Știu, Cătălin Rădulescu este un personaj controversat, dar ce-i al lui e pus de o parte. Îmi asum înjurăturile, așa cum îmi asum orice în viață. Dacă mi-am dorit acest interviu mi l-am dorit nu pentru a da de pământ cu omul controversat și pentru că am știut că Deputatul a lucrat la aceste legi.

Ce nu o să înțeleg niciodată este de ce o mână de oameni nu dorește răspundere magistraților – ori pentru că n-au trecut prin abuzurile legii, ori pentru că sunt plătiți bine pentru a susține că judecătorul. Oricum, omule, nu știu dacă ți-ar conveni să fii în pielea unui acuzat, să  ți se greșească sentința și să realizezi că nimeni nu răspunde pentru asta.

Vă invit să aveți răbdare și să vă deschideți mintea. Puteți urmări interviul pe Arges Plus sau pe paginilie noastre. Chiar și pe youtube. Sigur, dacă o veți face punându-l pe “nu” în față. nu are sens. Am înțeles că nu vă convine ca procurorii să răspundă pentru greșelile comise, așa cum se întâmplă în orice altă țară. Culmea, așa cum explica și Cătălin Rădulescu, judecătorii sau procurorii de pe lângă Înalta Curte au fost de acord cu modificările. Bun, înțeleg că vreți ca DNA să conduncă țara, perfect, dar intrăm iar în dictatură doar pentru că nu putem face legi cum trebuie?

Atenție! S-a discutat strict pe legile justiției. Iar treaba asta cu ridicatul mingiei la fileu e o prostie. Ori ascultăm ce are omul de spus, ori ne punem în cur ca ăia mici că vrem bomboane. Înjurăturile voastre sunt acceptate, dacă mai mult de atât nu puteți.

Ca o ultimă informație trebuie să știți că Deputatul de Argeș este unul dintre cei care au lucrat și lucrează la aceste legi. În doar o lună de zile are patruzeci și trei de propuneri legislative. Alții nu le au într-o viață.

Controversat sau nu, chiar nu puteți spune că nu a explicat pentru orice om cu orice nivel de pregătire. În proști nu mai cred, dar în rea voință da. Nu poți pune omul la zid pentru că, în sfârșit, găsești un PSD-ist care e dispus să explice. Pentru că lipsa asta de comunicare a fost mereu o problemă în acest partid. Dar Rădulescu a putut să spună punct cu punct tot ceea ce trebuie comunicat.

Cum spuneam, vă aștept să înjurați pentru că oricum altceva nu știți să faceți iar la asta suntem campioni naționali.

Încă odată: Toată lumea trebuie să răspundă în fața legii dacă greșește. Nu-ți poți bate joc de viața unui om și să ridici nepăsător din umeri că nu ți se poate întâmpla nimic.

Nu sunt mingi ridicate la fileu, nici măcar minge n-am avut. Sunt doar întrebări menite pentru a lămuri. Nu o să te lămurească nimeni dacă îi pui arma la tâmplă și mi se pare firesc. Consider că orice om pe lumea asta, tratat cu respect, va ști să răspundă cu același respect.

Așa cum consider că unii pesediști, mari, ai județului nostru au uitat cu totul de acest cuvânt și li se pare că vor fi acolo pentru totdeauna. Dar pentru fiecare în parte va exista reversul.

Cum am spus și o mai repet, în orice partid sunt oameni și oameni. Iar unii dintre cei care începuseră bine la PSD și nu mai știau cum să dea din coadă pentru voturi, acum stau bine mersi pe niște bani publici și mai sunt și plini de ei.

Vă spun doar atât, dacă Nicolescu – pe care nu-l pot compara cu vreunul dintre voi – a căzut, voi sunteți victime sigure. Dar, da, bucurați-vă cât mai puteți și faceți pe aroganții cât vă mai ține, dați-vă la gioale unii altora că doar asta ați știut să faceți mereu. Unde ați văzut puțin cașcaval ați trecut peste cadavrul colegului vostru pentru a obține și voi măcar un sfert. Măcar dacă ați fi știut vreodată să fiți uniți, dar nu știți, ceea ce presupune că nu aveți nici coloană. Oh, da, și dați contracte celor din presă care vă suflă în fund, pentru că altfel… Dar sunt prea puțini și într-o zi, dacă un gigant al Argeșului a căzut, voi o să vă loviți rău de tot și fără demnitate.

Îi mulțumesc încă o dată domnului Deputat Cătălin Rădulescu că și-a făcut timp să ne explice și le mulțumesc colegilor mei că nu mi-au impus ce să fac și cum să fac.

