Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
Scriu
Gramatică
Recenzii și baliverne
Handicap politic
Iolanda
Promovare
Despre
Mintea mea
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Mintea mea cu ale ei

Eu Rezist, la firma de lângă :))

January 18, 2018by Oana MujeaNo Comments

Nu sunt rezistentă din fire. Cum apare un păcat, nou sau vechi, cum mă prinde cu garda jos. Tot așa nu pot rezista nici împotriva sau cu alții, aici fiind chestie de nuanță, dar pot rezista contra firmei unde lucrez, adică să stau la firma de lângă. Vă întrebați de ce taman la aia de lângă. Pentru că dacă n-ar fi cofetărie ar fi cârciumă. Și în vremurile astea, decât să-ți ucizi colegii personali, mai bine îi ucizi pe ai altora. Nici juridic vorbind nu au ce-ți face, că doar nu trebuie să cer autorizație, zău așa. Am și motive întemeiate: dracu’, dacă nici în cârciumă… cofetărie, mă rog. Dar nu-mi place de ei – nu, nu de colegii mei vorbesc. Pe lângă faptul că niciodată nu au mărunt, te mai pun să-ți prepari și singur cafeaua ceea ce mi se pare ok, dar nu îmi cere bani pe asta.

Oricum, la oboseala instalată zilele astea, cred că o crimă m-ar “face om”. Nu mai suport plângeri, lamentări și nici chestii care nu mai depind de mine de la un punct încolo. Vreau să dorm. Sau nu, vreau să stau în bula mea. Aș Rezista eu cu sau fără haștag, dar de la o vârstă parcă nu mai e cum a fost. Acum pe bune. De ce dracu’ să mă opun când pot să nu?

Mă obosesc și ceilalți oameni care au o mie de probleme de nerezolvat și cumva se uită la mine cu speranță. Pfff, eu nu mă pot rezolva pe mine, dar pe voi, zău. Și apoi de ce aș face-o? M-am uitat și eu la voi cu speranță și mi-ați dat una peste față. Eu nu vă dau că vă dați singuri, dar lăsați privirile alea de milogi, n-am chef de ele și nici nu mai țin.

N-are rost să vină nici jandarmii, dacă mă gândesc mai bine îmi e lene să ucid, cum îmi e lene și de orice altceva.

Cred că cel mai bine aș rezista unui somn, doar că nu pot să dorm. Și uite așa se întâmplă să avem un cerc infinit de chestii care nu se mai termină. Să fie de la luna plină?!

P.S: Simt o tristețe dincolo de ceea ce ar putea exprima cuvintele. De ieri nici SRI-ul nu mă mai iubește. Nu cred, nu pot și nu vreau să cred.

Iolanda, Scriu

Nimeni nu merită să fie prea fericit…. Scurt fragment – Iolanda Știreanu

December 23, 2017by Oana MujeaNo Comments

În urmă cu un an

 

Nimeni nu merită să fie prea fericit, m-am gândit în timp ce duceam sticla de Jack la gură. Vine Crăciunul iar eu stau singură cu prietenul meu Jack. Ultima sticlă. Nu e o nenorocire, trec la vodka. Îmi dau seama că trebuie să-mi găsesc urgent un om bun la toate. Taximetriștii s-au plictisit deja să-mi cumpere alcool și țigări chiar dacă erau plătiți bine.

Mă uit la ceasul de pe laptop, doar că am uitat instantaneu cât e ora. Noapte, oricum. Nu că aș mai face diferența între noapte și zi. Se apropie nenorocitul de Crăciun și toți mă bârâie la cap cu bunătate, naștere, covrigi și alte tâmpenii strict comerciale.

Douăzeci și trei decembrie. Mă uit pentru ultima oară la telefon, îl închid și îl arunc pe birou.

  • Ei, Fulg de Nea, vom sărbători împreună. Nu știu dar o vom face, bine că măcar tu ai ce mânca.

Motanul m-a ignorat. Normal. Miroseam a alcool și mă clătinam. Probabil acesta fiind și motivul pentru care nu mă ridicam de pe canapea. La dracu’ cu un Crăciun Fericit! La dracu’ cu tot.

Am adormit vreo două ore până a început să sune insistent la ușă. Colindători probabil, cu toate că pe la noi nu mai veniseră de ani buni. Douăzeci și trei, da, e ziua lor. În ziua de azi nici măcar nu se mai mulțumesc cu covrigi și mere, vor bani. N-am chef să îi văd cerșind. Nu înțeleg ce dracu’ îi învață părinții. Când eram mică mă bucuram la mere și la nucile făcute la cuptor de parcă ar fi fost cel mai minunat cadou. Ăștia strâng bani pentru telefoane de ultimă generație să facă live-uri pe Facebook. Habar n-au să mai trăiască.

