N-am apucat să fac poze, așa cum am mai spus. Ba din lipsă de baterie, ba din lipsă de timp. Dar tot am pus și noi mâna pe trofeu măcar așa, puțin.

Eh, aș putea spune din culise, dar ce sens mai are? Important e că a ieșit bine. Important e că acești copii care au muncit trei luni de zile, care s-au dedicat concursului și-au primit și răsplata.

Să fim serioși, premiul e un nimic, în comparație cu cât s-o fi câștigat în spate, adică cât a câștigat Pro TV-ul, dar nu asta contează, important e că tinerii de la Bascov au învățat să lupte pentru ei. Și au făcut-o cu atâta dragoste, pasiune și bucurie că încep și eu să cred că, poate, țara asta mai are o șansă.

Nu zic că ceilalți copii, concurența, nu au fost minunați. Unii dintre ei, serios vorbind, atât de dulci, atât de pasionați și plini de viață. Dar, din păcate, dacă ne uităm cu atenție, tot părinții îi strică. Atâtea orgolii, atâtea meschinării, cum să învețe copilul să piardă cu demnitate, cum să învețe să nu judece, să nu bârfească, să nu fie un necioplit, dacă asta văd de la părinți și, respectiv, de la coregrafii lor, care nu s-au lăsat mai prejos în jigniri. De parcă n-ar fi fost toți tineri, de parcă n-ar fi muncit toți și de parcă unii sunt zei și alții ciume. Da, acei copii au învățat că noi suntem țigani, ciume, mafioți… de ce?, pentru că orgoliile celor mari sunt nemăsurate. În loc să îi susțineți și să-i încurajați voi nu faceți decât să le arătați fața urâtă a lumii, fețe foastre urâte și sufletele voastre pline de venin.

Deagaba avem tineri excepționali, dacă acasă văd ura, răutatea, răzbunarea și alte lucruri oribile.

Asta a fost tot ce am regretat din culisele PRO TV-ului, bine, da, a mai fost și frigul îndurat, dar să zicem că nu te pui cu vremea.

În rest ce să spun: copiii ăștia minunați, pe lângă dansurile lor populare au mai învățat o coregrafie de latino în două zile și jumătate. Coregrafie care a început cu Cristi Miu, pe care am mai schimbat-o și eu și mai apoi și cel mai bun coregraf din județ, domnul Oancea. Așa că în două zile jumătate au învățat din mers tot ce ne-a trecut nouă prin cap. A, să nu uit, a mai schimbat și Lorena Toma la ea 🙂 Nu cred că le-a fost ușor nici lor să ne asculte pe fiecare în parte și să se adapteze după cum ne venea nouă, dar nu s-au plând niciodată, jur, nu i-am auzit să zică nimic. Au făcut tot și au făcut bine. Iar reprezentația finală a fost magistrală. Le-a ieșit mai bine decât la orice repetiție. Vorba unuia dintre băieți: “Așa suntem noi, arătăm ce putem în fața camerelor, nu la repetiții” 😀 Minunați, jur, minunați!

Am mare încredere în voi. Toți ați fost la înălțime.

Sibiul văzut prin telefonul meu. Da, pozele nu sunt profi.

Povestea:

Săptămâna trecută vorbesc cu niște fete, dansatoare de salsa, să mergem la Sibiu la un party/workshop. Evident, prețurile decente, în weekend, minunat, doar că s-au schimbat planurile. Ceea ce m-a făcut să nu mai ajung nici la workshopul de Kizomba pe care chiar mi-l doream. Asta e. Cum vine vremea sacrificării porcilor nu prea poți să te opui. Plus că îți mai revezi prieteni, rude, etc. Așa că am sacrificat ziua și porcul. Dar parcă nu eram eu împăcată cu asta. Aș fi mers rău la Sibiu să dansez măcar o bachata. Normal, fetele au plecat că doar nu așteptau sacrificiile porcilor și revederile mele. Tata mă tot întreba de ce sunt cu dânsul în sus. Păi cum să nu fiu când toți ori au treabă, ori sunt plecați și nimeni nu merge cu mine până la Sibiu să fac un dans: “Păi nu merge tac-tu cu tine? Vițea ce ești. Zi așa că ne urcăm în mașină și vedem și luminițele, mâncăm vată pe băț și te duce tata și la dans”.

