Dualitatea

Dualitatea mea, a ta, a oricui. Prin definiție, prin simplul fapt că stăm cu picioarele – mai mult sau mai puțin – pe pământul ăsta, ne face să fim duali. Nu neapărat față de alții, vorbesc aici despre lupta aia interioară pe care o ducem fiecare așa cum putem. Dualitatea noastră este un fel de-a ne privi din exterior în interior. Recunosc, sunt duală. Cică e prima formă atunci când vrei să te vindeci. Am spus-o mereu – cu toate că trebuie să fiți atenți la nuanță, nu e același lucru – am dublă personalitate și mi-o dezvolt pe a treia. Aiurea. Era dezvoltată, doar că stătea cuminte acolo, pentru că duala nu o lăsa să iasă 😉 Știu, n-ați înțeles nimic, dar nu e bai, fiecare când va crește va căuta să vadă diferența.

De ce vrei tu să strici tot?

Zilele trecute am avut o discuție scurtă despre căsătorie, copii și alte chestii perfect omenești. Bine, în ultimul timp, cumva, oamenii se tot leagă de discuția asta. Ajung la mine parcă programați cu o informație de care eu n-am chef să beneficiez. Iar cea mai rea dintre toate e aia cu “râdul lumii”. Mă rog, vouă chiar nu o să vi se ia niciodată să fiți oi? Care e rândul lumii și de ce e definit de ceva concret? Pentru că așa merg lucrurile de când lumea și pământul. Eu nu vreau să fiu nici lumea, nici pământul. De cele mai multe ori am nevoie să fiu doar eu lângă oamenii care chiar contează și care mă înțeleg fără explicații. Nu îmi place să explic de ce fac ce fac când fac. E prea mult. Eu trăiesc într-o lume fără reguli prestabilite. Regulile le fac eu pe parcursul jocului. Sigur, sunt de acord că atunci când vrei să joci trebuie să faci niște reguli, e normal, dar hai să nu fie cele scrise pe toate ușile. Aș vrea ca lumea să-și poată face regulile după propriul cap. Sunt sătulă să văd oameni nefericiți trăind unul lângă celălalt doar pentru că așa impune societatea. Mai dă-o dracu’ de societate că a făcut găini din noi. Și cum spuneam cineva chiar a întrebat: “De ce vrei tu să strici tot?”. Pentru că pot!

Deciziii… Decizii… Decizii

Cred că fiecare la un moment dat în viață a auzit propoziția: “Ori acum, ori niciodată”. Trebuie să decizi acum pe loc pentru că așa i s-a pus cuiva capsa. Și aici nu vorbesc despre lucrurile pe care le faci pentru a-ți câștiga existența, sigur că atunci când ești în spatele unui birou deciziile nu așteaptă, vorbesc simplu despre deciziile care îți pot schimba viața. Și faptul că decizi să ieși azi cu un om îți poate schimba existența sau simplul fapt că duci coșul de gunoi atunci când trebuie sau nu trebuie. Dar când un om, oricine ar fi el, te pune să decizi pentru ceva ce tu nu ești pregătit și sună cu “acum ori niciodată”, cred că cel mai bine ar fi să fie “niciodată”. Nu de alta, dar apoi toată viața voastră va fi o înșiruire proastă de “acum”. Și așa cum zice un înțelept “răbdarea e o virtute”. Nu ne trebuie totul acum și aici. Uneori e bine să mai și așteptăm pentru ca lucrurile să se așeze în mod corect. Desigur, depinzând de fiecare cum vede corectitudinea. “Planetele” alea minuscule trebuie să se alinieze după chipul și asemănarea noastră, iar pentru asta e nevoie de răbdare. Recunosc, n-am fost niciodată un om răbdator, dar lumea asta, într-un fel pe care nu-l înțeleg încă, a ținut să-mi dea câteva lecții pe care le-am și învățat. Și da, chiar dacă nu-mi place să aștept, știu că așa e cel mai bine și lupt cu mine pentru a îmi înfrâna pornirile alea de “acum”. De-a lungul timpului chiar am constatat că răbdarea este un lucru minunat, ultima oară reconfirmându-se cu câteva zile în urmă.

