Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Oana Mujea Blog - scriitoare/blogger
Scriu
Gramatică
Recenzii și baliverne
Handicap politic
Iolanda
Promovare
Despre
Mintea mea
  • Scriu
  • Gramatică
  • Recenzii și baliverne
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Promovare
  • Despre
  • Mintea mea
Mintea mea cu ale ei

Îmi pare rău…

April 1, 2018by Oana MujeaNo Comments

E duminică, îmi e rău, somn și nu pot să dorm – pentru că îmi e rău, dacă nu s-a înțeles. Dar un gând nu-mi dă pace de vreo două săptămâni. Mă tot întreb, voi de câte ori ați auzit “îmi pare rău”?, asta după ce un om/oamă(sic), pentru a nu discrimina, v-a spus că vrea, că drege, că face, dar apoi îi pare rău. Nu că n-ar putea, doar pentru că nu e sigur/sigură, dar cu toate astea, cumva, îți dă viața peste cap preț de câteva secunde. Adică ai vrea să crezi și, din dorința de-a fi, chiar o faci. Dacă cumva mai ești visător/visătoare, evident că te arunci cu capul înainte și vrei să crezi. Asta e mai rău decât alea câteva secunde în care crezi, pentru că te trezești după un timp că ai crezut atât de mult, ți-ai pus speranțe și apoi auzi: “Îmi pare rău”. Și ce ai mai putea să spui? Așa și? Dacă îți pare ce? De nu ți-a părut înainte de-a vorbi? Da, știu, ea/el știe că pentru o secundă chiar și tu ai crezut ce ai spus, atunci a fost din suflet, dar ți-a trecut. Nu, probabil că nu sufletul ți-a trecut. Probabil că ți-a părut rău imediat după ce ai spus lucruri, dar cum era să le mai iei înapoi? Atunci, pentru secunda ta, ai crezut că poți… nu, greșit din nou, ai crezut că vrei.

Ei bine, asta mă macină. Văd zilnic, aproape zilnic, mă rog, hai, să nu fiu chiar atât de încrâncenată, dar o văd săptămânal. Oameni care sunt: încerc, vreau, pot știu că o s-o fac corect, știu ce vreau… și aici e cu dus și întors pentru că unii chiar spun toate lucrurile alea și chiar le cred, după câteva zile nu mai vor pentru că nu mai vor și caută motive pentru a nu o mai face. Și nici măcar nu are importanță despre ce e vorba.

Știți, vouă celor care vă pare rău tot timpul, n-ar fi bine să gândiți cu adevărat înainte de-a lua un om sau mai mulți și de-a vă spune dorința clar și răspicat? Nu de alta dar distrugesti suflete, așteptări și multe altele, distrugeți oameni pe bandă rulantă, de parcă nici nu ar conta. Le dați aripi apoi le tăiați și aveți impresia că un simplu “îmi pare rău” e de ajuns, rezolvă problema. Celălalt o să înțeleagă, doar regreți, nu? Și o faci oarecum sincer, dar oare ei chiar vă cred sau le pasă dacă vă pare rău sau nu? Poate că voi chiar aveți regrete reale… dar mai degrabă nu. E cel mai simplu să spui că regreți fără explicații sau alte lucruri care să-l lămurească și pe celălalt că nu e un simplu retardat care a crezut, o simplă marionetă care s-a expus dântu-ți posibilitatea de a-l răni. De ce i-ar mai păsa de regretele tale, când tu nu îți poți asuma nici măcar o chestie simplă.

Urăsc propoziția asta. “Îmi pare rău!”. De ce? Nu ar trebui. Serios. Spune mai bine: nu pot, nu vreau, nu sunt capabil, mi-am schimbat opțiunile, am mințit, nu mai doresc ce voiam cu două zile în urmă, nu mă mai interesează. Sunt om și-mi schimb opțiunile. Nu, nu-mi pare rău. Da, poate că am greșit pentru că am vorbit înainte de-a-mi dori cu adevărat lucrul respectiv. Nu m-am gândit suficient. Eram beat/beată, plauzibil de altfel, spunem multe tâmpenii la beție. Dar să nu îți mai pară rău. Asumă-ți ce ai făcut. Trăiește cu faptul că ai sedus un suflet și apoi l-ai abandonat într-o groapă fără nicio speranță. Las-o baltă! Părerile de rău, jur, nu contează pentru nimeni. Nici lacrimile. Nu ai putut o dată și totuși, cu nu știu ce minte diabolică, o mai faci o dată. Culmea prostiei, ți se mai dă o șansă. Doar că, la dracu’, după un timp rostești aceleași cuvinte și speri să fie suficiente din nou.