Ooo, zis și făcut. Ne urcăm în mașină, pe vreme frumoasă, și pornim la drum. Dar înainte l-am sunat pe Ț/ul să-l anunț de inopinanta mea vizită.

Și am mers noi, și am cântat, și am vorbit, și am prins ploaie, puțină zăpadă, vijelie și vizibilitate zero că nu e niciun bec pe niciunde de zici că trăim în pustiul Europei – știu că lui Iohannis nu-i trebuie lumină că doar are coloană oficială, dar eu n-am, bă! Și ajungem la Sibiu. Eu cu ochii bulbucați, obosită după o zi de mers pe colo și pe dincolo. Frig al dracului la Sibiu și se mai pusese și vântul – bine, e normal, totuși e decembrie. Ne preia Ț/ul și ne duce la marele târg. Fâs, Fâs, Fâs. Da, ce e drept, piața mică parcă mai frumușică, în rest, Doamne, am avut senzația că sunt în Piteștiul lui Pendiuc unde nu lipseau micii și “șaormele” și alte mirosuri de care nu mai aveai scăpare.

Târgul? Hmm, O cupolă din lumini, frumușică și multe proiecții pe clădiri, frumușele, dar cam atât. M-am așteptat așa la o mini Viena că doar imaginile trunchiate de la TV așa prezintă situația. “Orașul Președintelui rivalizează cu Viena”, poate cu Viena în timpul ocupării. Mizerie cum nu vezi nici chiar în Pitești. Singurul lor noroc e cu clădirile alea absolut superbe care, într-adevăr, schimbă aerul și peisajul. Dar ce să te faci cu toți cerșetorii din centru și cu toată mizeria de pe jos. Să nu mai zic că la cârciumile cu terase nu existau scrumiere. Dă pe jos că doar e orașul minune.

Mioveni

Domn’ Preș’, dacă tot vreți să rivalizați cu marile capitale UE vă invit la Mioveni, chiar și la Pitești.

Ajung la Mioveni cu treabă, repede, repede, undeva pe șase sau șapte decembrie. De cum am intrat parcă m-a izbit așa în plex. Lumină, veselie, spiritul Crăciunului, capitală Europeană frate. Și e un oraș cu două mii de locuitori, dar cu un primar care se preocupă. Pozele au fost făcute pe fugă că trebuia să ajung repede și în Pitești. Doamne dar ce mult mi-a plăcut. Așa că le-am promis alor mei că îi duc să vadă ce înseamnă cu adevărat un târg de Crăciun făcut aici, în Argeș, pe plaiuri mioritice.

Ce m-a frapat și mai mult, dar nu am poze, este faptul că și Piteștiul arată mult mai bine decât Sibiul. Chiar dacă anul ăsta nu sunt tradiționalele căsuțe ale Moșului se vede diferența.

Așa că mai lăsați-mă cu Sibiul cel mai frumos oraș din țară de Crăciun. O dezamăgire totală. Atât de dezamăgiți am fost că nu l-am mai dus pe tata nici la dans și nici n-am mai cântat până la Pitești. Asta e viața. La pomul lăudat să nu te duci cu sacul.

Dacă-i musai cu plăcere, are mama o vorbă.

Recunosc, eram pe punctul de-a renunţa pentru că timpul, nenorocitul de timp, care mă chinuie între job, mutare, mobile, curaţenie, zugrăveală şi maşină bolnavă, nu prea îmi mai dă pace. Oboseala nu o mai pun pentru că, într-o zi, fix ca anul trecut, o să văd negru în faţa ochilor şi o să mă prăbuşesc. Şi nu, nu voi renunţa nici aşa.

Dar nu e numai asta, casa din care plec trebuie şi ea predată frumos, cu totul la locul ei, plus că vor şi oamenii ăia să şi-o preia că de aia au luat-o.

În fine, până la urmă, mai mult aşa că am nevoie de o pauză, chiar dacă nu va fi ea prea odihnitoare, am decis să merg.