Să tot fie vreo zece ani de când n-am mai fost interesată de-a avea ceva de-a face proiectele pentru anul ce va veni.

Nu că nu aș fi avut, dar știam că se vor pierde undeva pe drum și, în plus, nu aveam niciun chef să fac o asemnea listă. Toată lumea mă zăpăcea la cap cu liste impresionante pe care le aveau în cap. În anul care vine fac și aia și ailaltă, dar mai e loc și de altele. Și uneori ajungeam să citesc liste interminabile, doar așa, să văd cam ce și-au propus alții să facă și eu nu mi-am propus. Sigur, printre zecile de prostii erau și lucruri serioase. Dar, fie ele oricum ar fi, nu au fost realizate. Și aici vorbesc despre cei pe care-i cunosc personalt. Ceilalți… nu știu, unora le-or fi ieșit că nu și-or fi făcut toți liste degeaba.

Nu, nici acum nu-mi fac listă și nu schițez teme. Știu clar ce am de făcut. Și mai știu la fel de clar că m-am înhămat la atât de multe că nu o să mai am timp să mă vait de răceala care vrea să mă prindă din urmă, de oboseală sau alte lucruri neimportante. Dar mai sunt câteva zile până la anul, așa că o să mă vait repede.

Cumva, fără să vreau asta în mod neapărat, m-am axat mai mult pe ce pot face profesional. Din 2014 viața mea personală a fost undeva pe ultimul loc și când zic “viață personală” mă refer inclusiv la momentele alea în care vrei să fii tu cu tine. Cine mai are timp de ele? Restul e can-can. Iubire, dorințe, despre familie nu vorbim, pentru că vorba unui coleg de-al meu, după ce am făcut optsprezece ani apoi am început să număr optsprezece plus unu, plus doi, până când am decis că e mai bine să rămân la cifra inițială pentru a nu zăpăci audiența 😛

Una peste alta de anul ăsta nu mă pot plânge prea tare, dar pot să mă plâng de 2016… tâmpit an. De bine, de rău 2017 a adus multe schimbări. Nu au fost majore, dar, cumva s-au resimțit mult mai bine decât în anul în care tâmpisem cu politica argeșeană, nu mai știam exact unde îmi e locul în lume și atunci când ajungeam acasă era ca și cum aș merge la un hotel unde nu mă mai aștepta nici măcar portarul… Nu, Nu, nici acum nu mă așteaptă, dar măcar reușesc să mai văd și casa, ceea ce pare absolut minunat. În fine, cred că e prea mult spus, dar patul meu, cel puțin în ultima vreme, beneficiază destul de mult de prezența mea. Da, e un pat norocos.

Ei bine, cu toate astea, de data asta, am și eu câteva planuri pentru anul care o să vină. Nu, nu-mi propun ca din ianuarie să slăbesc. Ce rost are? Nici să merg la sală, asta nu mi-a ieșit nici în jumătatea anului. Nu-mi propun nici să am o casă mare, familie, copii și nici măcar pisici – momentan și aici mă refer stric la pisici. Dar îmi propun ca toate proiectele începute acum să fie duse până la capăt, indiferent care ar fi ăla.

Pentru că dacă e ceva ce înțeleg de la an la an, e faptul că întotdeauna se ivește câte o oportunitate. Sigur, nu le văd pe toate pentru că nu mai am timp și chef, dar măcar văd câteva dintre el, care, zic eu, contează. Acum, na, nici eu nu pot alege mereu ce e mai bine. Dar cui îi pasă? Până la urmă alegerile astea ne sunt date pentru a învăța ceva. Dacă nu merge una, până la urmă, va merge alta. Nu știu ce înseamnă “până la urmă” și nici nu mă mai chinui să-mi dau seama. Dar știu că acel moment dat va veni. A, da, începând cu anul viitor cred că e un moment dat.

Și cu asta, iată, tot nu am o listă. Dar am niște ambiții. Ceea ce e mai bine decât în alte dăți.

În urmă cu un an

Nimeni nu merită să fie prea fericit, m-am gândit în timp ce duceam sticla de Jack la gură. Vine Crăciunul iar eu stau singură cu prietenul meu Jack. Ultima sticlă. Nu e o nenorocire, trec la vodka. Îmi dau seama că trebuie să-mi găsesc urgent un om bun la toate. Taximetriștii s-au plictisit deja să-mi cumpere alcool și țigări chiar dacă erau plătiți bine.