Nu prietene/prietenă, nu-ți pare rău. Ești doar un om care habar nu are ce dorește de la viață. Doar ai impresia uneori că dorești, dar na, nu ești făcut pentru asta și apoi regreți că ai spus, făcut etc. Dar vrei să nu-i mai bagi pe alții în aceeași ciorbă. Înțeleg că unii dintre noi suntem niște insensibili incurabili. Poate nu așa am fost mereu, dar viața, deh… Pot spune cu mâna pe inimă că atunci când am făcut-o eu, nu, nu mi-a părut rău și nici n-am spus-o. Am spus exact ce aveam de spus: “sunt om, am dreptul să mă răzgândesc, da, sentimentele mele se schimbă după o secundă pe alta” Sorry, nu îmi pare rău, atâta pot. Sunt o scorpie/ un dobitoc, sunt ceva ce nu pot controla.

Da, eu recunosc că nu pot și nici nu vreau să mă controlez, dar, spre deosebire de voi, nu îi mai atrag și pe alții în rahat. Sau, dacă fără să vreau chiar o fac, nu mă duc să-i spun omului că am o părere de rău pentru că aș minți. Îi spun adevărul, fie că-l acceptă sau nu. Mai lăsați părerile astea de rău când pe voi nu vă interesează decât să găsiți o cale pentru a vă fi bine.

Mai bine ați învăța să vă înțelegeți de unii singuri. Când o să reușiți să vă suportați voi pe voi, probabil că veți reuși să o faceți și cu alții.

Și încă ceva. Așa scorpie cum sunt eu, chiar mă mai pun și în locul celuilalt, pentru că aș vrea, la un moment dat în viață, cineva să se pună și în locul meu. Categoric că nu vom simți la fel, dar măcar ne putem da seama că rănim oameni. Eu zic să nu o mai facem. Eu zic să lăsăm dracului expresia asta și să începem să fim sinceri cu noi. Părerile de rău, jur, nu ajută cu nimic, poate doar îi vor provoca ceva depresii celuilalt. Felicitări! Știu, îți pare rău. Perfect, poți să mori acum?

Mintea mea cu ale ei, Recenzii și baliverne

“Dresoarea” – Speranță și bucurie

February 3, 2018by Oana MujeaNo Comments

Nu o să fac o recenzie după cartea Cristinei Nemerovschi pentru că au făcut-o alții înaintea mea mult mai bine sau nu. Eu mă voi raporta la ea strict din felul în care m-a făcut să mă simt.

Exceptând copilăria personajului, vreau să mărturisesc că în rest parcă aș fi fost ea. Mai întâi de toate trebuie să vă spun că am avut dubii în a o citi și asta din cauza animalelor. De la “Colț Alb” n-am mai citit nicio carte unde să apară vreun animal, pentru că nu pot trece peste suferința lor. Nu mă uit la filme cu animale, decât dacă îmi e clar că sunt comedii și ființele acelea nu pățesc nimic. Și chiar dacă am văzut, printre lacrimi “Apă pentru elefanți”. Am zis să risc pentru că titlul spune exact care e rolul personajului în carte.

Așa cum am bănuit, la fel ca Lidia – chiar dacă nu e numele ei – încă de la început m-am îndrăgostit de leoaica Shakira. Nu aveam cum altfel. Nu aș fi putut să înțeleg personajul dacă nu mă atașam de animal. Nu aș fi putut să-i dau dreptate pentru fiecare sentiment ce îl are despre oameni dacă nu aș fi făcut asta. Și recunosc că am citit cu o teamă teribilă că li se va întâmpla ceva animalelor de la circ, ceea ce m-a măcinat aproape până la final.

