Lung titlu, știu 🙂

Cartea

Ei bine, încep cu această carte. Maestrul Marin Ioniță, reputat membru al Uniunii Scriitorilor din România, dar și un om de o cultură, imaginație și inteligență rară, mi-a dedicat și mie câteva cuvinte în cea mai recentă carte a dânsului. Mâine va avea loc lansarea, la ora 17:00, la Camera de Comerț Industrie și Agricultură Argeș. Încă nu știu despre ce e vorba, nu mi-a dat detalii, dar mă simt mândră, onorată, fericită că s-a gândit la mine. Știu că este unul dintre oamenii care m-a apreciat dintotdeauna și a văzut mereu ceva acolo, în cărțile mele. Este unul dintre puținii, nu, retractez, e singurul scriitor argeșean de un asemenea renume care m-a considerat egală în forțe cu ale dânsului. Ceea ce mă face să mă simt zeiță. Și este singurul care are încredere în continuare în mine. Pentru asta îl iubesc, fiindcă mă face și pe mine să cred că pot mai mult. Și pentru omul acesta o să pot mai mult întotdeauna. Știți, uneori contează doar atât, o vorbă bună și încredere.

Gaudeamus

Anul acesta din motive stric personale, nu pot participa la cel mai mare targe de carte: Gaudeamus. Ar fi greu de explicat, dar nici nu îmi doresc s-o fac. Îmi pare rău că nu-i văd pe cei doi enormi scriitorii de romane polițiste: George Arion și Stelian Țurlea. Îmi pare rău că nu pot sta la taclale cu editorul nostru, Alexandru Arion, care a încercat mereu să ne țină uniți și să ne trateze egal, lucru pentru care-i mulțumesc. Și le mulțumesc celor trei pentru că m-au acceptat lângă ei, pentru că mă fac să mă simt bunicică printre cei mai buni. 

Știu, sunt și oameni care mă așteaptă acolo. Știu, ca în fiecare an, câțiva vin special pentru mine. Dar uneori e mai complicat și trebuie să alegem. Dar asta nu este o tragedie. Nu de alta, dar ne vedem în vară cu o carte nouă. O Iolanda aproape proaspătă, puțin nebună… în fine, nu vă îngrijorați, tot la demență se ajunge. 

Hey, stați calmi, nu ați scăpat de mine, e doar un târg lipsă. La anul ne punem pe treabă adevărată 😉

Via Arcidalia Ghenof: “Cand am citit prima carte a Oanei  Oana Mujea(prima pe care am achizitionat-o eu)”Jucatorul” mi-a placut foarte mult(motiv pentru care i-am si facut prezentarea pe situl Literatura pe Tocuri),mai ales ca este prima data dupa personajul “Minerva Tutovan” al Rodicai Ojog Brasoveanu,cand apare in literatura politista de la noi o detectiva, Iolanda Stireanu ,la fel de desteapta,de dura ,de ironica ca Minerva doar mai tanara si poate mai feminina.
La “Indicii Anatomice”pe langa actiunea romanului m-a amuzat si m-a incantat sa-l vad pe autorul Bogdan Hrib in rol de personaj al unui roman(e drept un rol flatant si onorant pentru un barbat).
Iar in “Sarutul Mortii”(scris cu Andra Pavel)mai apare o eroina Anastasia Marinescu care impreuna cu Iolanda Stireanu rezolva misterul.
Oana Mujea m-a convins sa-i caut si sa-i citesc in continuare cartile,sunt curioasa ce alte aventuri ne asteapta.”

Vechituri 😀

Da, da, am vrut să scriu despre politică, dar n-am făcut-o din două motive: unul ar fi că nu am avut timp și al doilea că între timp m-am plictisit. Dar dacă vreți subiecte interesante din Argeș, puteți citi aici tot ce vă interesează.

Acum să trec la ce mă doare. Bine, firește că nu mă doare mare lucru, dar așa e vorba. Ei, da, revenim la “Indicii Anatomice”, prima mea carte polițistă și cea tradusă în Anglia. Bine, poate că în conștiința umană a rămas și cea mai bună, dar George Arion zice că e mai mișto “Mascarada”. Eu nu știu exact ce să cred.