Mă uit la ceasul de pe laptop, doar că am uitat instantaneu cât e ora. Noapte, oricum. Nu că aș mai face diferența între noapte și zi. Se apropie nenorocitul de Crăciun și toți mă bârâie la cap cu bunătate, naștere, covrigi și alte tâmpenii strict comerciale.

Douăzeci și trei decembrie. Mă uit pentru ultima oară la telefon, îl închid și îl arunc pe birou.

• Ei, Fulg de Nea, vom sărbători împreună. Nu știu dar o vom face, bine că măcar tu ai ce mânca.

Motanul m-a ignorat. Normal. Miroseam a alcool și mă clătinam. Probabil acesta fiind și motivul pentru care nu mă ridicam de pe canapea. La dracu’ cu un Crăciun Fericit! La dracu’ cu tot.

Am adormit vreo două ore până a început să sune insistent la ușă. Colindători probabil, cu toate că pe la noi nu mai veniseră de ani buni. Douăzeci și trei, da, e ziua lor. În ziua de azi nici măcar nu se mai mulțumesc cu covrigi și mere, vor bani. N-am chef să îi văd cerșind. Nu înțeleg ce dracu’ îi învață părinții. Când eram mică mă bucuram la mere și la nucile făcute la cuptor de parcă ar fi fost cel mai minunat cadou. Ăștia strâng bani pentru telefoane de ultimă generație să facă live-uri pe Facebook. Habar n-au să mai trăiască.

Și totuși sună a disperare. Dau sticla la o parte și mă duc tip-til la ușă fără să aprind luminile. Mă uit pe vizor și văd o blondă agitată. S-a dus perioada în care-mi plăceau blondele în pericol, dar totuși…

• Da, zic nervoasă deschizând brusc.
• Ah, în sfârșit, ai spus că mergem la party și nici măcar nu te-ai trezit.

Frate, ce-am fumat?

• Cine ești tu?

Blonda s-a blocat.

• Ioana, ne-am cunoscut aseară la Inter.

Ioana, Inter, am părăsit casa? Sunt perfect sigură că nu am făcut-o. Totuși n-am mai băut ca în urmă cu doi ani de nu mai știam pe unde ajung.

• Cred că mă confunzi.

Scoate telefonul din geantă și îmi arată o poză cu noi două, datată cu o zi în urmă. Hmm, ieșisem bine în imagine. Dar totuși, cât de mult am băut iar? Îi fac semn să intre.

• Cât am băut?
• Acum sau aseară?
• Nu fă pe spirituala.

Ioana a înghițit în sec.

• Aproape deloc, dar ai ținut morțiș să iei pastila aia pe care ți-a dat-o tipul de la bar. Abia te-am cărat acasă. Cred că un drog ceva…

Nu era prea plauzibil pentru mine, dar dovada din telefonul ei spunea altceva.

• În fine, în seara asta nu merg niciunde.
• Nu contează, rămânem aici. M-am gândit să-ți gătesc ceva. Și acestea fiind spuse scoate din plasa pe care o căra o grămadă de chestii.

Cumva nu aveam chef să o refuz. Stomacul meu cerea insistent mâncare, altceva decât whyski  și vodkă. Așa că am invitat-o să-și facă de cap, cine eram eu să o refuz? Dacă femeia avea chef să fie gospodină, indiferent cine ar fi fost ea, de ce aș fi refuzat-o?

Despre Super TV și cât de Super e o să aflați zi de zi online până în ianuarie când va începe să emită.

Asta a fost una din acele zile pe teren care m-a trezit din morți. Rezultatele muncii noastre de astăzi, momentan, le puteți vedea la Marius Dumitrescu – care a alergat azi cu camera de la 08:00 până la 14:00, fără să respire – sau la mine. Evident, nu-l pot uita nici pe Dan Badea pe care l-am frecat la melodie cu toate prostiile. Jur că în locul lui îmi dădeam bătaie, dar el a rezistat. Rezistent de-a dreptul a fost și Marius. Să te cari toată ziua cu o cameră care cântărește cât mine îmbrăcată, pe ger – că a fost al dracului de frig – nu e ușor. Dar una peste alta ne-am distrat, chiar dacă eu eram chiaună și el a fost nevoit să facă cât doi. Asta e, nu mai petrec în cursul săptămânii… mă rog.

Mai mult despre Super TV puteți afla și de pe Argeș Plus. Surprizele nu vi le spun eu, dar totuși, țineți-vă bine! E altceva și va fi altceva. Fără directive politice. Așa că… înțelege cine poate.