M-am identificat mult în acest personaj din multe alte puncte de vedere. Trauma ei, dorința de a-și găsi sora. Credința ei că nu e moartă, amintirilie distorsionate din copilărie din cauza traumelor prin care trecuse, dar mai ales tăria de a trece peste. În schimb mi-a plăcut la nebunie ce a făcut Cristina cu acest personaj. I-a luat viața trecând-o prin chinurile iadului, dar i-a redat-o atunci când nu se aștepta. Nu știu dacă autoarea a făcut asta sau Lidia pur și simplu i-a scăpat din mână și și-a luat ceea ce i se cuvine de drept. După o viață de suferință, după o altă viață în care s-a oferit doar animalelor ei iubite, în sfârșit s-a lăsat liberă, să iubească, să cunoască și să fie fericită.

Recunosc că am plâns. Pentru Shakira în primul rând. Am fost fericită pentru leoaică, dar, în același timp, știu ce a simțit Lidia în sufletul ei: fericire, dar și o strângere de inimă care uneori te poate sfâșâia. Am plâns și pentru ea pentru că a decis să ierte și să meargă mai departe cu o putere pe care nu oricine o are.

Recunosc, însă, că de sora ei nu m-am atașat prea tare, nici de cea de la zece ani, dar nici de cea de la douăzeci și șapte. Aici ar putea fi strict vina mea pentru că nu am frați și nu pot înțelege anumite feluri de iertări. Dar chiar și așa eu nu aș fi putut ierta anumite lucruri. Bine, nu aș fi putut ierta nimic.

Dragă Cristina, după foarte mult timp, chiar mult, cineva m-a făcut să plâng, acea persoană ai fost tu prin personajul acesta minunat. Am plâns de bucurie, dar și de tristețe, pentru că, într-un fel, mi-a fost greu să nu mă regăsesc în ea din anumite puncte de vedere. Mi-a fost greu să-mi dau seama că asumările, temerile și cicatricile noastre de pe suflet nu se vindecă niciodată, dar, cumva, pot fi îmblânzite. Măcar sentimentele să nu le lăsăm în starea lor brută.

Nu am să spun mai multe, nu pentru că nu aș putea. Aș scrie până mâine despre tot ceea ce înseamnă “Dresoarea”, dar e mai bine să o citiți voi, să vă regăsiți în ea sau nu, să înțelegeți cu mintea și sufletul vostru.

P.S: Eu tot l-aș fi pocnit pe Iuri măcar o dată, de asta ea e o persoană mai bună.

Mintea mea cu ale ei

Nu sunt doar o femeie și refuz să fiu un #MeToo

October 20, 2017by Oana MujeaNo Comments

 

man2

Aud des „nu mai ești femeia pe care am cunoscut-o”. Nu sunt doar o femeie sunt mai multe. Mă cunoști într-un fel, poate veselă, poate tristă, poate plictisită, poate obosită. Mâine e altă zi, pot fi nervoasă, pot fi fericită, îmi pot schimba starea de la o secundă la alta. Acum te iubesc până dincolo de nori, iar în secunda următoare îmi ești total indiferent. Nu urăsc. Nu știu de ce, dar n-am timp, n-am ficați în mine, n-am inimă pentru ură. Cred că ura consumă energia degeaba, dar asta nu înseamnă că iert.

Da, poate azi îmi devii indiferent dar mâine, ei bine, mâine dacă îmi pici în mână nu te iert. Te dobor. Și nu, nu regret. Dacă decid să dobor pe cineva și în cele din urmă o voi face nu voi avea nici cea mai mică mustrare, nu te iluziona.

Nu joc roluri. Categoric nu sunt acea femeie victimă. Poate că în viața asta, ca orice altă femeie am fost/sunt un #MeToo. Aiurea. Nu sunt asta. Oricât ai încerca tu să mă dobori, n-ai cum, pentru că tu nu contezi. Nu contează că mă fluieri, că mă jignești sau că ești un obsedat care pur și are impresia că mă pune într-o postură aiurea atunci când trece limita glumelor sexuale. De fapt, ești un nimeni și tocmai din acest motiv nu ai cum să mă miști.

Dar nu despre asta era vorba neapărat. Vrei să fii o femeie doborâtă de bărbați? Problema ta. Dar, la fel de bine îi poți doborî și tu pe ei.