O primă recenzie excelentă o găsiți aici, pe Literatura pe Tocuri.  Pentru cei care știu deja cartea aceasta e la a doua ediție, sub îngrijirea și oblăduirea lui George Arion și Crime Scene Press, dar mai ales a lui Alexandru Arion.

Nu vă țin mult de vorbă astăzi pentru că îmi e teribil de lene, dar, dacă ați mai trecut prin blogurile mele știți bine că într-un fel a fost și crime-ul meu de suflet. Așa că vă invit din nou să o citiți. Nu o să vă pară rău!

Da, azi nu aveți poză. Sunt obosită. Groaznic de obosită, cred că abia mai pot gândi – știu, nu e o noutate. Dar, în același timp, mă minunez mereu că găsesc mereu și mereu același om, ferm, hotărât, sincer și capabil. Da, desigur, nu despre asta era vorba. Oricum, ca fapt divers, în caz că interesa musai pe cineva, azi a fost o zi grea. Am vorbit două ore despre apă și mi-a făcut plăcere. Copiii aceia îmi dau energie și mă fac să zâmbesc indiferent de dezamăgirile mele. Apoi, spre seară, o ședință, care pentru mine ar fi fost obositoare, m-a făcut din nou să fiu încrezătoare și să văd dincolo de toate zidurile. Există oameni, chiar există. Așa cum sunt ei, sinceri, nu, nu perfecți, dar cu voință și fac, fac lucruri mărețe, iar noi nu-i vedem sau dacă-i vedem aruncăm cu pietre în ei pentru că așa am fost învățați. Suntem răi, invidioși, pentru că alții pot și noi nu putem. Îi mulțumesc acelui om că încă îmi dă putere și vreau să fiu la fel când voi fi mare 🙂

Da, bine, revenim la recenzie. Ați auzit de “Jucătorul” – pot spune ultima carte apărută, pentru că următoarea e la editură dar încă nu a apărut :P. Bun, dacă nu o știți, în partea dreaptă a site-ului, veți observa o fotografie pe care scrie mare “Jucătorul”. Ieri, Arcidalia Ghenof, a recenzat Jucătorul pentru “Literatura pe tocuri”. Recenzie pe care o puteți citi aici. Mie mi-a plăcut. Se vede că a înțeles exact subiectul. Nu, e clar că a înțeles subiectul mai bine decât mine, ceea ce mă sperie oarecum.

Mulțumesc din suflet și recenzorului, dar și celor care au găzduit acest punct de vedere. De aici nu rămâne decât să citiți.

Somn ușor! 

Mini fragment din a treia carte pregătită pentru anul acesta cu Iolanda Știreanu.

11:23

Am intrat în secție fără nici un chef. Ce chef să mai ai după ce te-ai trezit atât de târziu? Cafeaua nu mi-a priit și nu țineam neapărat să aflu despre amenințarea adresată lui Gibon. E băiat mare, ar putea să aibă și singur grijă de el. Plictisitor.

Am intrat în biroul lui Mihai trecând printre vreo zece polițiști.

– A murit careva? l-am întrebat pe un puștiulică.

Copilul m-a privit mirat, căscând ochii ca un abis întunecat și grăbindu-se să nege din cap.

Când am intrat am simțit imediat atmosfera funebră și totuși toți erau în viață. Gibon era al dracului de agitat, m-a privit cu bucurie, speranță, chiar recunoștință. Mihai era ca de obicei, cu chipul lui de Droopy (personaj de desene animate), veșnic trist și inexpresiv.

– Ți-ai savurat cafeaua? m-a chestionat el sec.

Da, o făcusem, dar nu aveam de gând să-i răspund.

– Așadar, am spus, toată secția stă la ușă să-l păzească pe Gibon?

Mihai și-a ridicat privirea din actele pe care le completa de zor.

– Nu, toți cei de la ușă au primit mailul.

Mi-am scos telefonul din buzunar și am verificat și eu, nimic atât de interesant ca o amenințare cu moartea.

– Ok, despre ce e vorba mai exact?

Mihai mi-a înmânat o foaie scoasă la imprimantă. Destinar nu era, nici măcar un nume sau o căsuță poștală falsă, textul, în schimb, oho, era și suna fix așa: “Până mâine la prânz vei fi mort. Poți să-ți iei toate măsurile de siguranță, nu vei supraviețui”.

