Aud des „nu mai ești femeia pe care am cunoscut-o”. Nu sunt doar o femeie sunt mai multe. Mă cunoști într-un fel, poate veselă, poate tristă, poate plictisită, poate obosită. Mâine e altă zi, pot fi nervoasă, pot fi fericită, îmi pot schimba starea de la o secundă la alta. Acum te iubesc până dincolo de nori, iar în secunda următoare îmi ești total indiferent. Nu urăsc. Nu știu de ce, dar n-am timp, n-am ficați în mine, n-am inimă pentru ură. Cred că ura consumă energia degeaba, dar asta nu înseamnă că iert.

Da, poate azi îmi devii indiferent dar mâine, ei bine, mâine dacă îmi pici în mână nu te iert. Te dobor. Și nu, nu regret. Dacă decid să dobor pe cineva și în cele din urmă o voi face nu voi avea nici cea mai mică mustrare, nu te iluziona.

Nu joc roluri. Categoric nu sunt acea femeie victimă. Poate că în viața asta, ca orice altă femeie am fost/sunt un #MeToo. Aiurea. Nu sunt asta. Oricât ai încerca tu să mă dobori, n-ai cum, pentru că tu nu contezi. Nu contează că mă fluieri, că mă jignești sau că ești un obsedat care pur și are impresia că mă pune într-o postură aiurea atunci când trece limita glumelor sexuale. De fapt, ești un nimeni și tocmai din acest motiv nu ai cum să mă miști.

Dar nu despre asta era vorba neapărat. Vrei să fii o femeie doborâtă de bărbați? Problema ta. Dar, la fel de bine îi poți doborî și tu pe ei.

O, da, ei sunt mult mai sensibili. Categoric, e posibil să devină violenți, dar asta nu îți poate atinge sufletul.

Trebuie să înțelegeți dragi bărbați că nu suntem doar femei. Doar bucăți de carne, așa cum nu sunteți nici voi.

Personal sunt un om liber, atât cât pot. Încerc pe cât posibil să nu rănesc, dar nu prea-mi iese și de obicei mă provocați.

E simplu. Azi vreau să fiu liberă, mâine vreau să fiu cu tine. Nu îmi plac manifestările drăgăstoase în public, așa cum urăsc glumele atunci când sunt nervoasă. Nu mă ajută, din contră. Am momentele mele în care trebuie să fiu lăsată în pace. Să gândesc, să găsesc soluția, pentru că tu, oricine ai fi, orice părere ai avea, nu înseamnă că e bună pentru mine. Poți încerca să te pui în locul meu, dar nu poți simți cu adevărat ce simt eu. Nu ești cunoscătorul absolut.

Recunosc, sunt femeie și sunt greu de înțeles, dar același lucru e valabil și pentru voi. Mai simplu, suntem oameni și ne e greu, de multe ori, să ne înțelegem noi pe noi. Avem stări diferite. Avem trăiri diferite. În sufletul fiecăruia se petrece altceva. Fiecare știe ce demoni ascunde în el.

Dar ține minte: nu sunt doar o femeie. Sunt matură, sunt copil, sunt serioasă, sunt jucăușă, sunt tristă, uneori chiar plâng când simt că nu mai pot duce, dar sunt și puternică. Poate că azi plâng până rămân fără lacrimi. Poate azi am impresia că nimic nu mai are rost pe lume și mă înec în vreo sticlă de tărie. Dar mâine mă trezesc, fac un duș, pun ceva muzică în surdină, la început melancolică, apoi trec la cele vesele ajungând la niște rock adevărat. Și iată, mă ridic și o iau de la capăt. Poate puțin mai neîncrezătoare, dar totuși mă târăsc până ajung să cred din nou că pot cuceri lumea.

Firește, azi sunt jos, mâine de a bușilea și poimâine în picioare. Am zile rele, zile bune și zile normale, poate chiar plictisitoare. Pot fi tristă o zi întreagă și un singur gest să mă ridice. Sau invers. Nu, nu e vreo rețetă, e doar o chestie de moment, de ce simt atunci și de ce îmi aduce acel ceva.

Suntem oameni și da, suntem complicați. Bărbați sau femei toți trecem prin #MeToo, dar, mai ales, toți încercăm să ne supraviețuim nouă și abia apoi celorlalți. Nu e complicat, doar că nu avem răbdare să ne înțelegem unii pe ceilalți.

Eu recunosc, sunt în momentul în care nu vreau să am răbdare decât cu mine. Cu ceilalți… nu știu, mai întâi să învețe să fie răbdători cu ei apoi mai vedem.

Nu sunt doar o femeie și refuz să fiu un hashtag oricare ar fi el!

P.S: Gândul nopții: #MeToo. Da, frate/soră, ce vrei tu să fii. Zi de zi ne frustrează tot felul de persoane – de ambe sexe – cu glume sexuale duse la extrem. De cele mai multe ori devenind penibili și enervanți. Dar până la urmă e simplu, e și vina ta că le dai importanță. Un ignor, un block din viața ta și gata. Firește, e altă poveste când vorbim despre hărțuiri care ajung la violență fizică, nu că cea verbală ar fi ok, dar mai dă-i și dracu’. Ei/ele sunt doar niște frustrați prost crescuți. Și tu, da tu, dacă-i permiți oricui să facă lucrul ăsta, da, ai și tu o parte de vină. Oi fi și eu un #MeToo, dar aleg mereu să nu mă victimizez pentru un tâmpit pe care în cinci secunde oricum îl uit.

Majoritatea spun că o femeie nu o poți înțelege. Până și noi suntem de acord cu asta. Dar e normal. De ce? Pentru că în noi zace și copilul, și maturul, și bărbatul și, uneori, întreaga greutate.

