Din gândurile Iolandei…

Atunci când mi-am visat moartea, fără să realizez, a fost și noaptea Sfântului Andrei. Lupi albi mă așteptau în fața apartamentului meu. Știam că nu am pe unde să fug și, oarecum, nici nu-mi doream. Erau acolo… calmi, tăcuți, aveau privirile pierdute, păreau distanți, dar știam că la cea mai mică mișcare ar fi atacat.

Atunci când mi-am visat moartea m-am simțit liberă, liniștită. Puteam să văd într-un alt vis, care nu avea legărută cu cel dintâi, cum alerg pe lângă lupi. Ei albi, eu toată în negru, alunecând într-un abis plin de apă. Apă care mă acoperă și culmea nu simt că mă înec, dar simt că mor.

Atunci când mi-am visat moartea am știut că mă pândește și nu se va opri până nu mă va face mireasa ei. Și, fără să stau pe gânduri, am acceptat, doar era noaptea Sfântului Andrei.

***

Am acceptat demult faptul că într-o zi voi fi ucisă, doar că în ultimul timp simt asta tot mai agresiv. E un sentiment care-mi împunge coastele și uneori mă doare în capul pieptului. Visez că mă înec în propria cadă. De cele mai multe ori sunt îmbrăcată în negru. O rochiță pe care am achiziționat-o cu mulți ani în urmă, atunci când încă mai credeam că fiecare își găsește, într-un fel sau altul, oaza de fericire. De atunci a trecut atât de mult timp încât am murit și am înviat – la propriu – cel puțin o dată. Cred că purtam rochia aceea când am aflat că logodnicul meu a fost ucis. Și dintr-un sentiment sadic n-am aruncat-o nici până în ziua de azi. Alteori mă visez urmărită de două pistoale. Culmea, pistoalele mele care prind viață, sătule de toate încercările prin care au trecut, personificate și pline de viață încearcă să mă prindă între ele. Uneori chiar și reușesc.

Mă trezesc respirând greu. Fulg de Nea sare nervos din pat și mă privește cu reproș. Tot ce pot să fac e să mă conving că sunt în viață și că armele sunt la locul lor. Întotdeauna la fel. Pistoalele nu pleacă singure de capul lor și eu nu sunt moartă. Nu mă simt mai bine nici așa. Știu că amenințarea e reală. Mult mai reală decât altele din viața mea. Mihai Iordache, șeful meu, m-a avertizat. Sigur, nu e pentru nimeni o noutate că am luat avertizarea lui ca pe o glumă nesărată și am mers mai departe. Doar că uneori ajung mult prea departe și pentru un simplu polițist, ei bine, lucrurile parcă au ajuns în zona crepusculară. De data asta îmi e frică. Pentru că dacă am înțeles ceva în cele din urmă e că te poți juca cu FSB-ul, CIA-ul, FBI-ul chiar și cu SRI-ul, dar niciodată cu DNA-ul. Și atunci când intri în cuibul corupților poți să dispari în orice secundă.

Povestea a început în urmă cu câteva luni când am primit un telefon prin care mi se solicita ajutorul. Am ajuns destul de repede în miezul problemei, doar că imediat ce am început să pun lucrurile cap la cap au apărut temerile și odată cu ele coșmarurile.

***

• Alo, Iolanda Știreanu?

Nu mi-am dat seama imediat dacă e glasul unei femei sau al unui bărbat, dar spaima pe care o transmitea aproape că mi-a tăiat respirația.

• Au ucis-o și acum e rândul meu.

Și de aici a început toată povestea. Le-au ucis pe amândouă și acum e rândul meu.

Nu, nu toporul, ideea. Era o perioadă în care în momente în care nu ar fi trebuit să fiu lucidă sau să am gânduri, dar eram și aveam (bănuiesc că înțelegeți la ce mă refer), îmi veneau cele mai tari idei de romane. Le uitam pentru că după… nu le notam, ziceam eu, totuși, să nu par nesimțită. Dar, mna, știți cum e când te plictisești, începi să gândești. Asta e, se mai întâmplă.

Acum, perfect adormită – eu care nu prea visez – e a doua oară într-o lună când mă trezesc cu tot romanul scris. Sigur, una e să-l scrii în vis, să ai toată acțiunea, toate personajele, alta e să te trezești, chiar la trei dimineața și să notezi repede esențialul. Nu mai iese la fel. Dar, ținând cont că mai am un pic, un pic, până termin “Sonata Crimei” – n-a că am spus cum se numește – n-am timp acum de ideilei mele din vis, ceea ce cred că ar putea dăuna pentru că în acest moment visul e proaspăt, simt acțiunea și personajele, dar dacă nu termin repede cartea asta se va duce mirosul acela din vis și poate că ideile nu îmi vor mai părea atât de bune sau poate că nu trebuie să fie ale mele. Cine știe. Oricum, pentru moment mi-a venit o idee și a rămas înfiptă, de fapt a venit un vis – nimic erotic pentru cei mai glumeți 😉