Oricum, le mulțumesc și celor care au acceptat să stea de vorbă cu noi astăzi și le mulțumesc și celor care n-au acceptat, doar că, într-o zi, s-ar putea să nu mai accept nici eu. Deh, așa e viața, se mai întoarce roata și nimeni nu e definitiv.

Dar cel puțin sunt mulțumită că oamenii ăia – indiferent de culoarea lor politică – pe care-i știam eu oameni nu m-au dezamăgit.

Și mâine e o nouă zi. Și mâine o să fie distracție. Ieee. Atenție, se filmează!

Dap, vorbim despre Dănileț și ai lui 700 de magistrați, conform Știripesurse.ro. Un omuleț absolut îngrozitor, din punctul meu de vedere, ca să nu mai spunem că dă ușor în oligofrenie. Nu că ăsta ar fi un păcat. Conform aceluiași site se pare că cei de la Curtea de Apel București se delimitează de acțiunea de protest a celor 700.

Firește, ca să fie în ton cu #Rezist, au protestat și ei pentru aceleași lucruri, adică legile justiției. Nici de asta nu-mi pasă prea mult, fiecare protestează pentru ce dorește. Ceea ce mă surprinde cu adevărat – eu care eram convinsă că nu mă mai surprinde nimic pe lume – este faptul că 700 de oameni chiar l-au băgat în seamă pe Dănileț. Doamne, cum să-l bagi în seamă pe omușorul ăsta? Nici măcar fața lui nu inspiră vreo încredere.

Știți vorba aia: o poză face cât o mie de cuvinte. Și atunci mă întreb iar tâmpă: cum dracu’, mă, să-l urmeze pe acest personaj de caricatură 700 de oameni? Cum? Păi dacă e pe așa vă cam dați seama ce justiție e în țărișoara asta și mai ales cine e la butoanele ei. Dacă n-ar fi de râs, jur că aș plange în pumni. Dar e prea de dimineață să pot plânge, râsul face mult mai bine. Măcar să fie haz de necaz că bine nu ne mai facem oricâți phisiatrii ni s-ar pune la dispoziție pe cap de locuitor.

Dacă n-ar fi trist, clar ar fi amuzant. Și dacă n-aș fie eu și ar fi Iolanda cred că aș putea trece și peste dramatism. A, stați, e fix invers. Eu trec mereu peste dramatism.

Bun, ai o așa zisă relație care îți spune că face Crăciunul cu rudele. Perfect… sincer eu chiar doream să-l fac jumate la muncă și jumate la prietenii mei că de aia îi am. Și să fiu din nou sinceră mi s-a cam luat de prosteli de doi bani. Dar nu asta e povestea…

…

Sar din una în alta.

Câ tot n-am zis nimic despre funerariile regale, decât așa câte o chestie. M-ați înțeles total greșit, nu că mi-ar păsa. O ador pe regina Ana, chiar dacă nu mai e. Poveștile din viața ei sunt uimitoare. Nu am nimic cu regele Mihai. Îmi e total indiferent. Dar turul ăsta de forță al televiziunilor m-a obosit. Faptul că 80% din ăia care s-au dus și au jelit s-au trezit cu o seară în urmă monarhiști mă scârbește. O, da, mi-ar fi plăcut monarhia, mi-ar fi plăcut balurile alea regale, viața aia ușor boemă, dar hai să nu mai visăm. Trăim cum trăim și cum ne-am ales să trăim și dați-o dracu’ de victimizare. Oricum nu mai aveți ce rege să puneți. Dar încă mai trăiește Guță dacă totuși sunteți interesați. Și nu, nu doresc moartea nimănui și din respect o să spun clare și răspicat, mi se pare o chestie de inumanizare faptul că îi tot doriți moartea lui Iliescu, de parcă sunteți voi judecătorii supremi. Hai să arunce primul cu piatra care nu a greșit niciodată. Dar, mai ales, cel mai mare păcat e să te faci tu judecător în fața Divinității și să pândești moartea unui om, oricare ar fi el. Te-ai simți mai bine? Nu cred, fix tot aia va rămâne în urmă. Nimic nu se va schimba, decât că el scapă din lumea asta nebună și noi ne chinuim în continuare. Eh… fiecare cu treaba lui, dar nu mă băgați la mijloc, nu m-am dezumanizat în halul ăsta și nici nu-mi doresc. P.S: În maxim două săptămâni mai mult de jumătate din monarhiștii declarați ați pe Facebook vor uita și de existența regelui. Istoria se repetă 😉

Revenim

Am trăit-o și pe asta… da, săptămâna trecută într-o conjunctură ciudată. Rar mă întâlnesc cu oamenii ăștia. În ultimul timp tot mai rar, din motive de protecție personală pentru că încerc să-mi îndrept viața spre normalitate – dar, da, mă plictisește chestia asta, dar, na, o fi ceva de capul normalității și poate undeva am ratat eu simțirile ale. În fine.

