E duminică, îmi e rău, somn și nu pot să dorm – pentru că îmi e rău, dacă nu s-a înțeles. Dar un gând nu-mi dă pace de vreo două săptămâni. Mă tot întreb, voi de câte ori ați auzit “îmi pare rău”?, asta după ce un om/oamă(sic), pentru a nu discrimina, v-a spus că vrea, că drege, că face, dar apoi îi pare rău. Nu că n-ar putea, doar pentru că nu e sigur/sigură, dar cu toate astea, cumva, îți dă viața peste cap preț de câteva secunde. Adică ai vrea să crezi și, din dorința de-a fi, chiar o faci. Dacă cumva mai ești visător/visătoare, evident că te arunci cu capul înainte și vrei să crezi. Asta e mai rău decât alea câteva secunde în care crezi, pentru că te trezești după un timp că ai crezut atât de mult, ți-ai pus speranțe și apoi auzi: “Îmi pare rău”. Și ce ai mai putea să spui? Așa și? Dacă îți pare ce? De nu ți-a părut înainte de-a vorbi? Da, știu, ea/el știe că pentru o secundă chiar și tu ai crezut ce ai spus, atunci a fost din suflet, dar ți-a trecut. Nu, probabil că nu sufletul ți-a trecut. Probabil că ți-a părut rău imediat după ce ai spus lucruri, dar cum era să le mai iei înapoi? Atunci, pentru secunda ta, ai crezut că poți… nu, greșit din nou, ai crezut că vrei.

Ei bine, asta mă macină. Văd zilnic, aproape zilnic, mă rog, hai, să nu fiu chiar atât de încrâncenată, dar o văd săptămânal. Oameni care sunt: încerc, vreau, pot știu că o s-o fac corect, știu ce vreau… și aici e cu dus și întors pentru că unii chiar spun toate lucrurile alea și chiar le cred, după câteva zile nu mai vor pentru că nu mai vor și caută motive pentru a nu o mai face. Și nici măcar nu are importanță despre ce e vorba.

Știți, vouă celor care vă pare rău tot timpul, n-ar fi bine să gândiți cu adevărat înainte de-a lua un om sau mai mulți și de-a vă spune dorința clar și răspicat? Nu de alta dar distrugesti suflete, așteptări și multe altele, distrugeți oameni pe bandă rulantă, de parcă nici nu ar conta. Le dați aripi apoi le tăiați și aveți impresia că un simplu “îmi pare rău” e de ajuns, rezolvă problema. Celălalt o să înțeleagă, doar regreți, nu? Și o faci oarecum sincer, dar oare ei chiar vă cred sau le pasă dacă vă pare rău sau nu? Poate că voi chiar aveți regrete reale… dar mai degrabă nu. E cel mai simplu să spui că regreți fără explicații sau alte lucruri care să-l lămurească și pe celălalt că nu e un simplu retardat care a crezut, o simplă marionetă care s-a expus dântu-ți posibilitatea de a-l răni. De ce i-ar mai păsa de regretele tale, când tu nu îți poți asuma nici măcar o chestie simplă.

Urăsc propoziția asta. “Îmi pare rău!”. De ce? Nu ar trebui. Serios. Spune mai bine: nu pot, nu vreau, nu sunt capabil, mi-am schimbat opțiunile, am mințit, nu mai doresc ce voiam cu două zile în urmă, nu mă mai interesează. Sunt om și-mi schimb opțiunile. Nu, nu-mi pare rău. Da, poate că am greșit pentru că am vorbit înainte de-a-mi dori cu adevărat lucrul respectiv. Nu m-am gândit suficient. Eram beat/beată, plauzibil de altfel, spunem multe tâmpenii la beție. Dar să nu îți mai pară rău. Asumă-ți ce ai făcut. Trăiește cu faptul că ai sedus un suflet și apoi l-ai abandonat într-o groapă fără nicio speranță. Las-o baltă! Părerile de rău, jur, nu contează pentru nimeni. Nici lacrimile. Nu ai putut o dată și totuși, cu nu știu ce minte diabolică, o mai faci o dată. Culmea prostiei, ți se mai dă o șansă. Doar că, la dracu’, după un timp rostești aceleași cuvinte și speri să fie suficiente din nou.

Nu prietene/prietenă, nu-ți pare rău. Ești doar un om care habar nu are ce dorește de la viață. Doar ai impresia uneori că dorești, dar na, nu ești făcut pentru asta și apoi regreți că ai spus, făcut etc. Dar vrei să nu-i mai bagi pe alții în aceeași ciorbă. Înțeleg că unii dintre noi suntem niște insensibili incurabili. Poate nu așa am fost mereu, dar viața, deh… Pot spune cu mâna pe inimă că atunci când am făcut-o eu, nu, nu mi-a părut rău și nici n-am spus-o. Am spus exact ce aveam de spus: “sunt om, am dreptul să mă răzgândesc, da, sentimentele mele se schimbă după o secundă pe alta” Sorry, nu îmi pare rău, atâta pot. Sunt o scorpie/ un dobitoc, sunt ceva ce nu pot controla.

Da, eu recunosc că nu pot și nici nu vreau să mă controlez, dar, spre deosebire de voi, nu îi mai atrag și pe alții în rahat. Sau, dacă fără să vreau chiar o fac, nu mă duc să-i spun omului că am o părere de rău pentru că aș minți. Îi spun adevărul, fie că-l acceptă sau nu. Mai lăsați părerile astea de rău când pe voi nu vă interesează decât să găsiți o cale pentru a vă fi bine.