Prietenie și onoare

Rară treabă, o să spuneți. Da, rară, dar încă mai e. Cel puțin în unii dintre noi, iar prieteni sunt aceia care te înțeleg oricum ai fi tu, oricât de nedrept, oricât de cu susul în jos, oricât de… Am avut norocul să am parte de astfel de prieteni știindu-mă eu pe mine o persoană dificilă. Una care răstoarnă situațiile, una care pornește războaie, una care plânge după un animal sau care are sentimente umane pentru cine nu merită. Și da, nu cred că au încercat vreodată să mă înțeleagă, nu de alta, dar cum s-o facă ei când nu mă înțeleg nici eu? Dar măcar au fost acolo și nu m-au judecat. Nu au încercat să mă întoarcă spre normalitatea unanim acceptată și nici să-mi dea sfaturi pe care nu le-am cerut. Dar m-au lăsat să plâng pe umărul lor lunându-și, astfel, poate, doza de nebunie. Ăștia sunt prietenii, nu ăia care știu mereu ce e mai bine pentru tine când nici măcar tu nu știi. Nu ăia care imediat cum ai dispărut vreo două zile te bârfesc pe la colțuri și nici cei care după o lună în care n-ai mai avut timp, chef sau orice altceva să ieși în lume, au uitat că exiști. Cel puțin eu știu că pentru mine, undeva, există vreo trei astfel de oameni și pentru asta le mulțumesc. Păi nu, prietenii mei? nu aveam noi toți acea vorbă? “Prietenii îi numeri pe degetele de la o mână, restul sunt simple cunoștințe”. Așa e, a fost mereu valabilă pentru mine. Și mai ales că ori de câte ori am zis că am găsit alți oameni care ar putea intra în acest cerc restrâns s-a dovedit că mă înșel. Categoric, fiecare ne găsim prietenii de care avem nevoie. Dacă ne plac cei care ne înjunghie pe la spate, așa să fie. Dacă am mai învățat ceva de la viață este că atunci când un om dă o dată, cu siguranță o să dea și a doua oară. Așa că na, zic eu, nu iertați de prea multe ori că vi se întoarce împotrivă și iertarea asta.

Oameni mici și oameni mari!

Off, cu ceva luni în urmă – scârbă cum sunt – l-am taxat pe unul dintre liderii politici importanți din Argeș. Nu are importanță cine, ideea e că el n-a făcut nici rău, nici bine, doar că nu era în partidul care trebuie sau, mai bine spus, partidul respectiv era condus, atunci, de un personaj care – chiar dacă cu o inteligență machiavelică demna de admirat – nesuportabil pentru mine. Ei, și omul acesta puțin mai mult înfumurat (sic), inteligent, mereu cu replica la el. I-am fost în grații, că na, dacă vreau pot, apoi pac… aia e. – A se înțelege că am momentele mele de micime, dar eu nu mi le neg – Însă, pur și simplu întâmplător ne întâlnim într-o cofetărie. Eu pentru că eram datoare cu un leu la fata de acolo, el pentru că avea poftă de o prăjitură. Jur, când m-am văzut s-a citit bucuria în ochii lui. M-a luat în brațe, m-a pupat și “m-a obilgat” să mănânc o prăjitură cu el. Iată ce înseamnă să judeci omul așa în dorul lelii. Important e că și mie mi-a făcut plăcere să-l revăd și sper să ne mai reîntâlnim așa la o șuetă. Deh, e clar, nimeni nu-i perfect. Toți suntem oameni, toți greșim, dar și dăruim. Asta e frumusețea vieții. Mulțumesc, domnule Președinte!

Nebunia!

Nebunia e a mea sau nu. Pentru că aseară prietena mea a stat trei ore să mă convingă că trebuie… nu, nu că trebuie, că e nevoie să-mi dau o șansă la fericire chiar dacă mie mi se pare absurd. Ea e prea optimistă în această privință, eu prevăd lucrurile altfel și dacă nici eu nu știu că prima intuiție pe mine nu m-a înșelat aproape niciodată, nu mai știe nimeni. Dar ce mai contează. I-am promis că îmi dau, în primul rând, mie această șansă. Dar deh, așa cum ai spus, draga mea, – și sper să te țină ficatul – atâta timp cât avem ficați și alcool, totul trece. Bine, eu sper să nu ajungem acolo. Dar e și pe ficatul tău, să știi.

Planetele…

Nu-mi place să-mi mâniez soarta. Nu a fost o săptămână chiar rea. Unele au ieșit, altele nu, dar azi s-au cam înecat. Eh, na, lasă, mai e și mâine o zi, câștigul ar fi că am dormit aproape două ore. Două ore dormite după-amiază pentru mine e raiul, nebunia – nebuniilor, mai ales că n-am mai avut parte de un secol de un somn atât de profund. Bine, tot speriată m-am trezit că trebuie să mă dau jos din pat să fac aia și ailaltă, ceea ce se va tot întâmpla până la un moment dat. Dar cel mai pseudo-amuzant moment a fost atunci când cineva mi-a spus că se pisicește pentru că-mi plac pisicile și dacă îmi placea că ele o făceau… WTF, nu ești pisică și n-ai farmecul ei. N-am știut exact dacă să râd sau să plâng, dar am înțeles că e grav să crezi niște lucruri… Damn!

