Nu om avea noi autostrăzi, dar nici nebunie care să depășească cotele Dunării.

Că tot vorbeam de diferența dintre noi și ei. Noi România și ei oricare. Doar că acum vorbesc strict de America, nu că în Germania nu aș fi văzut ceva asemănător.

Repet, m-am săturat de vestita expresie: “Numai în România”. Frații mei, măcar pe noi – pe unii dintre noi – Ceaușescu ne-a lecuit de cozi. Cu ceva timp în urmă am fost la Veneția unde toată lumea stătea la cozi kilometrice să vadă catedrala din Piața San Marco. Nu de alta, zic localnicii, dar nu știi când se scufundă. Corect. Nu știi când, dar măcar așa faci și tu niște scufundări sperând să nu te mai lovești de alții. Românii, unii mai răbdători, stăteau la coadă, dar prea puțini. Până și eu am fost unul dintre aceia care au zis “data viitoare că nu mi-am mâncat copilăria la coadă la lapte să stau acum să văd niște pereți pictați”.

Aveți impresia că atunci când vin tiruri cu ajutoare în România se înghesuie lumea ca la pomul lăudat. Adevărul e că mai mult de câteva zeci de persoane, majoritatea pensionari, pe care-i înțeleg, abia le ajunge de azi pe mâine, nu prea. Ei n-au avut noroc de pensii speciale, Ghinion, măi Werner. Dar credeți sau nu, Americanii ne dau clasă la capitolul ăsta.

Poza de mai sus este surprinsă la unul dintre mall-urile lor (SUA). Evident, deschiderea venind și cu reduceri considerabile. Ăia se bat ca nebunii pe orice rahat cât vine vorba de reduceri. Nu știu prin câte magazine românești când se anunță reduceri se dă și buzna. Eu nu prea am văzut, cel puțin nu în Pitești. Eh, s-au mai dus douăzeci, treizeci de oameni, dar nu toți au și cumpărat. Nouă ne mai place să căscăm și gura, fie vorba între noi.

Nu, România e încă la un stadiu decent. Și, cum spunea cineva – iertat să-mi fie dar am uitat cine – “Îmi e și frică cu adevărat să avem autostrăzi că vom muri pe capete, noi nu știm să fim civilizați în trafic și îi dăm talpă”. Iar aici pot fi de acord gândindu-mă la vestitul pod bucureștean început de Băsescu și terminat de Oprescu. Vreo săptămână, bietul pod, a fost obiect de pelerinaj, nicidecum mijloc de circulație. Sigur, până au înțeles oamenii că pot să-l folosească și nu e țeapă.

Înainte de-a tot spune că doar la noi se întâmplă, zic eu, hai să fim ușurel informați cu ce se mai întâmplă și pe la alții. Cu părere de rău vă spun că nici în țara lui Merkel nu curge lapte și miere, decât dacă asta vă doriți voi să vedeți.

Da, normal, la noi corupția e mai mare și ne-o dăm la gioale unii altora. Că dacă vine unul cu o lege bună, de invide, neputință, o respingem dă-o dracu’ sau ieșim în stradă pentru că suntem niște găini fără creier (scuze pleonasmul).

Cât despre servicii… eh, da, din astea, la nivel de sub țărișoara noastră am văzut și în Italia, și în Belgia, Veneția, Viena și nu mai enumăr. Categoric, cele mai bune le-am văzut la Chișinău, Israel și Turcia. Da, în astea trei locații ești deja în civilizație. Dar mai lăsați-mă cu o țară ca afară că nu sunt nici ăia mai breji. În Roma la cinci stele se purtau de parcă n-ar fi avut niciuna, să nu vă mai povestesc de jegul ce trona în camere. Și zău că nu au avut de gând să-l deranjeze, așa că m-am mutat eu la patru stele curate. Și multe, și multe. Voi ori n-ați ieșit decât până la bulgari în viața voastră, ori, pur și simplu, sunteți ai dracu’ pentru că puteți.

N-am fast sfidătoare degaba, iată că e și un folos.

Am cartea asta prin casă de vreo trei sau patru ani. Mă tot uitam la ea – nu cred să fi fost valabil și invers – și treceam la următoarea. Ce să zic? Ceva nu mă atrăgea. Dar e o vorbă, fiecare carte trebuie citită la timpul ei. Bine, recunosc, timpul a fost ușor forțat pentru că, în acest moment, am același sentiment de “lasă-mă” față de “Hoțul de cărți” și n-aș putea să explic motivul.