Mă întreb, acum, de ziua femeieii, voi vă mai simțiți femei? 

Încă de dimineață am tot văzut femei cărând copii în spate, cocoșate de povara sacoșelor grele cu cumpărături, cocoțate la volanul unor mașini unde nu prea și-ar avea locul o femeie. Majoritatea femeilor pe care le-am obesrvat azi aveau un fel de tristețe în priviri. Poate neîmplinirile care li se citeau pe iriși sau, de ce nu, greutățile pe care tot mai multe le duc singure chiar dacă, teoretic, au lângă ele un bărbat ce ar trebui să le facă viața mai ușoară. Femeia din ziua de azi e și mamă, și tată, și gospodină, dar și femeie de carieră. Printre toate astea, normal, trebuie să-și mai facă timp și pentru micile ei capricii. Trebuie să recunoaștem că suntem femei și avem nevoie de jumătatea noastră de oră de răsfăț, de singurătate, de-a ne iubi noi pe noi. Jumătate de oră pe care de cele mai multe ori nu o avem. Așa uităm încet, încet că suntem femei. Nu ne mai bucurăm la flori sau la cadouri. Nu ni se mai pare că le-am merita. Viața ne-a înăsprit atât de mult că și dacă merităm nu mai vedem asta. În plus, de ce să nu recunoaștem, am devenit mai curajoase decât bărbații. Am ajuns să facem meseriile lor, să devenim vocale în locul lor, ba chiar să le apărăm drepturile și libertățile pentru că ei nu au curaj să spună ce gândesc. Și atunci cum să te mai simți femeie? Să fii femeie trebuie să ai parte de răsfăț, de dragoste, să fii copilăroasă și să vezi lumea în culori. Omul de lângă tine ar trebui să te trateze ca pe o felină: cu blândețe și respect. Dar câte mai au luxul ăsta? 

Voi vă mai simțiți femei?

“De ce sunt aici? Ce sunt chemat să fac? Cum îmi găsesc calea? Cum îmi pot împlini cel mai bine destinul?”

Elizabeth Gilbert vă propune o carte în care să vă regăsiți pe voi și propria creativitate, indiferent care ar fi domeniul în care lucrați sau în care v-ar face plăcere să lucrați. Autoare a celebrului, deja, roman “Mănâncă, roagă-te, iubește” a trecut prin multe stări, sentimente, contradicții și povești de viață pe care dorește să le împărtășească cu oricine vrea să o asculte. Mărturisesc că sunt de acord sută la sută cu tot ceea ce a scris aici.

Îmi amintesc foarte bine de propriile angoase, propriile frici, propriile împliniri și neîmpliniri. Dar tocmai aici este secretul. Dacă nu ai neîmpliniri nu poți ști cum este succesul. Mai mult de atât, abia când dăm greș înțelegem cât de important e să mergem mai departe. Important e să nu gândiți niciodată ce ar spune lumea despre arta voastră, ci ceea ce credeți voi despre ea. Sunt proiecte care încep și nu se termină, dar asta nu e o tragedie, treceți la următorul. Important e să nu vă părăsiți creativitatea, pentru că dacă voi o faceți același lucru îl va face și ea și va pleca în altă parte. Autoarea a întrebat mai mulți oameni dacă își iubesc creativitatea, ei au spus un “Da” hotărât. Dar la întrebarea: “Creativitatea vă iubește pe voi?”, majoritatea au spus “NU”. Tocmai asta încearcă să ne explice Gilbert. Zeii cretivității, cum îi numește ea, ne iubesc, altfel nu ar veni la noi, s-ar duce în altă parte. Și dacă noi nu credem în dragostea lor, ei cum să creadă în capacitatea noastră de-a crea?

Ne vorbește, de asemenea, despre acel artist tragic, care crede că nu poate crea decât dacă e deprimat, bea sau are o viață undeva într-o gaură de canal. Artistul tipic neînțeles de societate. Și aici trebuie să fiu de acord cu ea. Dacă nu creezi cu bucurie, atunci lasă-te. Scriitoarea Rebecca Solnit a exprimat destul de bine această idee: “Atâția dintre noi cred în perfecțiune, ceea ce distruge tot restul, fiindcă lucrul perfect nu e doar inamicul lucrului bun, e și inamicul lucrului realist, posibil și distractiv“. Autoarea spune: “Cred că perfecționismul e de fapt frica împopoțonată cu pantofi excentrici și haină de nurcă, pretinzând că e elegantă, când de fapt e doar îngrozită“. Frica de-a nu crea ceva bun nu e o opțiune. Din orice lucru prost poate ieși o idee măreață.

Autoarea ne povestește ce face atunci când creativitatea se ascunde de ea. Nu se încăpățânează să o țină cu forța, ci o ajută să revină, căutând să învețe alte lucruri creative, cum ar fi grădinăritul.

De fapt, ceea ce ni se propune aici este un ghid de creativitate. Un ghid pe care îl iubesc, pentru că, în sfârșit, cineva este de acord că artistul nu e omul beat, drogat, nefericit, din contră, ca să atragi deosebitul trebuie să fii exact contrariul. Potrivit autoarei fiecare dintre noi are un potențial creativ, ceea ce nu este o nesăbuință sau o dovadă de egoism dacă-l valorificăm – dimpotrivă, este calea cea mai sigură spre o viață plină de satisfacții. Această carte este, în același timp, și o lecție utilă despre relația cu propriile persoane, dar și cu cele care ne înconjoară.

Elizabeth Gilber, până la urmă, își povestește propria experiență creativă, propria experiență cu eul ei care a făcut-o să vadă lumea cu acei ochi pe care, cei ce își refuză creativitatea, nu îi dețin. O minunată experiență în lumea creației și a creativității. Ar fi mare păcat să nu o citiți.