Mai bine ați învăța să vă înțelegeți de unii singuri. Când o să reușiți să vă suportați voi pe voi, probabil că veți reuși să o faceți și cu alții.

Și încă ceva. Așa scorpie cum sunt eu, chiar mă mai pun și în locul celuilalt, pentru că aș vrea, la un moment dat în viață, cineva să se pună și în locul meu. Categoric că nu vom simți la fel, dar măcar ne putem da seama că rănim oameni. Eu zic să nu o mai facem. Eu zic să lăsăm dracului expresia asta și să începem să fim sinceri cu noi. Părerile de rău, jur, nu ajută cu nimic, poate doar îi vor provoca ceva depresii celuilalt. Felicitări! Știu, îți pare rău. Perfect, poți să mori acum?

Adică fericire în sus, fericire în jos!

Da, a venit și această perioadă a anului, adică intrăm în altul. Îmbătrânim, ne tâmpim, sperăm că vine un an mai bun, dar doar sperăm. Nu zic că speranța nu ar fi bună, dar e nerealistă. Ce să zic, una peste altul 2016 nu a fost chiar un dezastru. Bine, nu a fost nici vreo minune, dar, totuși, am și pentru ce să fiu recunoscătoare. Da, mă refer la anumiți oameni care au intrat în viața mea. Dacă or rămâne sau nu, nu am de unde să știu, dar mi-a făcut plăcere să-i primesc. Le sunt recunoscătoare și celor care au plecat, era cazul. În rest lucrurile probabil că au depins de mine. Unele am știut să le gestionez, altele nu. Probabil că la fel va fi și în viitor. Oricum cert e că energiile se schimbă. Bune, rele, nu contează. Mai trece un an și ajungem apoi să ne dorim un 2018 mai bun. Să fie cum o fi 2017, dar măcar liniștiți să fim. 

An nou cum vi-l doriți!

Mă rog, cred că traducerea ar fi “moștenirea vikingilor” sau pe acolo.

De obicei mă uit la chestii din astea cu vikingi și, într-o zi, chiar am hotărât că o fi bine, dar nu a fost. Ei bine, această Orlaith care crește într-o mânăstire și are un tatuaj pe spate este, de fapt, de viță nobilă, ascunsă printre călugări ca atunci când i-o veni vremea să unească două regate. Chestia asta include și un manuscris despre care doar se amintește din cinci în cinci minute dar nu îl vede nimeni și de la un punct și scenaristul și regizorul îl uită complet, dă-l în mă-sa, la ce ne trebuie? Ei bine, vikingii atacă mânăstirea în căutarea fetei și a manuscrisului așa că asta trebuie să fugă. Culmea, când niște neni vor să o violeze tocmai unul dintre fii vikingului șef o salvează, Sven, dar și cel mai prost. După ce din greșeală își omoară fratele decide să meargă cu femeia să o ajute să-și împlinească destinul. Noroc cu ea că el ar fi murit de multe ori în filmul ăsta. Firește că cei doi se îndrăgostesc, el se botează creștin pentru ea dar tac-su îl omoară. Ea îl îngroapă și așa se termină filmul. O pierdere de timp fără cusur. 

Fata din tren

Logic că am citit cartea într-o noapte. Genială. Așa că am fost curioasă să văd și filmul. Bunicel. Dar, desigur, după ce citești cartea nu ți se mai pare la fel. Plus că e greu să bagi într-un film trăirile celor trei femei. Ce simt, cum simt, de ce simt. Dar da, dacă vreți să vedeți un film bun, după o carte genială – fără a vă povesti prea multe că aș strica tot farmecul – recomand Fata din Tren. În linii mari este vorba despre trei femei, fiecare cu trăirile, durerile și bucuriile lor. Însă viețile lor sunt legate și se leagă și mai mult după ce se petrece crima. Restul vă las pe voi să aflați. Minunat, minunat! Ce e bun se lasă la final 😉

… valoarea umană nu mai reprezintă nimic.

Din păcate noi trăim într-o astfel de țară. Țara în care judecăm, ne bucurăm de răul altuia, ne hrănim cu circ ieftin și adunăm ură și prostie. Asta este ceea ce am vrut noi să fie, pentru că fiecare în parte a contribuit la starea asta de încordare.

Diferența dintre noi și restul.

Zilele trecute mi-au venit niște prieteni care stau în Anglia. Calmi, radioși, veseli, cu durere doar că, momentan, nu își pot lua copilul cu ei. Dozer, ca să-i spun și eu ca englezii, mi-a spus că acolo e mereu calm. Nu are motive să se enerveze chiar dacă muncește mult. Oamenii nu sunt ca aici. Nu există mâncătoria asta. Când a venit în țară s-a zburlit la o puștoaică care încerca să facă reclamă la țigări, ulterior și-a cerut scuze. Așa cum a spus și el “ăștia parcă dau cu ceva prafuri în aer”.

Aș completa spunând că noi ne dăm cu praf în ochi unul altuia, pentru că nu facem altceva decât să bârfim și să ne uităm la ce face celălalt. Nu ne mai apărăm ograda noastră fiind prea preocupați să o distrugem pe a celuilalt. Prostia și răutatea asta ne face pe toți să devenim fiare, am uitat complet de umanitate. Păcat, am pornit de la o istorie destul de zbuciumată și acum, în 2016, deja suntem cel mai dezbinat popor. Cred că ne-a dispărut total compasiunea, modestia și bunul simț. Poate că România nu mai e a noastră, e a lor.