Ei bine, în disperare de cauză am pus mâna pe “Sindromul” și mi-am impus să citesc. Mi-am urlat în minte “gata cu știrile și filmele, fă ceva util cu mintea ta” – recunosc, urlu des la mine, altfel nu aș face nimic. Și iată că o încep și după primele 50 de pagini, destul de drăguțe, mă cam plictisesc. Dar zic în mintea mea: “hai măcar până la o sută, dacă nu arunc-o”, dar n-am mai apucat să ajung la cifra magică pentru că mă prinsese în vrajă. 

Culmea e că subiectul e foarte actual și acum. Așa cum noi toți, până la urmă, facem cursuri de persuasiuni și manipulare a maselor – sigur, unii o facem conștient pentru că ne dorim, alții mai puțin conștient – și psihiatria, psihanaliza și experiemtele ce au la bază creierul uman s-au dezvoltat. Pentru că nu toți oamenii pot fi supuși prin tehnici de manipulare, iată că există și metode mai barbare dar cu rezultate sigure. Și, cumva, sunt convinsă că acestea chiar se fac iar unii oameni, poate eu, poate tu, chiar îndeplinesc ce li se dictează fără să își dea seama de lucrul ăsta. 

Exact asta se întâmplă și cu eroul nostru, un anume Jeff Duran care se crede doctor în psihiatrie clinică. Da, am zis bine, se crede, pentru că el chiar era psihiatru doar că nu avea calitățile pe care diplomele lui spunea că le-ar avea. Ei bine, totul începe când una dintre pacientele lui se sinucide și sora acesteia vrea să-l dea în judecată. De acolo Jeff începe să realizeze cumva că nu prea își mai amintește lucruri din trecutul lui. Cum ar fi părinții, colegii de școală, când i-a căzut primul dinte etc. Amintirile lui erau exacte, adică o amintire o spunea exact la fel de o sută de ori, fără să schimbe niciun cuvânt, ceea ce niciun om normal nu poate face, pentru că amintirile noastre se schimbă în funcție de context și niciodată nu au aceeași acuratețe. Când avocata, soara pacientei moarte, vine la el acasă alături de un detectiv particular și sunt atacați, aceștia își dau seama că sunt într-un pericol real. Chiar dacă Jeff nu înțelegea de ce și uneori își dădea seama că nu se simte a fi el, nici nu avea alte răspunsuri decât cele pe care creierul său le percepea. 

Avocata insistă să-l ducă la un doctor care făcea minuni cu memoria oamenilor și atunci descoperă că avea un cip în creier. Toate amintirile sale fuseseră modificate, la fel și numele, dar și viața lui. Ultimii cinci ani îi trăise în corpul lui, dar cu o minte hipnotizată căreia i se dădeau impulsuri pentru a nu se întoarce la vechea viață. 

Experimentele guvernamentale din 60′ revin în America zilelor noastre și astfel cei doi află ce s-a întâmplat atât cu sora avocatei, dar și cu doctorul. 

Intriga este destul de complicată, dar, în același timp realistă. Nu pare a fi doar o fantezie, mai ales că despre astfel de experimente s-a mai vorbit de-a lungul timpului. Este un roman alert, plin de neprevăzut și cu o psihologie terifiantă. Merită citit fiecare rând, pentru că vă va pune pe gânduri. 

Lectură plăcută!

Celebrul roman scris de Jane Austen “Mândrie și prejudecată”, a fost adus pe micile ecrane cu ceva modificări teribile. Firește, subiectul obsesiv al americanilor, da, zombie. Firește, poate voi credeați că sunt vampirii, dar nu, americanii au ce au cu zombie, adică morții vii, care mănâncă creierul oamenilor. Și s-au făcut atâtea filme pe tema asta că mă tot întreb dacă nu or ști ei ceva sau dacă nu crează creaturi din astea prin laboratoare. Dar, trecând peste speculațiile destul de îndreptățite, ținând cont că încă de la finalul anilor 1800 tot felul de scriitori spun povești cu aceste creaturi, pot spune că e o combinație relaxantă pentru o seară de weekend. Nu, firește, nu spun că ar fi vreun film de geniu, dar e absolut fermecător în inepția lui tipic americană. E de relax, dacă vreți. Acțiunea se petrece în Anglia secolului XIX, pentru că trebuia să țină pasul și cu romanul original. O Anglie în care femeile știu arta luptei chinezești, iar bărbaților li se pare că le apără de zombie aceia răi. Da, da, e și cu dragoste, trădare și toate cele. Și eroii principali sunt simpatici încercând să facă pe antipaticii.

Dar… DA! Iată un film cu adevărat bun.