Și totuși sună a disperare. Dau sticla la o parte și mă duc tip-til la ușă fără să aprind luminile. Mă uit pe vizor și văd o blondă agitată. S-a dus perioada în care-mi plăceau blondele în pericol, dar totuși…

  • Da, zic nervoasă deschizând brusc.
  • Ah, în sfârșit, ai spus că mergem la party și nici măcar nu te-ai trezit.

Frate, ce-am fumat?

  • Cine ești tu?

Blonda s-a blocat.

  • Ioana, ne-am cunoscut aseară la Inter.

Ioana, Inter, am părăsit casa? Sunt perfect sigură că nu am făcut-o. Totuși n-am mai băut ca în urmă cu doi ani de nu mai știam pe unde ajung.

  • Cred că mă confunzi.

Scoate telefonul din geantă și îmi arată o poză cu noi două, datată cu o zi în urmă. Hmm, ieșisem bine în imagine. Dar totuși, cât de mult am băut iar? Îi fac semn să intre.

  • Cât am băut?
  • Acum sau aseară?
  • Nu fă pe spirituala.

Ioana a înghițit în sec.

  • Aproape deloc, dar ai ținut morțiș să iei pastila aia pe care ți-a dat-o tipul de la bar. Abia te-am cărat acasă. Cred că un drog ceva…

Nu era prea plauzibil pentru mine, dar dovada din telefonul ei spunea altceva.

  • În fine, în seara asta nu merg niciunde.
  • Nu contează, rămânem aici. M-am gândit să-ți gătesc ceva. Și acestea fiind spuse scoate din plasa pe care o căra o grămadă de chestii.

Cumva nu aveam chef să o refuz. Stomacul meu cerea insistent mâncare, altceva decât whyski  și vodkă. Așa că am invitat-o să-și facă de cap, cine eram eu să o refuz? Dacă femeia avea chef să fie gospodină, indiferent cine ar fi fost ea, de ce aș fi refuzat-o?

Iolanda, Scriu

Povestea începe în noaptea Sfântului Andrei

December 12, 2017by Oana MujeaNo Comments

Vin lupii, măi!

De ce lupii? De ce în noaptea aceea? De ce Iolanda Știreanu?

Nu, nu e un fantasy. E o carte polițistă cu aceeași Iolanda Știreanu care de data asta se luptă cu mizeria tipic românească, cu procurori, dar și cu mafia acestora. Prima crimă pare că s-a comis în noaptea de Sfântul Andrei și cumva Iolanda primește, prin intermediul viselor, răspunsuri.

De data aceasta Iolanda e nevoită să o ia de la capăt cu propria luptă. Probabil că schizofrenia pe care o are mama ei se transmite și la ea. Prietena ei Ioana este văzută și auzită doar de ea. Să fie o coincidență sau pastilele să dea acest efect. Crimele care au loc o marchează așa cum nu s-a întâmplat niciodată. Iolanda nu mai este la fel de sigură pe ea, dar luptă să scoată adevărul la liman.

De ce DNA? De ce procurori? De ce #Rezist? Pentru că toate astea se întâmplă vrem nu vrem. Și de ce lupii?

“Majoritatea tradițiilor populare stabilesc o legătură între Sfântul Andrei și lupi. El ar fi avut darul de vindeca răni, și prin rugăciuni ”lega gura lupilor”, apărându-i pe oameni și vitele lor. Lupul a fost întodeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun că Marele Lup Alb, considerat căptenia lupilor, a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei.

Legenda spune că, în vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fără răgaz pământurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, transmițând geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Fără a fi în vârstă, avea părul și barba albe ca neaua, iar credința, curajul și dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni și de Zalmoxis însuși, ci și de fiare. Zeul, dându-și seama de valoarea slujitorului său, îl oprește la el, în munți, pentru a îl avea aproape. Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeași determinare ca și înainte. În scurt timp, fiarele Daciei au ajuns să asculte de el și să îl considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci aceștia erau singurii fără conducător, numai foamea ținându-i în haită.” – mai departe căutați voi legenda.

Și pentru ca totul să fie cât de cât într-un tablou să vedem și un mic fragment.