Prima întrebare: “Dacă aș jura că mă schimb mi-ai mai da o șansă?”. Cu siguranță da, dacă nu ar fi a o suta oară când aud asta – măcar nu aveam timp să ne plictisim vreodată, dar na, asta e viața, iar eu, totuși, nu am nevoie nici de prea multă nebunie.

A doua: “Ai observat că “A” te fixează cam mult? Mă rog, nu mă fixa pe mine, dar cu nebunul nu te pui.

Scena de film. Un pumn în botul lui A – total nevinovat – și începe circul. Noroc că am putut fuma o țigară în timp ce am privit spectacolul, m-am ridicat și am plecat. Am râs în sinea mea, pentru că da, așa cum zicea Ț/ul, omul chiar m-a iubit. Dar nu poți trăi lângă nebuni și probabil o dragoste din asta o întâlnești o singură dată în viață, doar că atunci când îți face rău trebuie să renunți. Și eu am făcut-o. Viva!

Și iată, prima oară după foarte mult timp, Aleluia, chiar îmi place cineva și nu mă pot apropia. Teribil. Nu știu cum să fac și mă mai și enervez. Dar am înțeles și asta că doar de aia am prieteni deștepți: nu e timpul, nu sunt pregătită, nu e momentul. Nu că el și-ar da silința. Aia e, rămâne cum am stabilit, nu că am fi stabilit în vreun fel. Ne complicăm viața pentru că nu suntem în stare să ne spunem ce avem de spus. Bine, mie mi s-a luat să tot spun, așa că am rămas pe modul silent.Ce rost are? Sau are? Doar că m-am săturat să nu fiu ascultată. Și oricum nu știe nimic despre mine, așa că vorbim vorbe.

Ne întoarcem la Rege?

Să se odihnească în Pace, cred că asta și-ar fi dorit. Monarhie? Sorry, nu e pentru noi.

Să ne întoarcem la mine? Prea multe necunoscute într-o ecuație simplă care nu îți oferă niciun indiciu. Eh, au fost și mai grele. Lasă, frate, scrisul e pe primul loc și Celi, apoi om mai vedea noi. Poate că într-o zi… poate că niciodată. Da-o dracu’ că sunt mai mișto pisicile.

Și Aleluia fiecare va înțelege pe dos și va ieși un haos, fix ce mi-am dorit. Să fie zăpadă! Să fie Crăciun! Să fie bucurie! Mie nu-mi pasă de ceea ce se va întâmpla, restul lunii va fi a mea cu sau fără… 😉 Avantajul? Mie nu mi-a fost niciodată frică de singurătate. Hai, o ultimă țigară și somn. Am spus destule baliverne azi, mâine am mai multe de spus.

“Nu simt nimic. Absolut nimic. Iar am îmbrățișat vidul cu o dragoste care mă sperie. Mă uit la ea. Pare că nu mă recunoaște, dar așa face mereu. Își joacă rolul. Măcar a îmbătrânit. Pielea i s-a zbârcit. Fața ei pare șifonată. Exact ca mătasea șifonată. Știi prea bine că nu o poți îndrepta decât arzând-o. I-au rămas doar ochii: albaștrii, goi, fără nicio licărire. Așa cum au fost mereu. Nimic acolo, nimic.

Nu scot niciun sunet. Am învățat de acum să nu mai vorbesc cu ea. O vizitez doar de complezență și, uneori, pentru a-mi aminti că am avut o viață. Nu o mai am și în mare parte dau vina pe ea. Chiar dacă, poate, nu este așa. Nu e vina ei că e schizofrenică. Nu e vina ei că m-a chinuit în copilărie, dar e vina ei că m-a născut.

În copilărie am simțit de multe ori nevoia să o iau în brațe, să îi plâng pe umăr sau să adorm lângă ea. Atunci nu înțelegeam de ce nu mă iubește, apoi am învățat că nu e vina ei, dar tot n-am acceptat în totalitate. Nici acum nu pot să nu mă întreb chiar dacă știu răspunsul. Rostul? Rostul meu de-a mă duce să o văd? Ei bine, asta chiar nu înțeleg în totalitate. Poate pentru că e singura mea rudă în viață. Poate că încă mă mai agăț de ea pentru a avea impresia că aparțin de ceva, de cineva. Doar că ea nu mă vede. Și chiar dacă ar face-o nu m-ar vrea.

