Vin lupii, măi!
De ce lupii? De ce în noaptea aceea? De ce Iolanda Știreanu?
Nu, nu e un fantasy. E o carte polițistă cu aceeași Iolanda Știreanu care de data asta se luptă cu mizeria tipic românească, cu procurori, dar și cu mafia acestora. Prima crimă pare că s-a comis în noaptea de Sfântul Andrei și cumva Iolanda primește, prin intermediul viselor, răspunsuri.
De data aceasta Iolanda e nevoită să o ia de la capăt cu propria luptă. Probabil că schizofrenia pe care o are mama ei se transmite și la ea. Prietena ei Ioana este văzută și auzită doar de ea. Să fie o coincidență sau pastilele să dea acest efect. Crimele care au loc o marchează așa cum nu s-a întâmplat niciodată. Iolanda nu mai este la fel de sigură pe ea, dar luptă să scoată adevărul la liman.
De ce DNA? De ce procurori? De ce #Rezist? Pentru că toate astea se întâmplă vrem nu vrem. Și de ce lupii?
“Majoritatea tradițiilor populare stabilesc o legătură între Sfântul Andrei și lupi. El ar fi avut darul de vindeca răni, și prin rugăciuni ”lega gura lupilor”, apărându-i pe oameni și vitele lor. Lupul a fost întodeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun că Marele Lup Alb, considerat căptenia lupilor, a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei.
Legenda spune că, în vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fără răgaz pământurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, transmițând geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Fără a fi în vârstă, avea părul și barba albe ca neaua, iar credința, curajul și dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni și de Zalmoxis însuși, ci și de fiare. Zeul, dându-și seama de valoarea slujitorului său, îl oprește la el, în munți, pentru a îl avea aproape. Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeași determinare ca și înainte. În scurt timp, fiarele Daciei au ajuns să asculte de el și să îl considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci aceștia erau singurii fără conducător, numai foamea ținându-i în haită.” – mai departe căutați voi legenda.
Și pentru ca totul să fie cât de cât într-un tablou să vedem și un mic fragment.
“Sunt moartă. Știu că sunt moartă pentru că nu mai simt nimic. Nici durere, nici frig. Văd ce se întâmplă în jurul meu, aud lupii urlând și mă uit la mine înecată într-o gârlă înghețată. Îmi văd chipul de undeva de sus. Părul negru desfăcut ținut într-un mod bizar de apa înghețată, buzele vinete și chipul alb ca varul. Dacă aș fi fost pictor jur că m-aș fi pictat. Aș fi făcut din imaginea asta un fel de icoană narcisistă. Îmi place să mă văd moartă, la fel cum îmi place urletul lupilor. Nu știu dacă mă jelesc sau se bucură. Poate e doar un strigăt de-al lor, unul nevinovat, poate nu. Orice ar fi mie nu-mi pasă decât de faptul că eu sunt acolo. Nu mă doare, nu îmi e teamă, frig sau foame și, cel mai important, parcă sunt mai vie ca niciodată. O văd din nou pe ea alergând spre pădure. Nu, nu alergând, mai degrabă mergând hotărâtă, netemătoare, fără să-i pese, fără să simtă, apoi dispare.
Mă trezesc pentru a doua oară în acea noapte înghețată până-n vene. De data asta nu mai e nicio fereastră deschisă și Fulg de Nea mă privește neîncrezător. Dau să-l ating dar sare din pat și pornește agale spre sufragerie. Pesemne că am țipat în somn. E patru dimineața. Încă nu a răsărit soarele. E tot noaptea Sfântului Andrei când fetele își visează ursitul, iar eu îmi visez moartea.
Încerc să nu mă gândesc prea mult la asta și să adorm la loc. Doar că știu că nu o să mai pot dormi. În ultimul timp adorm greu chiar dacă beau și iau somnifere și dacă mă trezesc, oricât aș fi de obosită nu reușesc să ațipesc mai mult de zece minute.
O baie fierbinte și o cafea parcă sună mai bine. Și poate, pe la șapte, ar trebui să-i fac o vizită lui Mihai. Ana Vasiliu nu cred că îmi va da pace în curând.”
Comentarii recente