Momentul în care înveți să te înțelegi tu pe tine este, de fapt, momentul în care înveți să te accepți.

Poate că nu e interesant, dar liniștea pe care și-o oferă fiecare lui însuși este salvarea. Personal n-am avut parte de prea multă liniște în viața asta. Nici nu mă plâng. Le-am făcut aproape pe toate, iar pe cele pe care nu le-am făcut nu le-am făcut pentru că nu am vrut. Și uneori e bine să nu vrei chiar tot pentru a nu te răzbuna tu pe tine. Ei bine, iată, de asta pot fi mândră. Niciodată nu m-am răzbunat pe mine și tot ce am făcut, bine sau rău, am conștinetizat și nu am regretat. Ce rost mai avea regretul?

N-aș putea spune că sunt în poziția omului care să dea sfaturi. Nu pot să mă pun în pielea altuia și chiar dacă o fac cum să simt la fel? Fiecare avem propriile trăiri, propriile criterii de viață, propria educație, propriul mediu din care ne-am format personalitățile. Sunt multe lucruri.

Înțelegerea.

Cel mai greu pe lume e să te înțelegi tu pe tine. Au fost ani, atâția ani în care nu am înțeles de ce sunt eu în viața mea. Nu am înțeles ce vreau, de ce vreau, ce pot și ce nu pot. Au fost clipe – sigur, nu mai grele ca ale altora, dar au fost – în care ștreangul părea cea mai minunată soluție. Apoi au fost ani, mulți ani, în care am început să lucrez cu mine. Nu a fost ușor. Uneori am renunțat gândindu-mă că totul e o prostie. În alte zile, trezindu-mă mai optimistă, sigur, am luat-o de la început. Până în ziua în care în viața mea a apărut o doamnă care mi-a deschis ochii. Sigur că și ea a avut ceva de luptă cu mine, dar nu prea mult pentru că eu îmi doream și citeam despre asta. Doar că cititul cu practica sunt destul de diferite. Oricum, în ziua în care m-am înțeles (mi-am înțeles deciziile indiferent cum ar fi ele, mi-am înțeles sentimentele și le-am lăsat să iasă la suprafață, mi-am înțeles viața și am acceptat să o trăiesc așa cum e ea), în acea zi eu m-am schimbat. M-am schimbat, în primul rând, față de mine.

Nu, nu trebuie să te înțeleg și pe tine

Vrei să te înțeleg? Da, îmi voi da silința. Sigur, pot înțelege orice om chiar dacă gândește diferit, simte diferit, aceleași situații prin care trec și eu. Dar, ca să înțeleg pe altcineva, acela, oricare, trebuie să își și dorească asta. Chiar zilele trecute cineva – firește care nu dorea asta, pentru că eu simt manipularea – mi-a spus: “sunt prea complicat, nu ai cum să mă înțelegi”. Problema e că nici nu vreau. Nu vreau pentru că oamenii, în general, își caută scuze pentru a nu se înțelege, în primul rând, ei pe ei. Nu vor, nu știu cum, nu pot, ajung să fie simplii trecători prin viață, fără să trăiască cu adevărat. Ei bine, eu chiar dacă am trecut prin multe, multe momente proaste, le-am întâmpinat cu mintea limpede, le-am trăit, le-am experimentat și le-am primit.

Acum, totuși, dacă e să regret ceva cu adevărat e că nu mă pot dedica total scrisului. Dar, na, viața e o târfă în cele din urmă, iar asta este o decizie pe care nu o pot lua încă. Încă nu pot renunța chiar la tot pentru a mă dedica doar acestui lucru. Pentru asta este nevoie de un confort pe care eu nu-l am, din păcate. Lucru care mă frământă gândindu-mă cu groază că până la urmă poate va fi prea târziu. Dar până atunci speranța moare ultima și lucrez la asta.

Sunt o agitată și jumătate. Știu asta. De cele mai multe ori încerc să las lucrurile în urmă și să-mi promit că nu mai fac aia sau cealaltă. Alteori renunț la promisiuni cam o jumătate de oră, după care îmi promit iar și iar că o să fac și o să dreg. Firește, lumea nu prea dorește să se învârtă după cum vreau eu. Atunci încep și dau vina pe natură, univers, gândire, oameni sau, de cele mai multe ori, pe mine. Însă toate astea se întâmplă pentru că eu nu am răbadre. Vreau totul și îl vreau acum. Ei bine, aproape niciodată nu am promis nimic pentru anul ce va urma? Ce să promit? Că voi fi mai bună? Că voi munci mai mult? Că voi înțelege oamenii? Că voi face ce nu au făcut nici regii? Aiureli. Nu o să le fac. Doar știu. Nu pentru că nu vreau, dar, la un moment dat, se va întâmpla ceva care să îmi deturneze mărețele gânduri. Voi deveni nervoasă, depresivă și supărată pe mine că nu am reușit. Nu merge așa. Chiar nu merge. Și ce să-mi mai promit? Nimic. Nu că aș fi făcut-o prea des, după cum vă povesteam. Ei bine, de data asta am intrat în 2017 cu promisiunea de-a avea răbdare și de-a lăsa lucrurile să se întâmple cum vor ele. 

De ce să mă pun în calea destinului? Rău, bun, răbdarea face lucrurile să meargă așa cum trebuie. Așa că răbdare. Se va întâmpla ce va trebui. Poate că nu o să-mi placă, dar intrăm în viața asta pentru a înțelege ceva. Așa că na, Oana, stai și învață lecțiile care-ți sunt predate. Dacă aș fi avut răbdare la timpul potrivit cine știe? dar nici acum nu e prea târziu. Așa că fără promisiuni idioate, doar răbdare. 

N-aș fi prima din neam care o ia pe calea demenței. Mi s-a mai întâmplat de-a lungul timpului, mie, personal, dar na, am avut și un caz izolat. Oricum, nu că ar fi important. Ideea e că eu acumulez, ca pisica, energiile negative ale celorlalți.

Și apoi mă agit, și mă agit, și mă agit, până explodez. Dar nu aș da vina doar pe agitații din jurul meu, cred că puțin, zilele astea, am contribuit și eu la această stare absolut enervantă. Pentru că mi s-a părut mie că o fi și că o păți. Că mi-am readus niște amintiri mai vechi în prim-plan sau pentru că pur și simplu, de nebună ce sunt, am cugetat să rămân și să explorez anumite lucruri. Ceea ce, firește, nu e chiar normal. Bine, nu e normal deloc. Ce a fost s-a dus, ce va fi, aia e. Numai că na, mintea umană până nu face ea slalom printre amintiri, regrete și alte nebunii, nu se lasă. Cred că abia acum, cumva, am reușit să-mi repun neuronul în funcțiune. Firește, nu cred să fie doar atât, numai că am obosit să mai explorez în mine. Vreau să rămân neexplorată eu de către mine și să pot fi liniștită. Dar demența, demența bat-o vina, nu mă lasă.