O, da, ei sunt mult mai sensibili. Categoric, e posibil să devină violenți, dar asta nu îți poate atinge sufletul.

Trebuie să înțelegeți dragi bărbați că nu suntem doar femei. Doar bucăți de carne, așa cum nu sunteți nici voi.

Personal sunt un om liber, atât cât pot. Încerc pe cât posibil să nu rănesc, dar nu prea-mi iese și de obicei mă provocați.

E simplu. Azi vreau să fiu liberă, mâine vreau să fiu cu tine. Nu îmi plac manifestările drăgăstoase în public, așa cum urăsc glumele atunci când sunt nervoasă. Nu mă ajută, din contră. Am momentele mele în care trebuie să fiu lăsată în pace. Să gândesc, să găsesc soluția, pentru că tu, oricine ai fi, orice părere ai avea, nu înseamnă că e bună pentru mine. Poți încerca să te pui în locul meu, dar nu poți simți cu adevărat ce simt eu. Nu ești cunoscătorul absolut.

Recunosc, sunt femeie și sunt greu de înțeles, dar același lucru e valabil și pentru voi. Mai simplu, suntem oameni și ne e greu, de multe ori, să ne înțelegem noi pe noi. Avem stări diferite. Avem trăiri diferite. În sufletul fiecăruia se petrece altceva. Fiecare știe ce demoni ascunde în el.

Dar ține minte: nu sunt doar o femeie. Sunt matură, sunt copil, sunt serioasă, sunt jucăușă, sunt tristă, uneori chiar plâng când simt că nu mai pot duce, dar sunt și puternică. Poate că azi plâng până rămân fără lacrimi. Poate azi am impresia că nimic nu mai are rost pe lume și mă înec în vreo sticlă de tărie. Dar mâine mă trezesc, fac un duș, pun ceva muzică în surdină, la început melancolică, apoi trec la cele vesele ajungând la niște rock adevărat. Și iată, mă ridic și o iau de la capăt. Poate puțin mai neîncrezătoare, dar totuși mă târăsc până ajung să cred din nou că pot cuceri lumea.

Firește, azi sunt jos, mâine de a bușilea și poimâine în picioare. Am zile rele, zile bune și zile normale, poate chiar plictisitoare. Pot fi tristă o zi întreagă și un singur gest să mă ridice. Sau invers. Nu, nu e vreo rețetă, e doar o chestie de moment, de ce simt atunci și de ce îmi aduce acel ceva.

Suntem oameni și da, suntem complicați. Bărbați sau femei toți trecem prin #MeToo, dar, mai ales, toți încercăm să ne supraviețuim nouă și abia apoi celorlalți. Nu e complicat, doar că nu avem răbdare să ne înțelegem unii pe ceilalți.

Eu recunosc, sunt în momentul în care nu vreau să am răbdare decât cu mine. Cu ceilalți… nu știu, mai întâi să învețe să fie răbdători cu ei apoi mai vedem.

Nu sunt doar o femeie și refuz să fiu un hashtag oricare ar fi el!

P.S: Gândul nopții: #MeToo. Da, frate/soră, ce vrei tu să fii. Zi de zi ne frustrează tot felul de persoane – de ambe sexe – cu glume sexuale duse la extrem. De cele mai multe ori devenind penibili și enervanți. Dar până la urmă e simplu, e și vina ta că le dai importanță. Un ignor, un block din viața ta și gata. Firește, e altă poveste când vorbim despre hărțuiri care ajung la violență fizică, nu că cea verbală ar fi ok, dar mai dă-i și dracu’. Ei/ele sunt doar niște frustrați prost crescuți. Și tu, da tu, dacă-i permiți oricui să facă lucrul ăsta, da, ai și tu o parte de vină. Oi fi și eu un #MeToo, dar aleg mereu să nu mă victimizez pentru un tâmpit pe care în cinci secunde oricum îl uit.

Iolanda

Iolanda Știreanu – Sentimente

October 20, 2017by Oana MujeaNo Comments

sad-love-movies-14-hd-wallpaper-636x310

……

 

Ioana e o persoană calmă, caldă și uneori prea melancolică. Bine, pe deasupra e și melomană. E un om în care trăiesc mai mulți oameni. Și femeie, și bărbat, și blândă, dar și dură. Un amalgam de emoție, sentimente, trăiri.