O sărut pe frunte și dau să plec. Chiar atunci mă oprește cu un surâs prostesc. Cântă ceva? Nu îmi dau seama.

• Mereu ai fost un copil ciudat, spune.

Pentru că am avut o mamă ciudată, dar nu spun asta. Nu spun nimic, doar îi strâng mâna și plec.

Abia în curtea sanatoriului trag aer în piept. E posibil ca într-o zi să ajung exact ca ea, cum e posibil să nu. Dar mi-am ales soarta înainte de-a ști ce mi se va întâmpla cu adevărat. Fără nimic ce ar putea aduce a familie. Nimeni nu trebuie să sufere din cauza mea. Nu cum am suferit eu din cauza ei.

M-am îndreptat spre mașină. Știam că mă privește de la fereastră, așa făcea mereu de parcă avea un regret ascuns undeva. Știam că e doar o iluzie, doctorii îmi explicaseră clar că nu simte așa cum o fac alți oameni, nu are regrete, nu are simțăminte, nu are discernământ. Nu mă întorc. Nu-mi pasă. Ea e moartă demult în timp ce eu încă mă mai zbat să trăiesc.”

Vin lupii, măi!

De ce lupii? De ce în noaptea aceea? De ce Iolanda Știreanu?

Nu, nu e un fantasy. E o carte polițistă cu aceeași Iolanda Știreanu care de data asta se luptă cu mizeria tipic românească, cu procurori, dar și cu mafia acestora. Prima crimă pare că s-a comis în noaptea de Sfântul Andrei și cumva Iolanda primește, prin intermediul viselor, răspunsuri.

De data aceasta Iolanda e nevoită să o ia de la capăt cu propria luptă. Probabil că schizofrenia pe care o are mama ei se transmite și la ea. Prietena ei Ioana este văzută și auzită doar de ea. Să fie o coincidență sau pastilele să dea acest efect. Crimele care au loc o marchează așa cum nu s-a întâmplat niciodată. Iolanda nu mai este la fel de sigură pe ea, dar luptă să scoată adevărul la liman.

De ce DNA? De ce procurori? De ce #Rezist? Pentru că toate astea se întâmplă vrem nu vrem. Și de ce lupii?

“Majoritatea tradițiilor populare stabilesc o legătură între Sfântul Andrei și lupi. El ar fi avut darul de vindeca răni, și prin rugăciuni ”lega gura lupilor”, apărându-i pe oameni și vitele lor. Lupul a fost întodeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun că Marele Lup Alb, considerat căptenia lupilor, a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei.

Legenda spune că, în vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fără răgaz pământurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, transmițând geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Fără a fi în vârstă, avea părul și barba albe ca neaua, iar credința, curajul și dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni și de Zalmoxis însuși, ci și de fiare. Zeul, dându-și seama de valoarea slujitorului său, îl oprește la el, în munți, pentru a îl avea aproape. Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeași determinare ca și înainte. În scurt timp, fiarele Daciei au ajuns să asculte de el și să îl considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci aceștia erau singurii fără conducător, numai foamea ținându-i în haită.” – mai departe căutați voi legenda.

Și pentru ca totul să fie cât de cât într-un tablou să vedem și un mic fragment.

“Sunt moartă. Știu că sunt moartă pentru că nu mai simt nimic. Nici durere, nici frig. Văd ce se întâmplă în jurul meu, aud lupii urlând și mă uit la mine înecată într-o gârlă înghețată. Îmi văd chipul de undeva de sus. Părul negru desfăcut ținut într-un mod bizar de apa înghețată, buzele vinete și chipul alb ca varul. Dacă aș fi fost pictor jur că m-aș fi pictat. Aș fi făcut din imaginea asta un fel de icoană narcisistă. Îmi place să mă văd moartă, la fel cum îmi place urletul lupilor. Nu știu dacă mă jelesc sau se bucură. Poate e doar un strigăt de-al lor, unul nevinovat, poate nu. Orice ar fi mie nu-mi pasă decât de faptul că eu sunt acolo. Nu mă doare, nu îmi e teamă, frig sau foame și, cel mai important, parcă sunt mai vie ca niciodată. O văd din nou pe ea alergând spre pădure. Nu, nu alergând, mai degrabă mergând hotărâtă, netemătoare, fără să-i pese, fără să simtă, apoi dispare.