Aş fi făcut eu multe în timpul ăsta. Mi-aş fi dorit chiar să o pot ajuta şi pe Ioana la unele lucruri – dar ea e mai căpoasă decât mine, vrea să facă totul singură. Numai aşa de nebună. Eh, nu contează, încep, lent ce-i drept, să mă bucur că plec. Ştiu că lucrurile nu se vor rezolva singure cât voi fi pe drumuri, dar ce mai contează?

Să fie salsa cu formaţie live. Să fie dans! Să fie oboseală, dar şi distracţie. Şi dacă mor, vreau să ştiţi că am făcut-o fericită.

Să fie Borovets! Pentru că noi, unii dintre noi, merităm!

Cu toate că nici nu știu ce se mai întâmplă prin țară. Cine mai e la putere, cine a mai demisionat, cine a mai fost arestat și cu ce dracu’ se mai ocupă ăia de la DNA în afară de sex între ei… Cu toate că timpul meu de-a respira s-a limitat la nevoia imediată de-a nu muri, ei, iată că tot mai observ chestii care nu țin neapărat de mine.

Am mulți prieteni, bărbați, mai mici sau cam de aceeași vârstă cu mine. Trebuie să recunosc că sunt destul de responabili pentru o generație atât de ușor de manipulat. Chiar și colegii mei, toți bărbați, sunt mai mici, dar când i-ai trimis la muncă, Doamne, nici Dumnezeu nu le stă în cale. Dar trebuie să le dai calea 😀 asta fiind o altă poveste. Mă uit la ei, majoritatea au și familii. Se trezesc de dimineață, morți, copți și cu zâmbetul pe buze, culmea, fac ce e de făcut. Nu că am fi vreunul perfect și că le-am face pe toate bine, dar fiecare își dă silința la maxim. Plus buna dispoziție care contează.

Mă uit, de asemenea, la Ionuț, colegul Ioanei – de la Paso Adelante – adică dans, partener, nu coleg, sunt praf. Cred că e undeva pe la treizeci și de ani. Cum încearcă el să-i învețe, chiar și pe cei mai în etate, să respecte femeia, să se miște bărbatul – nu ca la alte școli să fugim noi după ei. Ideea e că încearcă să-i educe pe bărbați într-un sens.

Și uite așa îmi dau seama că cei care nu au ajuns la patruzeci au o șansă de-a fi oameni, ba chiar sunt oameni. Muncesc, respectă și își dau silința.

Bine, acum nu vorbim despre pițiponci.

Perfect, ajungem la cei trecuți de patruzeci. Zici că au fost născuți în era nemuncii. Pe lângă faptul că au obosit să muncească, sunt mai mereu bolnavi, se vaită mai rau decât mine în acea perioadă fatidică și dorm cât ursul care se pune la hibernat. Am impresia că e un făcut, toți cei de peste patruzeci pe care-i cunosc fac asta. Că cică au muncit destul, responsabilitatea trebuie să mai cadă și pe umerii altora și ce mama dracu’, hai să le dăm și pensie și, dacă se poate și vreți voi, băutură moca.

Sigur, nici în acest caz nu generalizăm, vorbesc doar din experiența proprie.

Unde mai pui că se pensează, epilează și mai știu eu ce mai rău decât mine în zilele toride de vară. Cunosc câția, peste patruzeci – vă pot da nume, prenume, CNP, adresă și orice alte detalii – care mă înnebuneau să-i programez la pensat. Nici asta n-ar fi chiar o tragedie. Dar îi vezi cum așteaptă ei ca femeile să facă, să se ducă după ei, să le aducă, să muncească și apoi le mai ia și la întrebări că de ce sunt obosite.

Eu știu că în ultimul timp n-am prea fost pe planetă fiind până peste cap în ale mele, dar totuși, când dracu’ s-a întors lumea invers și mie nu mi-a spus nimeni? Că uite așa îți vine să intri în rândul divelor și să pui mâna pe unul mai tânăr decât tine doar pentru că e responsabil și mai știe și cum să te flateze din când în când și nu virtual.