– Așa din scurt? am spus. N-am nici o rochie potrivită ocaziei.

Mihai și-a pus mâinile în cap.

– Ok, ok, m-am apărat repede. Toți cei de la ușă au primit aceeași amenințare?

Mihai și Gibon mi-au confirmat din priviri. Am dat puțin jaluzele verticale la o parte și am constatat că sunt unsprezece bărbați, cu Gibon doisprezece.

– Mda, doar ei?

Gibon a dat afirmativ din mână.

– Aha, cele douăsprezece munci ale lui Hercules.

– Ce?! făcu Gibon mirat.

– Nu ți-ar strica să mai citești din când în când, l-a apostrofat Mihai. La asta m-am gândit și eu, fiecare e programat în altă zi.

– Aaa, am făcut entuziastă. Vom avea ceva înmormântări.

11:54

Dacă cineva urmărea să ucidă majoritatea bărbaților de la criminalistică eu nu aveam nimic împotrivă, doar că prin natura meseriei chiar trebuia să mă preocup. Am început cu ce era mai simplu, ce aveau oamenii ăștia în comun. Răspund simplu fără derivate: nimic. Unii nici nu știuseră că lucrează în aceeași secție, nu arestaseră pe nimeni comun, nu aveau încălcări ale legii ca subsemnata sau Gibon, nici măcar, mai mult de jumate, nu lucrau pe teren. Atunci trebuia să presupun că era o treabă aleatorie, dar nu credeam asta, așa că presupunerile mele sunt varză. Mi-am aprins o țigară în spațiul meu închis unde nu mai aveam voie să fumez.

Nu vă spun acum ale cui vor fi celelalte două mâini…

Fragment:

” M-am trezit eu! Din nou aproape eu. Cea veche, cea care urăște bărbații, nu pe toți, doar pe cei care se dau la mine, le curg balele și li se scurg ochii. Pe ei mi-am propus să-i distrug încet, sigur și cu durere. Sigur, asta cât încă o mai pot face. Îmi dau seama că tinerețea nu mai este chiar de partea mea. Încă sunt în formă, nu ca înainte. Înainte s-au întâmplat multe. Am fost în comă, apoi într-un spital de nebuni… nu, nu, pentru a rezolva un caz și așa m-am cam aprins după noul meu coleg, Marius Gibon, asta după ce fraierul de Victor Blid a încercat să mă ucidă și acum stă liniștit într-o celulă.

Nu, încă nu am intrat în vreo relație care să-mi dea dureri de cap. După ce m-am despărțit de Paul, tipul arătos de la Moravuri, dar fără prea multă materie cenușie, am decis că e mai bine să-i ucid cu un zâmbet, decât să mă omoare ei plictisindu-mă de moarte. Nu înțeleg de ce bărbații nu pot purta discuții adevărate, totul se reduce la sex, iar sexul nu e o prioritate decât dacă vreau să-i fac animale de companie. Nu, greșesc din nou, animalele de companie au personalitate, ei nu mai au.

Telefonul îmi zbârnie static în buzunar. Nu vreau să răspund, e aproape primăvară, e soare, e cald și pentru prima oară după câteva luni merg pe jos, fără mașină, fără însoțitori care să-mi apere spatele, pentru că șeful meu încă e convins că cineva mă vrea moartă. Probabil că așa este, dar în ultimele luni am făcut multă recuperare fizică și acum chiar sunt în stare să dau cu pumnul sau să fug în caz de nevoie. Telefonul insistă. Îl scot cu două degete din buzunarul gecii de piele și privesc ecranul. Mihai Iordache, șeful și părintele meu adoptiv. Nu aș vrea să-i răspund, dar cu el nu fac jocuri din astea. Este unul dintre puținii bărbați pe care chiar îi respect.

– Da, am spus.

– La naiba, Lala, te caut de ieri.

