Și puțină politică locală

Fie cu politica locală. Tare îi simțeam lipsa

Azi, PSD Argeș i-a retras sprijinul politic lui Marian Rădulescu (Mitralieră). Este și normal, dacă mă întrebați. Așa cum la nivel înalt Liviu Pleșoianu, Codrin Ștefănescu și alții au fost dați mai încolo, tot așa s-a întâmplat și cu Rădulescu. Pentru simplu fapt că și-a permis să se întrebe, public, ce dracu’ a făcut Valeca pentru Argeș, poc. Acum, sinceră să fiu, chiar și eu aș vrea să știu ce a făcut. Concret. Cu subiect și predicat. Proiect ceva finalizat. Nu, nu sunt de acord că dacă un om are păreri diferite trebuie să fie exclus. Că doar nu ar fi singurul din PSD care vede lucrurile altfel. Sigur, ca să fie treaba treabă – și iar o să spună că am ceva cu el – Gentea, de departe cel mai îngâmfat om pe care-l știu – ceea ce denotă că doar ține de niște atuuri ale inteligenței lui, dar îngâmfarea asta fără sens mă face să cred altceva – desigur, a zis și el ca domn Valeca, să nu iasă din tipar. Perfect. Rămâneți voi, ăștia de vă credeți buricul pământului, pentru că așa vă credeți. Când o veni ziua în care vă veți împiedica și veți cădea, Doamne ce o să mai doară. Dar mai vorbim…

Diferențe între noi și ei

Noi România și ei oricare.

Mi s-a luat să aud: “Doar în România e posibil”. Vă mai amintiți când Gheorghe Zamfir, cel mai bun naist al lumii, a fost trimis din Franța fără un chior în buzunar? Dacă nu, căutați. Ei bine, atunci s-a urlat cât de birocrată este Franța. Mult, mult mai birocrată decât țărișoara asta. Și nu e singura. La Francezi nu stai trei luni să faci un permis, numai până te dumirești ce ai de făcut îți ia atât. Așa că chill. Când e vorba de accidente, gropi, morți, spitale infecte, etc… mai studiați problema, se întâmplă peste tot, nu numai la noi. Singura diferență între ei și noi e că dacă apărea în spațiu public chiar și o mică înjurătură de-a lui Portocală, una mică, de pizda mamei cuiva, ăla era exclus fără drept de apel și de la Președinte până la femeia de serviciu din Senat stăteau și le cereau scuze cetățenilor. A, dacă ar fi apărut ca la noi, ei bine, atunci se lăsa cu închisori din alea grele și aceleași scuze. Aveți impresia că ăia mai stăteau să se câcâie cu o revocare? Niciodată. Acolo dacă în presa tabloidă un politician apare cu o dudie – care nu-i e nevastă – ăla demisionează. Nu, noi suntem niște lași care ne ascundem după fusta unei frustrate și nici cu dovezi nu suntem în stare să facem ceva.

Cam asta este diferența.

Da, zilele astea am fost prea obosită pentru a mai veni cu informații. Au fost așa zile zăpăcitoare, dar, în același timp, mulțumitoare. Sunt mulțumită de tot ce a ieșit, dar nu mai am puterea de-a scrie pe blog chiar acum. O să încerc mâine să vă arăt niște căței pe care cei de la Mioveni i-au găsit abandonați, sunt puiuți și sunt atât de dulci și de frumoși. Le e frig și au nevoie de iubire.

Da, știu, lumea mă tot bârâie că nu am nici un punct de vedere în privința atentatelor. Ce punct de vedere să am? Nu U.E i-a primit, la ce vă așteptați? Ce?, până acum i-ați văzut pe oamenii ăștia făcând lucruri bune și provăduind pacea în lume? Și mai lăsați-mă cu serviciile secrete ale Belgiei nu știau, nici ăia din Franța n-au știut, nici nemții. Asta se întâmplă când le dai drumul la graniță. Așa începe al treilea război Mondial. Măcar Putin a mai rămas cu capul pe umeri când a declarat că “musulmanii cred că se vor duce la Allah, iar el e dator să-i trimită acolo”. Nu sunt rasistă, nu am treabă cu religia nici unui popor sau om. E treaba fiecăruia. Dar eu tot nu pricep ce vă miră? Ori s-a vrut asta pentru a declanșa un război, ori Europa e bătută în cap. Alegeți voi.

Eu sunt prea obosită. Nu știu de ce, dar sunt.

Mi s-au adus mii de acuze că vorbesc fără dovezi. Cu toate că în perioada aia lucram în imobiliare și încercam să găsesc câteva hectare de teren arabil pentru cineva. Evident că nu am avut de unde. Ba dacă era al unui român era prea mic, ba erau cumpărate de străini, în special italieni și francezi.

Da, știu, nu, nu e legea lui Boc și a lui Băsescu, a dat-o mama și pe asta. Nu-i bai, m-am obișnuit cu lipsa voastră de memorie. Oricum, puteți citi aici cum Amercia cumpără România. A, da, știu voi ați crezut că americanii cu scutul lor antirachetă ne vor apăra, după ce rușii au spus clar că ei îl demagnetizează mâine, dacă au chef, că al americanilor scut e tot computerizat, pe când ei încă folosesc armament util pe lămpi, nededectabil. Ha, ha. Nu, nimeni nu a venit aici să ne dea de mâncare, au venit aici să ne cumpere și să ne slugărească.