Mă trezesc pentru a doua oară în acea noapte înghețată până-n vene. De data asta nu mai e nicio fereastră deschisă și Fulg de Nea mă privește neîncrezător. Dau să-l ating dar sare din pat și pornește agale spre sufragerie. Pesemne că am țipat în somn. E patru dimineața. Încă nu a răsărit soarele. E tot noaptea Sfântului Andrei când fetele își visează ursitul, iar eu îmi visez moartea.

Încerc să nu mă gândesc prea mult la asta și să adorm la loc. Doar că știu că nu o să mai pot dormi. În ultimul timp adorm greu chiar dacă beau și iau somnifere și dacă mă trezesc, oricât aș fi de obosită nu reușesc să ațipesc mai mult de zece minute.

O baie fierbinte și o cafea parcă sună mai bine. Și poate, pe la șapte, ar trebui să-i fac o vizită lui Mihai. Ana Vasiliu nu cred că îmi va da pace în curând.”

Sibiul văzut prin telefonul meu. Da, pozele nu sunt profi.

Povestea:

Săptămâna trecută vorbesc cu niște fete, dansatoare de salsa, să mergem la Sibiu la un party/workshop. Evident, prețurile decente, în weekend, minunat, doar că s-au schimbat planurile. Ceea ce m-a făcut să nu mai ajung nici la workshopul de Kizomba pe care chiar mi-l doream. Asta e. Cum vine vremea sacrificării porcilor nu prea poți să te opui. Plus că îți mai revezi prieteni, rude, etc. Așa că am sacrificat ziua și porcul. Dar parcă nu eram eu împăcată cu asta. Aș fi mers rău la Sibiu să dansez măcar o bachata. Normal, fetele au plecat că doar nu așteptau sacrificiile porcilor și revederile mele. Tata mă tot întreba de ce sunt cu dânsul în sus. Păi cum să nu fiu când toți ori au treabă, ori sunt plecați și nimeni nu merge cu mine până la Sibiu să fac un dans: “Păi nu merge tac-tu cu tine? Vițea ce ești. Zi așa că ne urcăm în mașină și vedem și luminițele, mâncăm vată pe băț și te duce tata și la dans”.

Ooo, zis și făcut. Ne urcăm în mașină, pe vreme frumoasă, și pornim la drum. Dar înainte l-am sunat pe Ț/ul să-l anunț de inopinanta mea vizită.

Și am mers noi, și am cântat, și am vorbit, și am prins ploaie, puțină zăpadă, vijelie și vizibilitate zero că nu e niciun bec pe niciunde de zici că trăim în pustiul Europei – știu că lui Iohannis nu-i trebuie lumină că doar are coloană oficială, dar eu n-am, bă! Și ajungem la Sibiu. Eu cu ochii bulbucați, obosită după o zi de mers pe colo și pe dincolo. Frig al dracului la Sibiu și se mai pusese și vântul – bine, e normal, totuși e decembrie. Ne preia Ț/ul și ne duce la marele târg. Fâs, Fâs, Fâs. Da, ce e drept, piața mică parcă mai frumușică, în rest, Doamne, am avut senzația că sunt în Piteștiul lui Pendiuc unde nu lipseau micii și “șaormele” și alte mirosuri de care nu mai aveai scăpare.

Târgul? Hmm, O cupolă din lumini, frumușică și multe proiecții pe clădiri, frumușele, dar cam atât. M-am așteptat așa la o mini Viena că doar imaginile trunchiate de la TV așa prezintă situația. “Orașul Președintelui rivalizează cu Viena”, poate cu Viena în timpul ocupării. Mizerie cum nu vezi nici chiar în Pitești. Singurul lor noroc e cu clădirile alea absolut superbe care, într-adevăr, schimbă aerul și peisajul. Dar ce să te faci cu toți cerșetorii din centru și cu toată mizeria de pe jos. Să nu mai zic că la cârciumile cu terase nu existau scrumiere. Dă pe jos că doar e orașul minune.

Mioveni

Domn’ Preș’, dacă tot vreți să rivalizați cu marile capitale UE vă invit la Mioveni, chiar și la Pitești.