Dap, s-a complicat lumea masculină. Mai lipsesc o perioadă de pe planetă, faceți ceva să aduceți lumea pe poziții normale până mă întorc.

C

De obicei nu mă plâng de ziua de luni. Ori că e ori că nu e tot obosită sunt. Nu e ca și cum în ultimul mult timp aș fi avut vreun weekend în care să zac pentru a plânge după el. Aiurea. Ori luni, ori marți cam tot aia. Oricum, una peste alta, lunea pentru mine e chiar una din zilele alea în care nu prea mă întreabă nimeni de vorbă pentru că na… și pentru restul e luni. Prin urmare nu simt ziua cu pricina. Dar azi am simțit-o. A fost acea zi de luni, fix acea zi de luni. Culmea, când să vreau și eu să fug la un pahar de bârfă, deschid Facebook și văd că Ioana (profa de dans) e în flăcări. Și, la drept vorbind, Ioana e singura căreia nu i-aș sta în cale când e nervoasă. Așa că n-am mai ieșit din birou că nu simțeam nevoia să se dea cu mine de pământ, ba nici n-am întrebat-o care-i baiul, tot din același motiv.

Dar cum să scapi de stresul zilei de luni?

Ei, iată, aceasta e secretul.

Cu toate că eram ruptă de toate oasele, creirul nu-mi mai funcționa pentru că a reușit, cumva, mama să mă căpieze, pe la 18:00, ducându-mă alene spre birou decid eu că apoi mă duc acasă, baie și somn. Am intrat în birou, am salutat, am adresat vreo două întrebări sau trei și am ieșit ca vijelia spre casă. Nu-mi aduc aminte dacă am mai și spus că plec. Fuga în casă decisă la maxim să mă duc la dans. M-am schimbat așa cu ultimele puteri și zvâc pe ușă.

Cum îți schimbă dansul viziunea asupra vieții?

Da, știu, mereu spun: “Azi mă duc să dorm chiar dacă mă ucide Ioana”, dar niciodată nu mă țin de cuvânt. Nu că mi-ar fi foarte frică de moarte, dar așa cum îmi spunea cineva azi: “Lumea zice că sunt drogat, luni seara după ce vin la dans parcă a trecut toată ziua. Uit de toate, iar marți sunt cel mai vesel. Oricum nu le spun care e secretul fericirii”. Ei, da, o oră și vreo douăzeci de minute de dans, oricât de obosită aș fi, mă face să uit că mă doare, că îmi e somn, că, că..

Azi am și plusat pentru că oboseala psihică e prea multă așa că mai aveam nevoie de ceva și am decis că e cazul să bag niște exerciții pentru coloană la timp dublu. Și acum sunt obosită, dar relaxată. Toată încordarea de peste zi parcă a dispărut undeva în aer. Și mâine e ziua aia cu trei ceasuri rele? Pff, chiar că mă încui în birou.

… dar cine sunt eu?

Eu bine, aici puteți vedea promo video al piesei, pentru că eu nu știu, momentan, cum să bag un video 😀

Daaaa, azi eu și fostul meu coleg de la agenție, Cristi, am fost la teatru: “Doi români în Europa”, de fapt este estradă și m-am bucurat tare să-i revăd pe cei din formație: George cu saxul, Ionuț cu orga, Claudia voce, iar Giurea părea chiar ok pe scenă, pentru cine cunoaște. Și m-am bucurat și mai mult să-i văd pe soții Dragnea dansând. Sunt făcuți pentru asta și le stă minunat pe orice scenă, în orice loc. Ori de câte ori dansează ei lumea pare a fi mai veselă, mai nelipsită de griji. Nu am de gând să vă povestesc nimic, știu că pozele nu au ieșit prea bine pentru că mi-am uitat aparatul acasă, iar telefonul tot telefon e. Dar vă pot spune că m-am bucurat de spectacol ca un copil de o acadea. Apoi am primiti botoși :D, asta era în afara contextului.

Oricum, v-aș sfătui, dacă mai prindeți piesa, să mergeți neapărat. Muzică bună, dansatori desăvârșiți, actori buni, subiect la zi care sigur o să vă încânte. Așa că vom lăsa câteva imagini să grăiască.