L-am ținut închis în weekend. De obicei lucram sâmbăta, uneori și duminica, dar de data asta am simțit nevoia să stau puțin singură, să mă regăsesc. Ok, nu am stat singură, doar am agățat un pămpălau într-o bodegă obscură, i-am promis paradisul, l-am lăsat să adoarmă, după ce l-am îmbătat bine și am plecat acasă. Menționez că n-am pus gura pe alcool, doar i-am promis lui Mihai că asta nu va mai fi o opțiune, cum nici sexul la întâmplare nu va mai exista, dar, până la urmă, orice fată are dreptul să se distreze, nu?

– Să zicem că am fost puțin ocupată.

– Sper că nu ai făcut nimic din… oh, la dracu’, nu contează. Avem un caz, iar Gibon și noul “recrut” nu știu de unde să-l apuce.

– Recrut nou? m-am mirat.

– Mișcă-te la secție dacă vrei să afli mai multe, de acum ești din nou activă, nu poți chiuli. Ai avut aproape un an la dispoziție să te odihnești.

– Hmm, am spus și am închis. Alte cazuri. Mor oameni pe capete, corupția e în floare, țara asta se duce pe apa sâmbetei, iar eu nu fac decât să mă prefac că într-o zi lucrurile se vor schimba. Dar chiar de ar fi așa, nu se va întâmpla cât timp voi trăi.”

…….

Nu știu dacă cunoașteți personajul, dar nici nu contează, asta trebuie să descoperiți în carte. Așa cum nu știu nici dacă crima e sonată sau sonata e o sonată. Știu că sâmbătă am anunțat pe facebook că am terminat noua aventură a Iolandei. După ce a fost împușcată, în comă șase luni și amnezică, Iolanda revine, doar că nu așa cum ați vrea voi. Desigur, sexy, ușor răutăcioasă, dar la ospiciu. Știu, mulți veți spune că acolo e și locul meu și nu vă contrazic – vă rog, vă rog, internați-mă pe viață pentru că nu mai suport omenirea, jur că mă înțeleg mai bine cu nebunii ăia cu acte, decât cu cei care se cred întregi la cap, dar nu-și dau seama că ar trebui să fie în locul ălora de la Nr.9.

Dar, să trecem peste, pentru că nu despre asta vorbeam. Așa cum i-am zis lui Alex Arion “am terminat, am terminat, se fini la comedie”, firește că e la mișto scris, avem noi limbajul nostru. A, da, pentru cine nu știe Alexandru Arion este editorul și șeful nostru de la Crime Scene Press, cel care are grijă de noi – adică eu, George Arion și Stelian Țurlea – dar, mai ales, are grijă de cărțile noastre, pentru că, firește, nu are de ales. Eu îl ameninț cu pistolul, Stelian Țurlea îl toacă non-stop, iar George Arion este cel mai bun, aici nu avem ce discuta. Dar cu mine și cu domnul Țurlea e greu, mai ales dacă ne punem “gurile păcătoase” pe bietul om :))

Dar nici despre asta nu era vorba. Spuneam că Iolanda se întoarce, de data asta direct la ospiciu trimisă de Mihai Iordache (pentru cunoscători). Eh, ce va fi nu vă spun. Dar, ținând cont că Iolanda încă e în recuperare, nu o veți întâlni chiar pe nebuna care dă cu pumnul, dar măcar umorul negru revine la normal și ironiile deloc subtile. Și spre dezamăgirea unora de data asta nu face sex. Ce ați înnebunit? Cum naiba s-o facă în ospiciu cu vreun nebun? Totuși… avem și noi limite.

Da, “Sonata crimei”… sunt puțin mândră de ea. Mai are nevoie de un retuș pe care sper să-l termin până mâine și editorul, cel pe care-l ameninț, desigur, va primi și varianta finală. Și… și… deja o încep pe următoarea. Sper să nu mă bată Alex, dar i-am ascultat sfatul. De data asta e ceva foarte, foarte românesc 😉

Și e doar o avertizare!

Din categoria Iolanda Știreanu revine în forță!

Nu, nu toporul, ideea. Era o perioadă în care în momente în care nu ar fi trebuit să fiu lucidă sau să am gânduri, dar eram și aveam (bănuiesc că înțelegeți la ce mă refer), îmi veneau cele mai tari idei de romane. Le uitam pentru că după… nu le notam, ziceam eu, totuși, să nu par nesimțită. Dar, mna, știți cum e când te plictisești, începi să gândești. Asta e, se mai întâmplă.

