Nu om avea noi autostrăzi, dar nici nebunie care să depășească cotele Dunării.

Că tot vorbeam de diferența dintre noi și ei. Noi România și ei oricare. Doar că acum vorbesc strict de America, nu că în Germania nu aș fi văzut ceva asemănător.

Repet, m-am săturat de vestita expresie: “Numai în România”. Frații mei, măcar pe noi – pe unii dintre noi – Ceaușescu ne-a lecuit de cozi. Cu ceva timp în urmă am fost la Veneția unde toată lumea stătea la cozi kilometrice să vadă catedrala din Piața San Marco. Nu de alta, zic localnicii, dar nu știi când se scufundă. Corect. Nu știi când, dar măcar așa faci și tu niște scufundări sperând să nu te mai lovești de alții. Românii, unii mai răbdători, stăteau la coadă, dar prea puțini. Până și eu am fost unul dintre aceia care au zis “data viitoare că nu mi-am mâncat copilăria la coadă la lapte să stau acum să văd niște pereți pictați”.

Aveți impresia că atunci când vin tiruri cu ajutoare în România se înghesuie lumea ca la pomul lăudat. Adevărul e că mai mult de câteva zeci de persoane, majoritatea pensionari, pe care-i înțeleg, abia le ajunge de azi pe mâine, nu prea. Ei n-au avut noroc de pensii speciale, Ghinion, măi Werner. Dar credeți sau nu, Americanii ne dau clasă la capitolul ăsta.

Poza de mai sus este surprinsă la unul dintre mall-urile lor (SUA). Evident, deschiderea venind și cu reduceri considerabile. Ăia se bat ca nebunii pe orice rahat cât vine vorba de reduceri. Nu știu prin câte magazine românești când se anunță reduceri se dă și buzna. Eu nu prea am văzut, cel puțin nu în Pitești. Eh, s-au mai dus douăzeci, treizeci de oameni, dar nu toți au și cumpărat. Nouă ne mai place să căscăm și gura, fie vorba între noi.

Nu, România e încă la un stadiu decent. Și, cum spunea cineva – iertat să-mi fie dar am uitat cine – “Îmi e și frică cu adevărat să avem autostrăzi că vom muri pe capete, noi nu știm să fim civilizați în trafic și îi dăm talpă”. Iar aici pot fi de acord gândindu-mă la vestitul pod bucureștean început de Băsescu și terminat de Oprescu. Vreo săptămână, bietul pod, a fost obiect de pelerinaj, nicidecum mijloc de circulație. Sigur, până au înțeles oamenii că pot să-l folosească și nu e țeapă.

Înainte de-a tot spune că doar la noi se întâmplă, zic eu, hai să fim ușurel informați cu ce se mai întâmplă și pe la alții. Cu părere de rău vă spun că nici în țara lui Merkel nu curge lapte și miere, decât dacă asta vă doriți voi să vedeți.

Da, normal, la noi corupția e mai mare și ne-o dăm la gioale unii altora. Că dacă vine unul cu o lege bună, de invide, neputință, o respingem dă-o dracu’ sau ieșim în stradă pentru că suntem niște găini fără creier (scuze pleonasmul).

Cât despre servicii… eh, da, din astea, la nivel de sub țărișoara noastră am văzut și în Italia, și în Belgia, Veneția, Viena și nu mai enumăr. Categoric, cele mai bune le-am văzut la Chișinău, Israel și Turcia. Da, în astea trei locații ești deja în civilizație. Dar mai lăsați-mă cu o țară ca afară că nu sunt nici ăia mai breji. În Roma la cinci stele se purtau de parcă n-ar fi avut niciuna, să nu vă mai povestesc de jegul ce trona în camere. Și zău că nu au avut de gând să-l deranjeze, așa că m-am mutat eu la patru stele curate. Și multe, și multe. Voi ori n-ați ieșit decât până la bulgari în viața voastră, ori, pur și simplu, sunteți ai dracu’ pentru că puteți.

Mi s-au adus mii de acuze că vorbesc fără dovezi. Cu toate că în perioada aia lucram în imobiliare și încercam să găsesc câteva hectare de teren arabil pentru cineva. Evident că nu am avut de unde. Ba dacă era al unui român era prea mic, ba erau cumpărate de străini, în special italieni și francezi.

Da, știu, nu, nu e legea lui Boc și a lui Băsescu, a dat-o mama și pe asta. Nu-i bai, m-am obișnuit cu lipsa voastră de memorie. Oricum, puteți citi aici cum Amercia cumpără România. A, da, știu voi ați crezut că americanii cu scutul lor antirachetă ne vor apăra, după ce rușii au spus clar că ei îl demagnetizează mâine, dacă au chef, că al americanilor scut e tot computerizat, pe când ei încă folosesc armament util pe lămpi, nededectabil. Ha, ha. Nu, nimeni nu a venit aici să ne dea de mâncare, au venit aici să ne cumpere și să ne slugărească.