Ceva mai devreme, doamna Cristina Gheorghiu îmi scria următoarele: “Draga mea, poate nu o sa iti vina sa crezi, dar in niste localitati de pe langa Mizil, firme straine au cumparat muuulte hectare. Si ce crezi? Au venit cu niste masinarii misto, decoperteaza pamantul asa, cam 20-30 de cm, il fac suluri, il impacheteaza intr-un fel de plase si il incarca in tiruri.” Poza este tot de la dânsa, dovada că se întâmplă. Da, încă mai trăiți bine? Bine, mă bucur pentru voi. Sunt chiar super fericită. Să trăiți bine cu 30 bani pe postare până la adânci bătrâneți, pe mine nu mă deranjează mințile înguste atâta timp cât nu trebuie să stau cu vreuna în casă. 

Nu sunt un om bun, nu sunt nici un om rău, sunt o persoană obișnuită. Am calități și defecte. Nu aș ști să spun care primează, dar un lucru îl știu sigur. Ajungi undeva. Undeva unde ți-ai dorit să ajungi. Și muncești pentru asta, te zbați, intri în lumea aia nebună a creativității. Inițial nu o faci pentru tine. Știi că poți și vrei ca lumea să recunoască asta, să vadă – apropo de asta, le mulțumesc celor de la wikipedia România că nu au văzut, dar cei din Franța au observat. Eu nu înțeleg asta. Sunt scriitori pe siteul ăsta care nu au palmaresul meu, să înțeleg că și asta e pe pile? Dar nu despre asta era vorba în conținut.

Spuneam că te trezești într-o zi că ai reușit, nu la un nivel extraordinar, dar ești acolo. Ai o carte publicată în Anglia de o editură independentă, urmează să mai ai una publicată în Franța și o promisiune în Italia. Am scris peste șaisprezece cărți. Unele fantasy, altele polițiste și câteva care fac parte dintr-un gen nedefint mie, să-i zicem pur și simplu proză. Am scris piese de teatru, una pentru America, aletele pentru mine și una pentru penitenciarul din Slobozia. Hai că m-am mișcat ceva, chiar dacă timpul nu a fost cel mai bun prieten al meu în ultimii patru-cinci ani. – Mi-aș dori ca în 2016 să devină mai prietenos -. Am avut și momente de cădere după ce mi s-au întâmplat lucruri urâte, apoi a murit cea mai dragă ființă mie: pisoiul. Și tot așa am dus niște ani la rând târându-mă cum am putut. Dar am rezistat.

Și totuși, nici despre asta nu era vorba. Voiam să vă vorbesc despre fani. Da, îmi plac fanii, cum să fiu ipocrită și să spun că nu? Sunt cei discreți, din umbră, care uneori, la ceva timp, fac gesturi drăguțe pentru mine. Mici, dar contează. Astea mă bucură cel mai mult. O poză cu o carte, o apariție la o lansare, poate câte un pix mai ciudat sau carnețele pe care să-mi notez ideile. Vorbim uneori, dar atât cât să nu intrăm prea mult unii în viața celorlalți. Dar mai sunt și cei agresivi care au impresia că timpul tău este nelimitat și ar trebui să faci doar asta, adică să stai și să vorbești până te epuizezi.

Oameni buni, sunt destul de epuizată. Nu îmi mai doresc de foarte mult timp să fiu un idol. Îmi doresc să scriu pentru mine și să mă bucur de fiecare reușită a mea pe care mi-o port alături de Crime Scene Press sau, cine știe, poate și de altă editură – aici vorbind de alt gen literar, pentru că romanele polițiste sunt doar ale celor de la Crime Scene Press care m-au adoptat ca pe propriul copil. Și eu îi ador pe George Arion și pe Stelian Țurlea, dar nu îi stresez. Vorbim când avem de vorbit. Le citesc cărțile și îmi doresc, mereu și mereu, să ajung să scriu ca ei. Datorită lui George Arion am ajuns să iubesc romanul polițist. Recunosc că încerc să ajung măcar la jumătatea dânsului – ca scriitură vorbind, că nu știu dacă o să mai și apuc să trăiesc până la onorabila sa etate. Dar atât cât o să-mi stea în putință o să mă străduiesc. Și da, recunosc că-l studiez. Aproape că nici nu mai citesc povestea în sine, ci fac analiza felului de a scrie, a semanticii, a rețetei, dacă vreți. Toți avem idoli și idealuri la care vrem să ajungem, dar vreau să vă gândiți că sunt și ei oameni și nu trăiesc cu mintea în nori gândindu-se zilnic ce să mai scrie, mai au și alte vieți, unele nu tocmai plăcute. Așa că și noi avem probleme și uneori ne simțim agasați. Nu asta înseamnă să “iubești” pe cineva. Dar discuția e prea lungă pentru ora asta și parcă aș mai avea nevoie de vreo două ore de somn.

La final nu vă pot dori decât un an așa cum îl vreți voi, dar să aducă și sănătate! La mulți ani, restul e can-can!