Acum, perfect adormită – eu care nu prea visez – e a doua oară într-o lună când mă trezesc cu tot romanul scris. Sigur, una e să-l scrii în vis, să ai toată acțiunea, toate personajele, alta e să te trezești, chiar la trei dimineața și să notezi repede esențialul. Nu mai iese la fel. Dar, ținând cont că mai am un pic, un pic, până termin “Sonata Crimei” – n-a că am spus cum se numește – n-am timp acum de ideilei mele din vis, ceea ce cred că ar putea dăuna pentru că în acest moment visul e proaspăt, simt acțiunea și personajele, dar dacă nu termin repede cartea asta se va duce mirosul acela din vis și poate că ideile nu îmi vor mai părea atât de bune sau poate că nu trebuie să fie ale mele. Cine știe. Oricum, pentru moment mi-a venit o idee și a rămas înfiptă, de fapt a venit un vis – nimic erotic pentru cei mai glumeți 😉

Ospiciul IX

Camera în care au mutat-o era mai mare, mai luminoasă, avea două paturi și două birouri și o baie proprie cu un wc așa cum se cuvine și un duș micuț. Oricum, mult mai bine decât să meargă la dușurile comune. O anunțaseră de dimineață că un domn foarte bogat își internează fiica și ar dori să nu stea singură în cameră pentru că uneori stă nemișcată cu orele, iar lui îi e teamă să nu moară așa.

Gina nu a avut nimic împotrivă. Nu o speria moartea, iar dacă tipa cea nouă era tăcută și nemișcată cu atât mai bine. În plus îi dăruise și rezerva aceasta minunată, unde avea chiar și o noptieră, nu că i-ar fi folosit la ceva ținând cont că hainele și obiectele personale erau ținute într-un fel de dulap comun, iar fiecare obiect era etichetat pentru a ști cui aparține.

Sigur că dacă Gina ar fi fost o sinucigașă ar fi reușit să se spânzure cu furtunul de la duș, dar presupunea că Simion nu crezuse că avea să încerce așa ceva și chiar dacă ar fi făcut-o lui nu-i păsa.

La ora unsprezece și douăzeci de minute, după cum arăta ceasul din hol, un bătrân a pășit timid alături de o femeie frumoasă, brunetă, înaltă, cu privire pierdută, și de Andra. Asistenta i-a zâmbit și a salutat-o fluturându-și mâna. Apoi s-a apropiat și a șoptit cu blândețe:

– Aceasta este noua ta colegă, se numește Diana.

Gina a salutat dintr-o mișcare a capului, însă Diana nu a făcut nici un gest. Tatăl pacientei s-a scuzat repede.

– Până se obișnuiește.

Gina nu a spus nimic. Din partea ei putea la fel de bine să rămână mută, să se facă ghem în marginea patului și să putrezească acolo. Cu toate astea îi părea rău de ea, dar nici nu avea de gând să poarte discuții interminabile doar de dragul de-a nu se plictisi. Oricum ea nu se plictisea niciodată. Mintea Ginei era într-o călătorie continuă și rare ori revenea la ospiciu.

Andra i-a prezentat Dianei camera sub privirile cercetătoare ale tatălui și ale Ginei. Femeia părea să nu aibă nici o reacție. Gina avea impresia că dacă ar fi pus-o într-un coteț plin de gâniaț pentru ea ar fi fost același lucru. Femeia s-a așezat pe patul din stânga și și-a priponit privirea spre fereastră. De acolo se vedeau copacii seculari, băncile și nebunii care își făceau plimbarea dinainte de prânz.

– Poate că azi ar fi mai bine să mănânce în cameră, i s-a adresat Andra lui Mihai.

Mihai a refuzat din privire. Gina putea să-și dea seama de asta. Nu studiase niciodată limbajul trupului, dar pentru ea era aproape înnăscută această percepție. Desigur, erau și momente în care dădea greș, dar destul de puține și mai mult pentru că nu le acorda atenția cuvenită.