“Sunt moartă. Știu că sunt moartă pentru că nu mai simt nimic. Nici durere, nici frig. Văd ce se întâmplă în jurul meu, aud lupii urlând și mă uit la mine înecată într-o gârlă înghețată. Îmi văd chipul de undeva de sus. Părul negru desfăcut ținut într-un mod bizar de apa înghețată, buzele vinete și chipul alb ca varul. Dacă aș fi fost pictor jur că m-aș fi pictat. Aș fi făcut din imaginea asta un fel de icoană narcisistă. Îmi place să mă văd moartă, la fel cum îmi place urletul lupilor. Nu știu dacă mă jelesc sau se bucură. Poate e doar un strigăt de-al lor, unul nevinovat, poate nu. Orice ar fi mie nu-mi pasă decât de faptul că eu sunt acolo. Nu mă doare, nu îmi e teamă, frig sau foame și, cel mai important, parcă sunt mai vie ca niciodată. O văd din nou pe ea alergând spre pădure. Nu, nu alergând, mai degrabă mergând hotărâtă, netemătoare, fără să-i pese, fără să simtă, apoi dispare.

Mă trezesc pentru a doua oară în acea noapte înghețată până-n vene. De data asta nu mai e nicio fereastră deschisă și Fulg de Nea mă privește neîncrezător. Dau să-l ating dar sare din pat și pornește agale spre sufragerie. Pesemne că am țipat în somn. E patru dimineața. Încă nu a răsărit soarele. E tot noaptea Sfântului Andrei când fetele își visează ursitul, iar eu îmi visez moartea.

Încerc să nu mă gândesc prea mult la asta și să adorm la loc. Doar că știu că nu o să mai pot dormi. În ultimul timp adorm greu chiar dacă beau și iau somnifere și dacă mă trezesc, oricât aș fi de obosită nu reușesc să ațipesc mai mult de zece minute.

O baie fierbinte și o cafea parcă sună mai bine. Și poate, pe la șapte, ar trebui să-i fac o vizită lui Mihai. Ana Vasiliu nu cred că îmi va da pace în curând.”

Iolanda

Atunci când mi-am visat moartea… Iolanda Știreanu (din spatele cortinei)

December 5, 2017by Oana MujeaNo Comments

Din gândurile Iolandei…

Atunci când mi-am visat moartea, fără să realizez, a fost și noaptea Sfântului Andrei. Lupi albi mă așteptau în fața apartamentului meu. Știam că nu am pe unde să fug și, oarecum, nici nu-mi doream. Erau acolo… calmi, tăcuți, aveau privirile pierdute, păreau distanți, dar știam că la cea mai mică mișcare ar fi atacat.

Atunci când mi-am visat moartea m-am simțit liberă, liniștită. Puteam să văd într-un alt vis, care nu avea legărută cu cel dintâi, cum alerg pe lângă lupi. Ei albi, eu toată în negru, alunecând într-un abis plin de apă. Apă care mă acoperă și culmea nu simt că mă înec, dar simt că mor.

Atunci când mi-am visat moartea am știut că mă pândește și nu se va opri până nu mă va face mireasa ei. Și, fără să stau pe gânduri, am acceptat, doar era noaptea Sfântului Andrei.

***

Am acceptat demult faptul că într-o zi voi fi ucisă, doar că în ultimul timp simt asta tot mai agresiv. E un sentiment care-mi împunge coastele și uneori mă doare în capul pieptului. Visez că mă înec în propria cadă. De cele mai multe ori sunt îmbrăcată în negru. O rochiță pe care am achiziționat-o cu mulți ani în urmă, atunci când încă mai credeam că fiecare își găsește, într-un fel sau altul, oaza de fericire. De atunci a trecut atât de mult timp încât am murit și am înviat – la propriu – cel puțin o dată. Cred că purtam rochia aceea când am aflat că logodnicul meu a fost ucis. Și dintr-un sentiment sadic n-am aruncat-o nici până în ziua de azi. Alteori mă visez urmărită de două pistoale. Culmea, pistoalele mele care prind viață, sătule de toate încercările prin care au trecut, personificate și pline de viață încearcă să mă prindă între ele. Uneori chiar și reușesc.

Mă trezesc respirând greu. Fulg de Nea sare nervos din pat și mă privește cu reproș. Tot ce pot să fac e să mă conving că sunt în viață și că armele sunt la locul lor. Întotdeauna la fel. Pistoalele nu pleacă singure de capul lor și eu nu sunt moartă. Nu mă simt mai bine nici așa. Știu că amenințarea e reală. Mult mai reală decât altele din viața mea. Mihai Iordache, șeful meu, m-a avertizat. Sigur, nu e pentru nimeni o noutate că am luat avertizarea lui ca pe o glumă nesărată și am mers mai departe. Doar că uneori ajung mult prea departe și pentru un simplu polițist, ei bine, lucrurile parcă au ajuns în zona crepusculară. De data asta îmi e frică. Pentru că dacă am înțeles ceva în cele din urmă e că te poți juca cu FSB-ul, CIA-ul, FBI-ul chiar și cu SRI-ul, dar niciodată cu DNA-ul. Și atunci când intri în cuibul corupților poți să dispari în orice secundă.