Oricum n-am soluție, așa că mă liniștesc…

… beau două beri și aștept niște recomandări de filme. Dacă planetele mele vor dori să se alinieze o vor face, dacă nu, asta e viața și n-am cum să mă opun. Așa că aștept să-mi dați sugestii de filme prostuțe, fără prea multă inteligență. Cumva ușoare, dar nu stupide. Hai să zicem relaxante. Oricum lucrurile se aranjează doar dacă vor ele. Am tot încercat să trag sfoara aia spre mine, dar na, nu a vrut ea acum. Poate după, poate…

Pentru că pot, pentru că vreau, pentru că merit

Ideea e că pentru prietenii mei, chiar dacă nu am putut, tot am vrut și, cumva, chiar dacă nu din prima, tot mi-a ieșit. Nu prea am știut să-i refuz. Am căutat soluții, dacă chiar nu le-am găsit m-am lăsat păgubașă. Dar întâi de toate am încercat.

Acum nu vreau să fiu înțeleasă greșit, știu că sunt câțiva care ar vrea dar nu au cum din diverse motive pe care le înțeleg clar. Mai e și Ioana care vrea, dar nici nu se pune problema, ce să fac cu 30 de kile îmbrăcată. Da, da, pe Lucian nu am cum să-l uit. El s-a oferit cu tot entuziasmul și iată, pe el nu l-am ajutat niciodată, în afara prezenței mele mirabuloase :D. Dar ideea e că mie îmi trebuie pac, pac, pac, pac. Repede și repede. Bine, asta undeva în weekend să fiu și eu 80% gata. Că așa nu are sens să ne târâm.

Toată țara vrea să mă mute 😀

După ce anunțam azi cu surle și trâmbițe pe facebook că e bine să ai prieteni în Sibiu că ei pot veni să te mute, iată că mă sună și Aradul, vor și ei să vină. Măi, măi. Copii, stați chill. Ar fi culmea acum să adun toată țara în Pitești să mă mute în vârf de munte. Gata, problema e rezolvată. Vă mulțumesc pentru intenție, dar zău că nu am nici unde vă caza pe toți. Încet, dar sigur, mă descurc. Fără să mai facă unii gât că, vezi Doamne, aș vrea să profit de specia masculină. Credeți ori ba chiar am prieteni de niște ani, prieteni nu cunoștințe provizorii. Singura problemă fiind că doar foarte puțini au și rămas în Pitești. Dar nu-i bai, dacă am probleme vin ei de pe unde sunt că de aia suntem prieteni. Mă rog, unii n-au cum să priceapă. E greu…

Cel mai mișto “interlop”

Majoritatea ați auzit de Marius Alexandru sau Televijen. Ba din scandalurile televizate, ba din zvonurile “interlope”. Ei, iată, omul ăsta a vorbit de două ori cu mine înainte de a îndrăzni prima oară să-l sun pentru că aveam probleme cu mașina. Avea treabă, dar în cinci minute, după ceas, era în fața blocului meu cu om de la service și cu tot ce trebuie pentru a mă ajuta. La un an diferență altă problemă, alt telefon. Era băgat până peste cap într-o mașină pe care o tapița el cu mâinile lui, dar a lăsat tot și în zece minute a venit să vadă unde-i buba. Apreciez și îi mulțumesc, pentru că oamenii pe care voi îi priviți cu scepticism și pe care-i judecați în fel și chip, chiar dacă nu vă sunt prieteni, chiar dacă nu ați trecut prin diverse împreună, uneori sunt mai sufletiști și mai săritori. Iar eu om ca Marius rar am întâlnit. Mulțumesc! Nici nu știu dacă am făcut-o vreodată.

Gaborii

Ei, da, să trecem și la partea legii. Am câteva cunoștințe. Pe unii i-am cunoscut când eram prin imobiliare, pe alții de prin presă. Cert e că am reușit să mă înțeleg bine cu ei – nu, nu sunt de la circulație. Azi mi-am amintit că aș avea ceva de rezolvat cu unul dintre ei. Alt om pe care nu l-am mai văzut de vreun an și jumătate și nici mari prietenii nu am avut. Dar când a răspuns a fost ceva de genul: “Blondo, fir’ar, știi că mă gândeam la tine și la cum săreai tu garduri cu fustele până la cur? Ce bine e să te mai sune din când în când un om aproximativ normal. Pot să te ajut cu ceva?” Da, m-a șocat pentru că eram convinsă că nu mă are în agenda telefonului. Dar oamenii, uneori, sunt surprinzători.

