou dacă lumea asta mai e cumva întreagă la cap. Zici că asta e singura perioadă a anului în care oamenii văd mâncare – pe care apoi știm prea bine că o aruncă cu tonele.  Și de aici încep plângerile divelor și divilor că s-au îngrășat. Că n-au mai avut limite. Nu mai spunem că unii ajung la spital că doar au văzut porc tăiat pentru prima oară în viața lor și n-au vrut să le mai dea și rudelor.

Și uite așa începi să te refugiezi și să fugi de sărbători ca Dracu’ de tămâie – cu toate că am auzit eu că nu fuge de tămâie, dar mna, nu cred că-l știu personal și nici el pe mine.

Ce mi-a plăcut anul ăsta, în sfârșit? Cumva, fără să-mi propun, chiar dacă am luat cârciumile orașului la rând, mă rog, m-am mai și extins că nu mi-a ajuns doar un oraș, a fost faptul că fix în zilele în care a contat chiar am fost lângă prieteni. Mai mult coincidență că nu a fost stabilit cu un an înainte ci așa niște invitații de moment. Și iată că momentele astea au ieșit cum mi-aș fi dorit să iasă. Liniște, cântat – între noi – nu prea multă mâncare, pisici și oameni normali la cap. Pot spune că anul ăsta chiar am trăit Crăciunul. Așa da – și scutiți-mă cu sintagma “Crăciunul se face în familie”, se face acolo unde te simți bine. Mi s-a luat de prosteala asta. Mai ales că treaba asta a venit dintr-o altă poveste pe care n-am chef să o exprim acum.

Mi s-ar părea puțin mai logic să treci anul nou lângă familie, dar asta ar însemna să mă mor de plictiseală și părinții mei chiar nu vor să mă vadă la nebuni. Ai voștri nu știu, treaba lor și a voastră.

O noapte, o noapte în care trecem dintr-un an în altul. Nu e mare lucru. O noapte în care, zic eu, ar fi perfect să fim lângă oameni care chiar ne plac. O noapte ca oricare alta, pentru că majoritatea a doua sau a treia zi se duc la muncă. Hei, e doar o noapte din care avem tendința de-a face o nebunie. Eu una nu mai suport să mă gândesc că de fiecare dată cu trecerea anului îmbătrânesc și eu, și tu, și oamenii pe care-i plac. Devenim toți, din an în an, mai responsabili, mai împovărați – bine, scuze, sunt unii care nici la cincizeci n-au terminat studenția, ăia nu se pun – mai bolnavi și mai stresați. Personal nici nu vreau să mă gândesc câte am de făcut de la anul. Cum spuneam, din ce în ce mai multe. Cam asta e cu anul nou.

Să aveți parte de bucurii! Fără stres și cu multe distracții! Păcăliți așa anul 2018 pentru a trece mai ușor peste. Eu nu-mi doresc mare lucru de la el, doar să fie blând, măcar cât a fost și 2017. Restul vom trăi și vom vedea.

Să ne auzim cu bine peste un an!

Asta e țara în care trăiesc? Țara în care tinerii își batjocoresc părinții și bunicii? Cine v-a crescut pe voi? Cine v-a adus aici? Aveți drepturi și puteți ieși în stradă datorită lor. Toți trecem prin aces “război” al generațiilor, dar unii dintre noi mai avem și bun simț. Bătrânii ăștia care protestează au și ei dreptul la viață. Toți o să ajungem acolo. Cum va fi când noi vom ajunge la vârsta lor și tinerii ne vor batjocorii? Vă veți aminti într-o zi că așa ați fost și voi și veți deveni niște bătrâni acri fără nici o sclipire de bucurie în ochi.

Fiecare dintre noi a avut o opinie – cel puțin – diferită față de părinți sau bunici, dar unii le mai arătăm și respectul. Ne-au crescut cu sacrificii imense.  Câți ați apreciat sacrificiul părintelui sau al bunicului? Nu mi-aș permite niciodată să-mi persiflez părinții public, o fac la mine acasă, între patru ochi. Nu mi-aș permite niciodată să râd de un bătrân neputincios, chiar dacă nu e bătrânul meu. S-a dus dracu’ și vorba aia “Cine nu are bătrâni să-și cumpere”. 

Îmi e rușine că acest popor își bate joc de bătrâni. Îmi e rușine că sunt unii care urlă că au mers în stradă și pentru mine – de ce, mă?, v-am rugat eu și nu știu? Îmi e rușine de țara mea. 

Dacă trebuie să trăiesc într-o țară care-și bate joc public de bătrâni, mai bine îmi văd de treabă. Trăiți, e țara voastră! Eu îmi dau demisa din ea. 

Mediul și animalele fără stăpân au ajuns să fie subiecte tabu în societatea noastră. Nu știu dacă ați observat – probabil că mulți dintre voi aveți copii – dar majoritatea tinerilor nu au grijă nici de mediul în care trăiesc, nici de ființele mai mici care le-ar putea fi parteneri de joacă și chiar i-ar ajuta să devină oameni mai buni și mai comunicativi.

Recunosc că aici e și vina părinților, majoritatea nu vor să ia un animal în apartament – nu contează ce fel de animal – pentru că are impresia că asta o să cadă tot în grija lui. Ceea ce, în mare parte, e chiar adevărat. Dar cum vreți să-i responsabilizați dacă nu le dați șansa de-a face lucrul ăsta? Cum să aibă grijă de ei, atunci când vor crește, dacă nu sunt capabili să aibă grijă de un suflet? Cum să devină oameni mai buni dacă nu adoptă un animal, dacă nu îi dau unui alt suflet dreptul la viață?

S-a demonstrat de nenumărate ori că atunci când un copil are un handicap și trăiește alături de un animal îi e mult mai ușor să se integreze. Poate ar trebui să vă gândiți la asta.

Același lucru se întâmplă și cu mediul. Nu mă înțelegeți greșit, nu vreau să salvez planeta, e doar o chestie de bună creștere, bun simț și respect față de cei care împart și respiră același aer cu noi. Dacă ați învăța să nu mai aruncați în toaletă toate prostiile și să înfundați țevile, să nu mai aruncați în ape (râuri, lacuri, mări, oceane) pet-uri sau alte obiecte; în loc să scuipați guma pe stradă ca niște needucați, ați putea aștepta frumos până ajungeți la un coș de gunoi, dacă nu sunt convinsă că veți rezista până acasă sau până când ajungeți undeva unde puteți scăpa de obiectul nedorit.

Asta înseamnă să ai respect fațâ de sufletele care crezi că-ți sunt inferioare (dar e o credință greșită) și față de semenii tăi, dar mai ales față de locul în care trăiești.

Așa că vă întreb, pe voi, părinții, ați fi de acord ca în școli să se demareze astfel de programe? Și chiar mi-aș dori să-mi răspundeți aici, pe blog, să am și eu o viziune mai amplă, fără a alerga pe facebook sau twitter pentru asta.