Povestea a început în urmă cu câteva luni când am primit un telefon prin care mi se solicita ajutorul. Am ajuns destul de repede în miezul problemei, doar că imediat ce am început să pun lucrurile cap la cap au apărut temerile și odată cu ele coșmarurile.

***

  • Alo, Iolanda Știreanu?

Nu mi-am dat seama imediat dacă e glasul unei femei sau al unui bărbat, dar spaima pe care o transmitea aproape că mi-a tăiat respirația.

  • Au ucis-o și acum e rândul meu.

Și de aici a început toată povestea. Le-au ucis pe amândouă și acum e rândul meu.

Handicap politic

Vreau un Putin Președinte

January 11, 2017by Oana Mujea2 Comments

Russian Prime Minister Vladimir Putin speaks during a meeting with counterparts from Slovakia, Bulgaria and Moldova, unseen, at Novo Ogaryovo residence outside Moscow, Wednesday, Jan. 14, 2009. Putin is accusing Ukraine of holding European nations hostage by refusing to deliver Russian natural gas across its territory.  (AP Photo/Misha Japaridze)

Puteți sări în sus cât vreți. M-am născut comunistă și tot așa o să mor. Nu înțeleg democrația asta de carton a noastră. Vine X zice că face, Y nu se lasă nici el mai prejos și tot așa. Nu zic, unii mai și fac, dar nu au pic de hotărâre. Sunt lași. Le e frică. Ba de “agenturile” străine, ba de te miri cine. Că dacă nu v-ați prins România e condusă de Merkel și dacă nu ar fi fost ea, cert ar fi fost altcineva. 

Putin știe ce vrea. Vrea, ia sau dă. Depinde. Știe ce trebuie și e patriot. La noi nu există așa ceva. Toți par că știu ce vor, dar se răzgândesc pe parcurs. Dacă mai sunt și amenințați cu niște dosare devin ca puii de găină. Unde sunt bărbații? Pe vremuri erau haiducii care se opuneau sistemului, acum ar trebui să se opună ăștia votați de noi. Dar ce, o fac? Nu. Dosarele le sunt fluturate pe la nas, așa că tac și înghit. Dacă aveam și noi un Putin, acum SRI și DNA jucau sârba prin zăpadă cu lopeți în mână. Îl durea fix în cot de dosarele lor, ba le făcea el lor, numai așa de al dracului. Dar în România fricoșilor nu se poate. 

Oameni buni, dacă nu puteți măcar hai să dăm țara rușilor că ăștia au coaie!

Scriptics

Scriptics

Reclame

Cel.ro

Postări recente

  • Iohannis, banii și angajații
  • Acasă! Unde este locul ăsta?
  • ȘI TOTUȘI UNII MAI CUVÂNTĂ
  • O SĂ MOR DE LA CAP: CUM, MĂ, CU CE I-A SERVIT VIORICA DĂNCILĂ PE EUROPENI? CUM?
  • Degeaba sunt unul dintre oamenii care reprezintă Argeșul la nivel național și chiar mai mult.

Jucătorul

Scriptics

Miercuri o să mori

Scriptics

Blogroll

Vali Badea
Magazin Fashion
Ema Pirciu
Gazeta de pe perete

Comentarii recente

  • Libby on Cam așa cu manipularea
  • Mihaela on Când strigi hoții și iei bani de la hoți nu te numești complice?
  • Lol on Nu mai abandonati cainii
  • Oana Mujea on Vreau un Putin Președinte
  • Dado on Vreau un Putin Președinte

Categorii

  • Gramatică
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Lifestyle
  • Mintea mea cu ale ei
  • Photography
  • Promovare
  • Recenzii și baliverne
  • Scriu
  • Travel
  • Uncategorized

Reclame

Cel.ro

Caută

Arhive

  • September 2019
  • August 2019
  • January 2019
  • November 2018
  • October 2018
  • August 2018
  • June 2018
  • May 2018
  • April 2018
  • March 2018
  • February 2018
  • January 2018
  • December 2017
  • November 2017
  • October 2017
  • September 2017
  • July 2017
  • June 2017
  • May 2017
  • April 2017
  • March 2017
  • February 2017
  • January 2017
  • December 2016
  • November 2016
  • October 2016
  • September 2016
  • August 2016
  • July 2016
  • June 2016
  • May 2016
  • April 2016
  • March 2016
  • February 2016
  • January 2016
  • December 2015

© 2016 copyright Oana Mujea
Powered By Scriptics