Nu-mi amintesc unde am cunoscut-o. În ultimul timp, chiar dacă, ca orice bețiv veritabil, am jurat că nu mai beau, iată, m-am reapucat după mai bine de doi ani de abstinență. Pfff. Viața mea nu e niciodată ce aș vrea eu să fie și când devine cât de cât așa cum am visat-o, mă plictisesc.

Dar să revin la Ioana care stă în livingul meu întinsă pe canapea, cu țigara în colțul gurii și cu un aer de divă neînțeleasă.

  • Știi sentimentul ăla? Ăla că numai el și numai el te poate face fericită în pat?

Îl strâng pe Fulg de Nea în brațe și-mi întind picioarele pe birou.

  • Ești incredibilă, spuse ea făcând mutre. Trebuie să fi fost în viața ta măcar un bărbat la care să fi visat că faci sex cu el non-stop. Mereu. Fără oprire, fără să conteze sentimentele, doar senzațiile, dorința, nebunia, chestia aia că ai vrea să intri în el cu totul și să nu mai ieși.

Recunosc că o suport pe Ioana doar pentru că în acest moment nu am altceva mai bun de făcut și, sinceră să fiu, de cele mai multe ori mă plictisește, chiar dacă are acele momente în care parcă aș lua-o în brațe. Dar dacă fac asta nu mai scap, așa că mă abțin.

  • Nu, nu știu.

S-a ridicat în șezut lăsând țigara în scrumieră și privindu-mă ca pe o nebună.

  • Femeie, tu cu cine dracu’ faci sex?
  • Cu oameni plictisitori în care nu vreau să mă pierd.
  • Înțeleg, nu l-ai găsit pe acela…
  • Dar tu da.

S-a întins la loc cu gesturi teatrale. Știu, trebuie să o descos. Teoretic ea nu vrea să spună, dar dacă eu insist ce să facă sărăcuța. Prefer să nu insist.

  • Nu știu, e ceva.

Se lasă liniștea așteptând să îi adresez întrebarea potrivită. În schimb îl alung pe Fulg de Nea care are peste șapte kilograme. Aprind o țigară și sorb din vodca. Într-un final Ioana decide că trebuie să continue.

  • Trebuie să înțelegi, nu e genul de bărbat care să te atragă din prima, dar când ajungi în pat, Dumnezeule, e zeu. Nu ai crede dacă l-ai vedea… Doamne… doar să pună mâna pe mine și sunt gata.
  • Perfect, în cazul ăsta ori de câte ori pune mâna pe tine tu ești satisfăcută și nu pierzi nici timp cu îmbrăcat, dezbrăcat.

Mi-a aruncat o privire urâcioasă.

  • Știi, chiar dacă nu sunt cu el, numai acolo mă gândesc.

Acum chiar sunt curioasă, dar și apatică.

  • Adică te culci cu Gigi ăsta cu care umbli acum, dar te gândești la celălalt. De ce nu ești cu el, nu înțeleg.

Mă rog, înțeleg, dar vreau să văd ce înțeleg și alții.

  • Mereu e ceva complicat, spuse ea cu o oarecare maturitate în glas pe care nu am mai auzit-o până acum. Plus că ori de câte ori mă culc cu el mă și îndrăgostesc și nu e cazul. Așa că am decis doar să îl port în gând. Să țin în minte toate momentele alea și, în rest, să stau departe.

Dau vodca voleu.

  • Draga mea, dacă tot ai găsit un zeu în pat, zău că aș vrea să-l cunosc și eu.

S-a întors spre mine zâmbind.

  • Da, ție ți-ar fi ușor, oricum pentru tine sunt toți la fel și a doua zi i-ai uitat.
  • Ești nedreaptă, uneori trece chiar și o săptămână până le uit fețele alea blege și toate rahaturile din cap. Unii mă mai enervează și după ce îi uit.

Râde.

  • Ești neom, dar nu pot crede că tu chiar n-ai simțit niciodată așa ceva.

Un moment de sinceritate? Poate că uneori nu face rău.