După ce își pierde fiica într-un accident, psihologul Peter Bower alături de soția sa încearcă să-și refacă viața într-un alt oraș. În timp ce își reia meseria și tot mai mulți pacienți îl vizitează, acesta începe să-și dea seama că ceva nu e în ordine, ori cu el, ori cu pacienții. Asta până când își dă seama că toți cei care-i intră în cabinet sunt morți. Care e legătura dintre ei și aceștia nu își poate explica, pentru că fiica lui, cu siguranță, nu are de-a face. Atunci care e secretul teribil care se ascunde în spatele acelor morți și ce trebuie el să descopere. Vă garantez că veți avea parte de un horror psihologic de mare excepție – da, știu, exepția nu poate fi comparată, dar eu o fac, na. Așa că dacă nu aveți ce face în wekeend, iată două filme care v-ar putea pe de o parte relaxa, iar pe de cealaltă parte vă veți pune niște întrebări existențiale. Trebuie să vă reamintesc că nu contează dacă e sau nu greșeala noastră, dar uneori noi suntem cei care trebuie să le îndreptăm.

Mary Higgins Clark este considerată regina suspansului din America. O fi, mie nu mi-a dat aceeași impresie, dar nici nu pot spune că e o carte rea.

Jonathan Lyons, specialist în Biblie, crede că a descoperit cel mai rar pergament din lume – o scrisoare a lui Iisus Hristos. Un pergament furat din Biblioteca Vaticanului prin anii 1500, care, dacă ar fi autentificat, ar putea deveni cel mai venerat document din istorie şi, cu siguranţă, cel mai râvnit şi mai valoros obiect din lume.Sub promisiunea că vor păstra secretul, Jonathan se consultă cu câţiva experţi. După doar câteva zile, Jonathan este găsit mort în propriul birou, iar soţia lui, bolnavă de Alzheimer, este descoperită într-un dulap, incoerentă şi strângând la piept arma crimei. Și-a ucis oare soţul într-un acces de gelozie, aşa cum afirmă poliţia? Sau moartea lui trimite la o chestiune mai amplă: cine a intrat în posesia pergamentului nepreţuit, acum dispărut?Răspunsul îl va da fiica lor, în vârstă de douăzeci şi opt de ani, hotărâtă să-și dezvinovăţească mama şi să descifreze adevăratul mister din spatele morţii tatălui ei.
Mi-a plăcut în mod deosebit rolul mamei sale și, chiar dacă am știut de la început cine e criminalul și i-am cunoscut și motivele, tot mi s-a părut destul de interesant să văd cum o să ajungă fiica sau detectivii la această concluzie. Trebuie să recunosc că jocul a fost destul de bun, iar rorulie bine conturate. Și cu toate astea, vă spun de pe acum, să nu vă așteptați la vreo poveste istorică, pentru că scrisoarea lui Iisus, chiar dacă e importantă, nu e de prea mare interes. Adică trebuie să vă așteptați la o carte de suspans cu ceva elemente biblice amintite ici și colo.

Mi s-au adus mii de acuze că vorbesc fără dovezi. Cu toate că în perioada aia lucram în imobiliare și încercam să găsesc câteva hectare de teren arabil pentru cineva. Evident că nu am avut de unde. Ba dacă era al unui român era prea mic, ba erau cumpărate de străini, în special italieni și francezi.

Da, știu, nu, nu e legea lui Boc și a lui Băsescu, a dat-o mama și pe asta. Nu-i bai, m-am obișnuit cu lipsa voastră de memorie. Oricum, puteți citi aici cum Amercia cumpără România. A, da, știu voi ați crezut că americanii cu scutul lor antirachetă ne vor apăra, după ce rușii au spus clar că ei îl demagnetizează mâine, dacă au chef, că al americanilor scut e tot computerizat, pe când ei încă folosesc armament util pe lămpi, nededectabil. Ha, ha. Nu, nimeni nu a venit aici să ne dea de mâncare, au venit aici să ne cumpere și să ne slugărească.

Ceva mai devreme, doamna Cristina Gheorghiu îmi scria următoarele: “Draga mea, poate nu o sa iti vina sa crezi, dar in niste localitati de pe langa Mizil, firme straine au cumparat muuulte hectare. Si ce crezi? Au venit cu niste masinarii misto, decoperteaza pamantul asa, cam 20-30 de cm, il fac suluri, il impacheteaza intr-un fel de plase si il incarca in tiruri.” Poza este tot de la dânsa, dovada că se întâmplă. Da, încă mai trăiți bine? Bine, mă bucur pentru voi. Sunt chiar super fericită. Să trăiți bine cu 30 bani pe postare până la adânci bătrâneți, pe mine nu mă deranjează mințile înguste atâta timp cât nu trebuie să stau cu vreuna în casă.