Praful

De speciile aster nu știu ce aș putea spune. Din punctul meu de vedere, cu indulgență, 85% din omenire e praf, fițe și tupeu. Nu zic că n-ar avea nimic în cap, dar au degeaba. Pentru ei e mai important să-și etaleze luxul care, de multe ori, e doar un fals. Însă, mna, despre ăștia mai bine să nu discutăm că ne pierdem timpul.

Ideea e simplă, cine vrea să fie om e, indiferent de statutul social pe care-l are. E suficient să fie acolo când e nevoie. Și dacă mai ești și tu om nu uiți și chiar dacă nu o să-i poți ajuta așa cum au făcut-o ei la un moment dat, cel puțin le poți mulțumi ori de câte ori îi întâlnești, pentru că așa e frumos!

E o melodie pe care o aud din când în când la radio. Nu mi-o amintesc. Nici măcar un vers din ea. Încerc să rețin morala și parcă e ceva cu dacă ai ști că exist… sau nu, mă rog. E clar, e o melodie care-mi spune ceva când o aud, dar o uit imediat ce se termină. Asta nu poate însemna decât că e o tâmpenie, dar totuși a trezit ceva în mine. Nu, nu de azi…

Mai cu ceva zile în urmă (sic) mă gândeam eu la o tâmpenie de a mea. Avea legătură oarecum și cu scrisul, dar și cu descrisul (a se citi cum se dorește). Ei bine, stăteam eu așa – nu, nu chiar ca găina – într-o pauză de gândit subiecte și mi-a trecut prin minte: “Și dacă ar ști oricum n-ar avea rost”. De ce? Motive simple:

Dacă ar ști ar fi degeaba, adică ar fi așa ca și cum i-aș spune unui pisic că mâine îi cumpăr un câine de companie – lucru pe care oricum nu l-aș face, iar pisoiului nu i-ar păsa nici cât negru sub gheară. Sau, dacă i-ar păsa, eu tot n-aș face-o. Bine, n-am făcut decât să basmucesc cititorul. Firește că vreau să spun ceva inteligent, dar mna… Ideea e că dacă un om, orice om, ar ști că-mi pasă, dar nu așa cum ar vrea el să-mi pese, cu ce l-ar ajuta? Și aici nu vorbesc despre prietenii ăia de suflet sau din suflet, vorbesc de cei care vor să-mi pese, dar așa cum vor ei, nu cum simt eu.

Da, îmi pasă, vreau să știu, omule, că ești bine, fericit, mulțumit, vesel, împăcat cu viața ta, dar asta e tot. Știu că nu te ajută asta pentru că nu îți dau aripi, nici măcar speranțe false, îți dau doar ceea ce pot eu. Vreau să știu unde ești, dar numai pentru a ști că ești bine, sănătos și chiar mulțumit. Nu, nu vreau să știu unde ești pentru că aș vrea să vin acolo. Îmi pasă de tine ca om, îmi pasă cum îmi pasă de orice om pe care-l cunosc mai mult sau mai puțin, dar cam atât. Și nu, nu sunt stricată, dar nu pot da ceva ce nu am de dat.

Îmi pasă și de oamenii despre care scriu și pe majoritatea nici nu-i cunosc. Nu contează că scriu bine sau rău despre persoanele lor, mereu mă pun acolo, undeva, în locul lor și mă gândesc ce aș simți eu. Uneori bucurie, alteori tristețe, dar nu am ce face. Eu greșesc, tu greșești, toți greșesc și lumea trebuie să știe, iar noi trebuie să fim în stare să ne asumăm.

Eu mi-am asumat mereu, mai ales atunci când am comis-o grav. Așa e normal. Le comit și eu, nu sunt perfectă, ferească cine o vrea, urăsc perfecțiunea, dar știu să spun “Am făcut-o, ăla de e mai bun să dea cu piatra”. Știu, toți veți da că nu vedeți gunoiul din ochii voștrii. Dar ce urăsc cel mai mult e lașitatea. Și oricât mi-ar păsa mie, omul laș merită ceea ce i se întâmplă. Eu sunt eu și sunt liberă. Tu, din păcate, ai nevoie de cineva pe care să te cațeri pentru a avea senzația de libertate. Nu e așa, fiecare om e al lui, nu aparține altuia. Fiecare își creează libertatea. Dacă vrei să fii slugă e alegerea ta. A mea e și va fi să fiu eu: nebună, liniștită, exagerată sau o lady. Așa cum simt, așa sunt. Voi, majoritatea, vă mințiți. Toți vreți să faceți nebunii, dar vă judecă lumea. Toți vreți să scăpați din anumite lanțuri, dar nu aveți curaj. Eu mă știu, tac, suport, dar și când am zis punct e punctul cât casa. Asta e, asta va fi.

Îmi pasă, dar nu așa cum vreți voi. Iar unii nici nu meritați!