  • Am simțit, da. Poate că și eu am „zeul” meu, dar nimeni nu merită să stea în capul tău mai mult decât e cazul.
  • Poate ai dreptate, dar eu încă îl mai simt, încă îl mai vreau, încă-l mai visez și, uneori, doar el mă face să mă simt femeie.

Sting țigara și mă gândesc pentru o clipă la mine. Oare când m-am simțit ultima oară femeie?

Recenzii și baliverne

Nimic nu e ceea ce pare și nici o apă adâncă nu e prea adâncă – “În ape adânci!” – Paula Hawkins

May 29, 2017by Oana MujeaNo Comments

in-ape-adanci-paula-hawkins

Poate unii ați văzut filmul – Fata din tren – și nu ați înțeles nimic. Logic că nu, pentru că este vorba despre emoții, despre psihologie, despre femei, dacă e vorba să fim cinstiți. Categoric nu ar fi avut cum, niciun regizor din lume, să transpună pe ecran simțirile acelor femei.

Ei bine, după “Fata din tren” urmează “În ape adânci”. Cartea pentru care am dat precomandă, cartea pe care am așteptat-o cu sufletul la gură. Asta datorită autoarei care știe să scoată la iveală sentimentele umane într-un mare fel. Ei bine, am început cartea vineri și după cincizeci de pagini am abandonat-o, atât obosită cât și dezamăgită. Dar apoi am zis,după un somn bun, că merită să încerc. Și, într-adevăr. Dacă poate exista ceva mai bun decât “Fata din tren”, aceea e “În ape adânci”. Vă spun de la început, dacă nu citiți până la ultima pagină nu o să înțelegeți cu adevărat ce s-a întâmplat.

Ei bine, vorbim despre un râu dintr-un orășel. Povestea începe cu înecarea vrăjitoarelor în timpuri de mult apuse. De atunci, tot mai multe femei se sinucid. Nimic suspect. Apa îi atrage pe cei triști care vor să termine cu viața. Asta până când două femei, mai exact o copilă și o femeie care scria despre istoria râului și care era convinsă că femeile care recurgeau la acest gest sunt victime ale bărbaților, moare și ea în aceleași condiții.

Mimic ciudad ținând cont de istoria locului și a râului, doar că sora ei, Jules, care vine să o preia pe nepota sa, Lena, nu crede această variantă. Se pare că nici poliția nu e pe deplin convinsă, dar nici nu există dovezi că ar fi fost altfel.

Totuși nu este vorba neapărat despre crimă. Atunci când veți avea confirmarea că știți cine e făptașul vi se va întoarce lumea pe dos. E vorba, mai mult, despre resentimente și trecutul care te prinde din urmă. Dacă Paula Hawkins are un talent, acela e de-a da suflet personajelor, de-a se transpune în ele, de-a le transforma regretele, temerile și deziluziile în ceva real. Ceva, cel puțin într-un personaj, vă va atinge. Va scormoni în voi. Vă va aminti de propria adolescență. De cruzime. De momentele acelea jenante peste care ați crezut că nu veți trece toată viața și poate chiar nu ați trecut. Una peste alta, are talentul de-a face din crimă o justificare. Talentul de-a face din râu un adevărat personaj care, atunci când simte că nu mai poți, te cheamă la el și te îndeamnă să te abandonezi protejându-te pentru întreaga viața.

Și oare câți dintre noi nu au simțit măcar o dată că nu mai au pentru ce lupta și că abandonul ar fi soluția logică?

Ei bine, soluție logică sau nu, Nel Abbott, sora lui Jules, nu credea în sinucidere, în fugă, dar rămâne să descoperiți voi ce s-a întâmplat cu adevărat. Eu vă pot spune doar că merită fiecare pagină, fiecare cuvânt și, da, pot spună că depășește “Fata din tren”. Emoție, sentimente, crimă, pasiune, răbdare și înțelegere și, mai ales, confruntarea cu trecutul și propriile temeri.

Lectură plăcută!

Mintea mea cu ale ei

Vă mai simțiți femei?

