Dacă-i musai cu plăcere, are mama o vorbă.

Recunosc, eram pe punctul de-a renunţa pentru că timpul, nenorocitul de timp, care mă chinuie între job, mutare, mobile, curaţenie, zugrăveală şi maşină bolnavă, nu prea îmi mai dă pace. Oboseala nu o mai pun pentru că, într-o zi, fix ca anul trecut, o să văd negru în faţa ochilor şi o să mă prăbuşesc. Şi nu, nu voi renunţa nici aşa.

Dar nu e numai asta, casa din care plec trebuie şi ea predată frumos, cu totul la locul ei, plus că vor şi oamenii ăia să şi-o preia că de aia au luat-o.

În fine, până la urmă, mai mult aşa că am nevoie de o pauză, chiar dacă nu va fi ea prea odihnitoare, am decis să merg.

Aş fi făcut eu multe în timpul ăsta. Mi-aş fi dorit chiar să o pot ajuta şi pe Ioana la unele lucruri – dar ea e mai căpoasă decât mine, vrea să facă totul singură. Numai aşa de nebună. Eh, nu contează, încep, lent ce-i drept, să mă bucur că plec. Ştiu că lucrurile nu se vor rezolva singure cât voi fi pe drumuri, dar ce mai contează?

Să fie salsa cu formaţie live. Să fie dans! Să fie oboseală, dar şi distracţie. Şi dacă mor, vreau să ştiţi că am făcut-o fericită.

Să fie Borovets! Pentru că noi, unii dintre noi, merităm!

Adică fericire în sus, fericire în jos!

Da, a venit și această perioadă a anului, adică intrăm în altul. Îmbătrânim, ne tâmpim, sperăm că vine un an mai bun, dar doar sperăm. Nu zic că speranța nu ar fi bună, dar e nerealistă. Ce să zic, una peste altul 2016 nu a fost chiar un dezastru. Bine, nu a fost nici vreo minune, dar, totuși, am și pentru ce să fiu recunoscătoare. Da, mă refer la anumiți oameni care au intrat în viața mea. Dacă or rămâne sau nu, nu am de unde să știu, dar mi-a făcut plăcere să-i primesc. Le sunt recunoscătoare și celor care au plecat, era cazul. În rest lucrurile probabil că au depins de mine. Unele am știut să le gestionez, altele nu. Probabil că la fel va fi și în viitor. Oricum cert e că energiile se schimbă. Bune, rele, nu contează. Mai trece un an și ajungem apoi să ne dorim un 2018 mai bun. Să fie cum o fi 2017, dar măcar liniștiți să fim. 

An nou cum vi-l doriți!

Nu știu dacă despre bal e vorba în postul ăsta. Nici măcar despre prima mea participare. E un fel de emoție, de nebunie și un fel de plăcere pe care nu o pot defini. Nu e vorba nici despre distracție neapărat, pentru că noi muncim – mă rog, până la un punct. Este mai mult vorba despre echipă. Pentru că orice s-ar întâmpla aici s-a creat o echipă, desigur, cu bune și rele, dar astea trec și faptul că atunci când cineva se ia dintre unul dintre noi e pe varianta mușchetarilor, vă dați seama ce poate ieși. Doar noi ne putem lua de noi. Iubesc echipa asta cu bune și rele și, de ce să nu recunosc, indiferent ce decid mai departe, nu am de gând să ies în totalitate din această comunitate.

Oricum, până una, alta, aștept cu nerăbdare balul acesta. Și sper că și invitații au acceași dorință de-a ne fi alături și de a se simți bine. Fiecare bal “Ancheta” este unul memorabil. Nimeni nu a plecat vreodată dezamăgit. Surprize, premii și un catalog care arată demențial. Anul acesta lângă noi s-au implicat și cei de la Sursata.ro. Ceea ce ne face mare plăcere. Nu contează cum ne numim, important este că suntem o echipă și asta se vede. Și cel mai important este că eu sunt îndrăgostită cu adevărat de acești oameni cu bune și rele. Indiferent cum ne-ar percepe ceilalți, indiferent de divergențele noastre de opinie – pentru că altfel nu ar fi democrație – noi suntem un tot, ceea ce ne dă putere și încredere. Vă ador colegii mei, nu, greșesc, vă ador prietenii mei. Aici am văzut adevărat prietenie. Cu divergențe sau fără, noi ne acceptăm așa cum suntem. Și mi-aș dori ca în lumea.. nu, să nu mergem atât de departe, ca în orașul ăsta să fie mai multe colective de acest fel.

În seara asta vom fi împreună alături de prieteni. Chiar dacă de multe ori suntem acizi, niciodată nu e personal, dar presa, în primul rând, trebuie să spună adevărul și pentru asta suntem noi. Și suntem fericiți că înțelegeți asta. Aceasta este seara prieteniei și a veseliei. Abia aștept să ne vedem, să ne strângem mâinile și să creem relații de parteneriat indiferent de unde sunteți. Aceasta va fi o seară magică, iar magia noastă este perfectă.

Mulțumesc, George Cernătescu (personaj real în “Parfumul văduvei negre”) pentru că ai păstrat poza.

Au fost vremuri când publicam la o anume editură din București, acum public la una mai bună. Celei dintâi nu-i facem reclamă pentru că e și așa prea jos. Cea la care public acum se numește Crime Scene Press, dar majoritatea știau deja. E cu crime, sadisme și alte ale.

În acele vremuri a fost făcută și poza aceasta. Undeva, în spatele aparatului, era și George Arion. Cred că Monica Ramirez (foto stânga) venise în țară de vreo doi ani din America (acum s-a întors la americani și bine a făcut).

Fotografia a fost făcută la Teatrul “Al. Davila” Pitești, unde eu, Monica și George am avut lansare (una din puținele din Pitești, pentru că totuși e un oraș care-și faultează locuitorii). După, pentru că tot aveam recuzită, ne-am gândit să ne distrăm și noi ca fetele 😀 Da, știu, tot bărbații din spatele aparatului au fost cei fericiți, de parcă nouă ne-ar fi păsat. Poza asta mi-a amintit că urmează Bookfest-ul, cred că la începutul lunii, încă nu știu. Dar mi-a amintit și să vă spun că “Indicii anatomice” se reeditează și mai iese și romanul “Mascarada”.

Nu știu, probabil că dacă nu pică în ziua votului ne vedem la Bookfest, dacă pică în ziua votului ne vedem prin Argeș la secțiile de votare. Nu de alta, dar pentru unii 5 iunie e zi de muncă 😉

P.S: Abia aștept să văd coperta nouă.

Asta îmi tot doresc de vreo cinci ani, să se ducă fiecare. An după an. Parcă îmi doresc degeaba că vine altul și mai rău sau, cel mai bine, cam asemănător cu cel care a trecut. Acum chiar sper că 2016 va fi mai bun, măcar mai stabil, mai întreg la cap, cu oameni care gândesc, cu minciuni mai puține, cu bețivi mai puțini, cu… nu știu, până la urmă noi toți facem regulile, dar nu suntem împreună. Suntem un popor de oameni care se urăsc între ei, poate tot de aceea nu ne dă nici Universul, nu are cui.

Dar până una alta eu mă bucur că s-a dus. Mă bucur că după mulți ani am făcut un revelion în care m-am simțit în largul meu și s-a reunit Formația vocal instrumentală “Trei coceni și restul paie” :)) Desigur, o glumă de-a noastră, dar o adorăm.

Sper, doar sper, altceva ce pot să fac? Și cred că de data asta speranța va fi și justificată. Măcar am intrat bine în noul an, exact așa cum am vrut să fie.