Ceva mai devreme, doamna Cristina Gheorghiu îmi scria următoarele: “Draga mea, poate nu o sa iti vina sa crezi, dar in niste localitati de pe langa Mizil, firme straine au cumparat muuulte hectare. Si ce crezi? Au venit cu niste masinarii misto, decoperteaza pamantul asa, cam 20-30 de cm, il fac suluri, il impacheteaza intr-un fel de plase si il incarca in tiruri.” Poza este tot de la dânsa, dovada că se întâmplă. Da, încă mai trăiți bine? Bine, mă bucur pentru voi. Sunt chiar super fericită. Să trăiți bine cu 30 bani pe postare până la adânci bătrâneți, pe mine nu mă deranjează mințile înguste atâta timp cât nu trebuie să stau cu vreuna în casă. 

Nu sunt un om bun, nu sunt nici un om rău, sunt o persoană obișnuită. Am calități și defecte. Nu aș ști să spun care primează, dar un lucru îl știu sigur. Ajungi undeva. Undeva unde ți-ai dorit să ajungi. Și muncești pentru asta, te zbați, intri în lumea aia nebună a creativității. Inițial nu o faci pentru tine. Știi că poți și vrei ca lumea să recunoască asta, să vadă – apropo de asta, le mulțumesc celor de la wikipedia România că nu au văzut, dar cei din Franța au observat. Eu nu înțeleg asta. Sunt scriitori pe siteul ăsta care nu au palmaresul meu, să înțeleg că și asta e pe pile? Dar nu despre asta era vorba în conținut.

Spuneam că te trezești într-o zi că ai reușit, nu la un nivel extraordinar, dar ești acolo. Ai o carte publicată în Anglia de o editură independentă, urmează să mai ai una publicată în Franța și o promisiune în Italia. Am scris peste șaisprezece cărți. Unele fantasy, altele polițiste și câteva care fac parte dintr-un gen nedefint mie, să-i zicem pur și simplu proză. Am scris piese de teatru, una pentru America, aletele pentru mine și una pentru penitenciarul din Slobozia. Hai că m-am mișcat ceva, chiar dacă timpul nu a fost cel mai bun prieten al meu în ultimii patru-cinci ani. – Mi-aș dori ca în 2016 să devină mai prietenos -. Am avut și momente de cădere după ce mi s-au întâmplat lucruri urâte, apoi a murit cea mai dragă ființă mie: pisoiul. Și tot așa am dus niște ani la rând târându-mă cum am putut. Dar am rezistat.

Și totuși, nici despre asta nu era vorba. Voiam să vă vorbesc despre fani. Da, îmi plac fanii, cum să fiu ipocrită și să spun că nu? Sunt cei discreți, din umbră, care uneori, la ceva timp, fac gesturi drăguțe pentru mine. Mici, dar contează. Astea mă bucură cel mai mult. O poză cu o carte, o apariție la o lansare, poate câte un pix mai ciudat sau carnețele pe care să-mi notez ideile. Vorbim uneori, dar atât cât să nu intrăm prea mult unii în viața celorlalți. Dar mai sunt și cei agresivi care au impresia că timpul tău este nelimitat și ar trebui să faci doar asta, adică să stai și să vorbești până te epuizezi.

Oameni buni, sunt destul de epuizată. Nu îmi mai doresc de foarte mult timp să fiu un idol. Îmi doresc să scriu pentru mine și să mă bucur de fiecare reușită a mea pe care mi-o port alături de Crime Scene Press sau, cine știe, poate și de altă editură – aici vorbind de alt gen literar, pentru că romanele polițiste sunt doar ale celor de la Crime Scene Press care m-au adoptat ca pe propriul copil. Și eu îi ador pe George Arion și pe Stelian Țurlea, dar nu îi stresez. Vorbim când avem de vorbit. Le citesc cărțile și îmi doresc, mereu și mereu, să ajung să scriu ca ei. Datorită lui George Arion am ajuns să iubesc romanul polițist. Recunosc că încerc să ajung măcar la jumătatea dânsului – ca scriitură vorbind, că nu știu dacă o să mai și apuc să trăiesc până la onorabila sa etate. Dar atât cât o să-mi stea în putință o să mă străduiesc. Și da, recunosc că-l studiez. Aproape că nici nu mai citesc povestea în sine, ci fac analiza felului de a scrie, a semanticii, a rețetei, dacă vreți. Toți avem idoli și idealuri la care vrem să ajungem, dar vreau să vă gândiți că sunt și ei oameni și nu trăiesc cu mintea în nori gândindu-se zilnic ce să mai scrie, mai au și alte vieți, unele nu tocmai plăcute. Așa că și noi avem probleme și uneori ne simțim agasați. Nu asta înseamnă să “iubești” pe cineva. Dar discuția e prea lungă pentru ora asta și parcă aș mai avea nevoie de vreo două ore de somn.

La final nu vă pot dori decât un an așa cum îl vreți voi, dar să aducă și sănătate! La mulți ani, restul e can-can!