March 8, 2017by Oana MujeaNo Comments

2950221_frumos-femeie-păr-flori-câmp-în-aer-liber

Majoritatea spun că o femeie nu o poți înțelege. Până și noi suntem de acord cu asta. Dar e normal. De ce? Pentru că în noi zace și copilul, și maturul, și bărbatul și, uneori, întreaga greutate.

Mă întreb, acum, de ziua femeieii, voi vă mai simțiți femei? 

Încă de dimineață am tot văzut femei cărând copii în spate, cocoșate de povara sacoșelor grele cu cumpărături, cocoțate la volanul unor mașini unde nu prea și-ar avea locul o femeie. Majoritatea femeilor pe care le-am obesrvat azi aveau un fel de tristețe în priviri. Poate neîmplinirile care li se citeau pe iriși sau, de ce nu, greutățile pe care tot mai multe le duc singure chiar dacă, teoretic, au lângă ele un bărbat ce ar trebui să le facă viața mai ușoară. Femeia din ziua de azi e și mamă, și tată, și gospodină, dar și femeie de carieră. Printre toate astea, normal, trebuie să-și mai facă timp și pentru micile ei capricii. Trebuie să recunoaștem că suntem femei și avem nevoie de jumătatea noastră de oră de răsfăț, de singurătate, de-a ne iubi noi pe noi. Jumătate de oră pe care de cele mai multe ori nu o avem. Așa uităm încet, încet că suntem femei. Nu ne mai bucurăm la flori sau la cadouri. Nu ni se mai pare că le-am merita. Viața ne-a înăsprit atât de mult că și dacă merităm nu mai vedem asta. În plus, de ce să nu recunoaștem, am devenit mai curajoase decât bărbații. Am ajuns să facem meseriile lor, să devenim vocale în locul lor, ba chiar să le apărăm drepturile și libertățile pentru că ei nu au curaj să spună ce gândesc. Și atunci cum să te mai simți femeie? Să fii femeie trebuie să ai parte de răsfăț, de dragoste, să fii copilăroasă și să vezi lumea în culori. Omul de lângă tine ar trebui să te trateze ca pe o felină: cu blândețe și respect. Dar câte mai au luxul ăsta? 

Voi vă mai simțiți femei?

Mintea mea cu ale ei

Sentimentul ăla când știi că și dacă ar ști, tot n-ar avea rost

July 11, 2016by Oana Mujea3 Comments

E o melodie pe care o aud din când în când la radio. Nu mi-o amintesc. Nici măcar un vers din ea. Încerc să rețin morala și parcă e ceva cu dacă ai ști că exist… sau nu, mă rog. E clar, e o melodie care-mi spune ceva când o aud, dar o uit imediat ce se termină. Asta nu poate însemna decât că e o tâmpenie, dar totuși a trezit ceva în mine. Nu, nu de azi…

rost-fara-rost

Mai cu ceva zile în urmă (sic) mă gândeam eu la o tâmpenie de a mea. Avea legătură oarecum și cu scrisul, dar și cu descrisul (a se citi cum se dorește). Ei bine, stăteam eu așa – nu, nu chiar ca găina – într-o pauză de gândit subiecte și mi-a trecut prin minte: “Și dacă ar ști oricum n-ar avea rost”. De ce? Motive simple:

Dacă ar ști ar fi degeaba, adică ar fi așa ca și cum i-aș spune unui pisic că mâine îi cumpăr un câine de companie – lucru pe care oricum nu l-aș face, iar pisoiului nu i-ar păsa nici cât negru sub gheară. Sau, dacă i-ar păsa, eu tot n-aș face-o. Bine, n-am făcut decât să basmucesc cititorul. Firește că vreau să spun ceva inteligent, dar mna… Ideea e că dacă un om, orice om, ar ști că-mi pasă, dar nu așa cum ar vrea el să-mi pese, cu ce l-ar ajuta? Și aici nu vorbesc despre prietenii ăia de suflet sau din suflet, vorbesc de cei care vor să-mi pese, dar așa cum vor ei, nu cum simt eu.