Andra l-a tras de o parte pe tatăl noii paciente lăsând-o astfel pe Gina în afara discuției, dar, în cele din urmă nu era suficient de curioasă pentru a ști ce se întâmplă de fapt. A intrat în cameră și și-a studiat noua colegă. Aceasta continua să privească fix spre ceva anume. Nu-și dădea seama dacă copacii erau cei care-i atrăgeau privirea sau pacienții care se plimbau de colo-colo fără un scop anume.

A privit-o fix preț de mai multe minute, pentru că știa că atunci când faci lucrul ăsta celalălalt începe să se simtă deranjat, dar pe Diana părea să nu o deranjeze, de parcă ea nici n-ar fi existat acolo. Continua să o fixeze când Andra și bătrânul au invadat din nou spațiul.

– Gina, i s-a adresat asistenta, știu că preferi să iei prânzul în cameră, dar doar pentru astăzi te-ai supăra dacă ai merge cu Andra în sala de mese?

Femeia aceea tot nu se mișca, de parcă nici nu auzea, nici nu simțea și poate, Dumnezeu știe, nici nu vedea.

– Și cum o s-o luăm de acolo? Stă așa de când a venit.

– Nici o grijă, i s-a adresat cu durere în glas tatăl, va merge.

Gina dădu plictisită din umeri.

– În fine, dacă ziceți voi, n-am nimic împotrivă să mănânc cu toți ceilalți. Dar de ce ea nu poate mânca aici?

– E mai delicat, a explicat Andra. Trebuie s-o învățăm pe Diana să se integreze.

Roșcata a studiat-o din nou. Integrare pe dracu’, femeia aia era o moartă vie, nu avea să se integreze în veci. Dar nici nu dorea să se contrazică cu asistenta. Măcar pe ea o plăcea și dacă așa considera tac-su, cine era ea să se opună? Măcar de ar fi avut și ea un tată care măcar să vină s-o vadă. Sigur, avea unul, dar nu părea să-i pese prea tare, pentru că de mamă nici nu-și punea problema.

– Da, a mârâit Gina, s-o integrăm.

Andra a părut mulțumită, dar bătrânul a privit-o într-un fel care i-a displăcut. Probabil că simțea că se ia de “fetița” lui, ceea ce nu era în intenția ei cu siguranță. Așa că a încercat să aplaneze orice s-ar fi putut dovedi a deveni un conflict mai târziu.

– O să am grijă să fie bine, chiar dacă nu sunt sigură că asta ar intra în grija mea, dar cel puțin o să merg cu ea la masă și în parc și o să mă asigur că va fi în siguranță.

Chipul bătrânului s-a destins, ba chiar s-a repezit spre ea și i-a sărutat ambii obraji, ceea ce a uimit-o, dar i-a dat și un sentiment de bine. Până la urmă cineva își punea baza în ea că va avea grijă de o persoană reală, rigidă, desigur, dar reală. Nimeni nu-i mai acordase încrederea asta până atunci.

În același timp Lala voia să râdă, nu știa că Mihai poate fi un actor atât de bun.

Și-au luat la revedere. Bătrânul a sărutat creștetul fetei lui, dar ea nu a reacționat nici de data asta. Apoi i s-a adresat Ginei conspirativ.

– Să nu te sperii, uneori începe să vorbească din senin și spune că vede tot felul de lucruri. Are halucinații cu ochii deschiși.

– Cine nu le are? a șoptit femeia.

Bărbatul părea că nu dăduse nici o importanță acestei remarci, dar atât el, cât și presupusa fiică au “înregistrat” ca pe bandă.

După ce bătrânul a plecat Andra a mai rămas o clipă.

– Diana e o pacientă mai specială. Dacă îți face probleme apeși butonul de panică.

– Și dacă-i fac eu ei?

Asistenta a zâmbit.

– Să sperăm că va înțelege să facă același lucru, dacă nu…

Au râs amândouă complice.

“Blonda asta se pricepe”, gândi Iolanda. “O joacă așa cum face pisica cu ghemul, o să fie un sejur al dracului de interesant”.

Andra a plecat și ușa s-a închis în urma ei. Gina nu avea de gând să stea să o fixeze pe colega ei până la ora prânzului, așa că s-a așezat la birou, a deschis caietul de muzică și a început să compună. Își dorise demult să facă asta, dar în casa aia nu a avut niciodată curaj, acum avea.