Ajung la Mioveni cu treabă, repede, repede, undeva pe șase sau șapte decembrie. De cum am intrat parcă m-a izbit așa în plex. Lumină, veselie, spiritul Crăciunului, capitală Europeană frate. Și e un oraș cu două mii de locuitori, dar cu un primar care se preocupă. Pozele au fost făcute pe fugă că trebuia să ajung repede și în Pitești. Doamne dar ce mult mi-a plăcut. Așa că le-am promis alor mei că îi duc să vadă ce înseamnă cu adevărat un târg de Crăciun făcut aici, în Argeș, pe plaiuri mioritice.

Ce m-a frapat și mai mult, dar nu am poze, este faptul că și Piteștiul arată mult mai bine decât Sibiul. Chiar dacă anul ăsta nu sunt tradiționalele căsuțe ale Moșului se vede diferența.

Așa că mai lăsați-mă cu Sibiul cel mai frumos oraș din țară de Crăciun. O dezamăgire totală. Atât de dezamăgiți am fost că nu l-am mai dus pe tata nici la dans și nici n-am mai cântat până la Pitești. Asta e viața. La pomul lăudat să nu te duci cu sacul.

Din gândurile Iolandei…

Atunci când mi-am visat moartea, fără să realizez, a fost și noaptea Sfântului Andrei. Lupi albi mă așteptau în fața apartamentului meu. Știam că nu am pe unde să fug și, oarecum, nici nu-mi doream. Erau acolo… calmi, tăcuți, aveau privirile pierdute, păreau distanți, dar știam că la cea mai mică mișcare ar fi atacat.

Atunci când mi-am visat moartea m-am simțit liberă, liniștită. Puteam să văd într-un alt vis, care nu avea legărută cu cel dintâi, cum alerg pe lângă lupi. Ei albi, eu toată în negru, alunecând într-un abis plin de apă. Apă care mă acoperă și culmea nu simt că mă înec, dar simt că mor.

Atunci când mi-am visat moartea am știut că mă pândește și nu se va opri până nu mă va face mireasa ei. Și, fără să stau pe gânduri, am acceptat, doar era noaptea Sfântului Andrei.

***

Am acceptat demult faptul că într-o zi voi fi ucisă, doar că în ultimul timp simt asta tot mai agresiv. E un sentiment care-mi împunge coastele și uneori mă doare în capul pieptului. Visez că mă înec în propria cadă. De cele mai multe ori sunt îmbrăcată în negru. O rochiță pe care am achiziționat-o cu mulți ani în urmă, atunci când încă mai credeam că fiecare își găsește, într-un fel sau altul, oaza de fericire. De atunci a trecut atât de mult timp încât am murit și am înviat – la propriu – cel puțin o dată. Cred că purtam rochia aceea când am aflat că logodnicul meu a fost ucis. Și dintr-un sentiment sadic n-am aruncat-o nici până în ziua de azi. Alteori mă visez urmărită de două pistoale. Culmea, pistoalele mele care prind viață, sătule de toate încercările prin care au trecut, personificate și pline de viață încearcă să mă prindă între ele. Uneori chiar și reușesc.

Mă trezesc respirând greu. Fulg de Nea sare nervos din pat și mă privește cu reproș. Tot ce pot să fac e să mă conving că sunt în viață și că armele sunt la locul lor. Întotdeauna la fel. Pistoalele nu pleacă singure de capul lor și eu nu sunt moartă. Nu mă simt mai bine nici așa. Știu că amenințarea e reală. Mult mai reală decât altele din viața mea. Mihai Iordache, șeful meu, m-a avertizat. Sigur, nu e pentru nimeni o noutate că am luat avertizarea lui ca pe o glumă nesărată și am mers mai departe. Doar că uneori ajung mult prea departe și pentru un simplu polițist, ei bine, lucrurile parcă au ajuns în zona crepusculară. De data asta îmi e frică. Pentru că dacă am înțeles ceva în cele din urmă e că te poți juca cu FSB-ul, CIA-ul, FBI-ul chiar și cu SRI-ul, dar niciodată cu DNA-ul. Și atunci când intri în cuibul corupților poți să dispari în orice secundă.

Povestea a început în urmă cu câteva luni când am primit un telefon prin care mi se solicita ajutorul. Am ajuns destul de repede în miezul problemei, doar că imediat ce am început să pun lucrurile cap la cap au apărut temerile și odată cu ele coșmarurile.

***

• Alo, Iolanda Știreanu?

Nu mi-am dat seama imediat dacă e glasul unei femei sau al unui bărbat, dar spaima pe care o transmitea aproape că mi-a tăiat respirația.

• Au ucis-o și acum e rândul meu.

Și de aici a început toată povestea. Le-au ucis pe amândouă și acum e rândul meu.