Da, îmi pasă, vreau să știu, omule, că ești bine, fericit, mulțumit, vesel, împăcat cu viața ta, dar asta e tot. Știu că nu te ajută asta pentru că nu îți dau aripi, nici măcar speranțe false, îți dau doar ceea ce pot eu. Vreau să știu unde ești, dar numai pentru a ști că ești bine, sănătos și chiar mulțumit. Nu, nu vreau să știu unde ești pentru că aș vrea să vin acolo. Îmi pasă de tine ca om, îmi pasă cum îmi pasă de orice om pe care-l cunosc mai mult sau mai puțin, dar cam atât. Și nu, nu sunt stricată, dar nu pot da ceva ce nu am de dat.

Îmi pasă și de oamenii despre care scriu și pe majoritatea nici nu-i cunosc. Nu contează că scriu bine sau rău despre persoanele lor, mereu mă pun acolo, undeva, în locul lor și mă gândesc ce aș simți eu. Uneori bucurie, alteori tristețe, dar nu am ce face. Eu greșesc, tu greșești, toți greșesc și lumea trebuie să știe, iar noi trebuie să fim în stare să ne asumăm.

Eu mi-am asumat mereu, mai ales atunci când am comis-o grav. Așa e normal. Le comit și eu, nu sunt perfectă, ferească cine o vrea, urăsc perfecțiunea, dar știu să spun “Am făcut-o, ăla de e mai bun să dea cu piatra”. Știu, toți veți da că nu vedeți gunoiul din ochii voștrii. Dar ce urăsc cel mai mult e lașitatea. Și oricât mi-ar păsa mie, omul laș merită ceea ce i se întâmplă. Eu sunt eu și sunt liberă. Tu, din păcate, ai nevoie de cineva pe care să te cațeri pentru a avea senzația de libertate. Nu e așa, fiecare om e al lui, nu aparține altuia. Fiecare își creează libertatea. Dacă vrei să fii slugă e alegerea ta. A mea e și va fi să fiu eu: nebună, liniștită, exagerată sau o lady. Așa cum simt, așa sunt. Voi, majoritatea, vă mințiți. Toți vreți să faceți nebunii, dar vă judecă lumea. Toți vreți să scăpați din anumite lanțuri, dar nu aveți curaj. Eu mă știu, tac, suport, dar și când am zis punct e punctul cât casa. Asta e, asta va fi.

Îmi pasă, dar nu așa cum vreți voi. Iar unii nici nu meritați!

Scriptics

Scriptics

Reclame

Cel.ro

Postări recente

  • Iohannis, banii și angajații
  • Acasă! Unde este locul ăsta?
  • ȘI TOTUȘI UNII MAI CUVÂNTĂ
  • O SĂ MOR DE LA CAP: CUM, MĂ, CU CE I-A SERVIT VIORICA DĂNCILĂ PE EUROPENI? CUM?
  • Degeaba sunt unul dintre oamenii care reprezintă Argeșul la nivel național și chiar mai mult.

Jucătorul

Scriptics

Miercuri o să mori

Scriptics

Blogroll

Vali Badea
Magazin Fashion
Ema Pirciu
Gazeta de pe perete

Comentarii recente

  • Libby on Cam așa cu manipularea
  • Mihaela on Când strigi hoții și iei bani de la hoți nu te numești complice?
  • Lol on Nu mai abandonati cainii
  • Oana Mujea on Vreau un Putin Președinte
  • Dado on Vreau un Putin Președinte

Categorii

  • Gramatică
  • Handicap politic
  • Iolanda
  • Lifestyle
  • Mintea mea cu ale ei
  • Photography
  • Promovare
  • Recenzii și baliverne
  • Scriu
  • Travel
  • Uncategorized

Reclame

Cel.ro

Caută

Arhive

  • September 2019
  • August 2019
  • January 2019
  • November 2018
  • October 2018
  • August 2018
  • June 2018
  • May 2018
  • April 2018
  • March 2018
  • February 2018
  • January 2018
  • December 2017
  • November 2017
  • October 2017
  • September 2017
  • July 2017
  • June 2017
  • May 2017
  • April 2017
  • March 2017
  • February 2017
  • January 2017
  • December 2016
  • November 2016
  • October 2016
  • September 2016
  • August 2016
  • July 2016
  • June 2016
  • May 2016
  • April 2016
  • March 2016
  • February 2016
  • January 2016
  • December 2015

© 2016 copyright Oana Mujea
Powered By Scriptics