Nu că aș ști exact dacă există un maxim, probabil că mai pot. Le mai duc, le mai țin, până în acea zi în care mă voi baricada undeva fără să mă mai simt responsabilă de lucruri de care chiar nu sunt responsabilă.

Știu că apropiații, cei mai apropiați, vor să facă un bine, dar de cele mai multe ori le iese fix pe dos, de parcă eu aș fi de vină că societatea asta e bolnavă, de parcă eu n-aș fi încercat, de parcă eu nu aș fi putut. Adevărul este altul. Îl știu și ei, undeva acolo, îl știu și eu. Numai că în ultimul timp m-am tot simțit vinovată că oamenii sunt așa cum sunt. Și așa cum am mai spus: “omul care nu se poate ține de o promisiune simplă, îmi arată exact ce fel de caracter are”, m-am autocitat.

Există o singură problemă pe această lume, una simplă, deloc complicată și nu mă implică: NU E VINA MEA CĂ EI NU-ȘI ȚIN PROMISIUNILE! E VINA VOASTRĂ CĂ TOT VREȚI SĂ CREDEȚI ÎN NIȘTE NIMENI.

Mai simplu de atât nici nu știu cum m-aș putea exprima. Doar că toate astea s-au adunat undeva în mine. Cum s-au adunat și altele de-a lungul timpului, unele de care nici nu aveți idee și nici nu veți avea.

Și cu părere de rău, nici la oficiul poștal nu lucrez. Probabil că ar trebui, dar nu în viața asta că nu am pilele necesare. În cealaltă stăm de vorbă. Mă nasc cu pile, de unghii eventual, poate atunci voi și avea – la unghii mă refer. Că în asta nu prea mi-a ieșit.

Sunt la un capăt, alt capăt, al unor puteri pe care simt că dacă le las, le las. Și simt că dacă-mi bag, nu mai există cale de întoarcere. Cumva, într-un fel, oarecare, că am făcut ori ba, am fost vinovatul de serviciu. Dar hai să fim serioși: dacă încerc nu e bine, dacă nu încerc iar nu e bine. Într-o zi, anumiți oameni vor fi nevoiți să se hotărască cum e bine și cum nu e. Doar să nu fie ziua aia în care e prea târziu pentru că da, vine și acel moment. Și poate că unii mă cunosc mai bine și pot confirma că atunci când îmi ajunge, îmi ajunge. Și atunci când nu voi mai spune nimic e pentru simplul fapt că voi fi prea departe pentru a-mi mai păsa. Uneori ajunge!

Chiar n-am nicio vină pentru societatea de rahat în care trăim, pentru cei care promit și apoi nu mai răspund la telefon, pentru că nu se poate mai mult. Dar astea au ajuns la acea limită în care mă gândesc serios că orașul ăsta e stricat și nu mai am ce căuta aici.

Și cum spuneam în celebrul P.ul de pe … izdă, serios, chiar nu mai angajați toate proastele la cultură. Curvele și proastele vă educă noua generație, aia de vreți să vină cu schimbarea. Îmi pare rău să vă spun, dar noua generație în momentul ăsta are doar o singură șansă: să treacă pe legale și să lase destinul să-și facă treaba. La cum sunt educați nu are ce să iasă din ei. La cum s-a divizat, împărțit (asta fiind traducere la “divizat”, nu de alta dar mulți caută în DEX), clasele sociale, oamenii, valorile, îmi pare rău să vă spun: poate că noi, cumva, nu știu cum, mai avem o șansă, dar ei nu. Se reflectă clar lucrul acesta începând din pătura de jos până la cel mai înalt nivel. Și asta nu cred că trebuie să o explic. Dacă e nevoie de informații suplimentare mai citiți și voi, măcar un ziar, eu una nu le mai dau moca.

1. Dacă tot m-ai anihilat, măcar lasă-mă să mor liniștită

Desigur, vorbesc cu viața. Altfel e greu, chiar complicat, să mă anihileze cineva. Uneori, din proprie voință, mă scot singură din circuit, pentru că nu vreau să mă enervez sau n-am chef să fac anumite lucruri, altfel, nu prea. Însă, uneori, viața te mai oprește. Îți dă un soi de anihilare, un fel de opreliște. Cred că ar fi important să știu singură când nu mai pot, dar nu știu, așa că cineva trebuie să facă ceva să mă scoată din uz.

2. Oprește-te din ceea ce faci și învață să trăiești!

Vreau, îmi doresc și uneori chiar pot. Cred că noi, majoritatea, trăim într-un contra-timp. Vrem una, dar e musai să facem alta. Firește, până la urmă nu trebuie nimic decât în capul nostru. Doar că de multe ori nu ne mai oprim din a face ceea ce facem. E și o plăcere sadică în povestea asta. Pentru că te îngropi într-o muncă sau alta cu plăcere, dar, în același timp cu enervare. Paradox, da, dar îl trăim zilnic.

De viața noastră personală, care poate însemna doar o plimbare până la blocul vecin, nici nu se mai pune problema. Când să mai ai timp și de asta? Ce să faci cu ea, la ce îți trebuie? Uneori îi duci lipsa, dar, în același timp, îți dai seama că te încurcă. Însă, din când în când, vine anihilarea și atunci, ca o formă a vieții tale persoanel rămâi să zaci pentru că nu mai ai putere să faci altceva și nici nu mai vrei.

3. Târăște-te spre tine

M-aș târî dar nu mai pot.

Mă dor toate oscioarele, dar cel mai rău e că nu pot gândi lucrurile cum trebuie. Am uitat care a fost ultimul weekend în care am făcut ce am vrut eu. Cumva, nu știu cum, am ajuns să mă învârt într-un cerc vicios. De când mi-am pus eu în cap că vreau să mă mut, nu am mai avut liniște și pace. Mna, până la urmă asta vreau, chiar vreau, dar parcă totul merge greu. Ba nu e pat, ba n-ai cu cine duce una sau alta, ba n-ai cu ce, chiar dacă săptămâna trecută aveai. Cumva lucrurile nu s-au aranjat încă și asta mă ucide încet și sigur. Oboseala care se trage din povestea asta, de fapt și de drept. Când o să ajung măcar la a avea un pat cred că mă voi și liniști.

4. Până la urmă niciun drac nu e suficient de negru

Orice e spre bine. Orice oboseală, dacă nu te duce direct în țărână, ceea ce nu e rău, te duce spre pat, într-o formă sau alta, ceea ce iar nu e rău. Uneori toți avem nevoie ca viața să ne anihileze. Chiar și prea multă energie ne ucide, așa că mai dă-o încolo, hai să ne mai și târâm 😀

Poate unii ați văzut filmul – Fata din tren – și nu ați înțeles nimic. Logic că nu, pentru că este vorba despre emoții, despre psihologie, despre femei, dacă e vorba să fim cinstiți. Categoric nu ar fi avut cum, niciun regizor din lume, să transpună pe ecran simțirile acelor femei.

Ei bine, după “Fata din tren” urmează “În ape adânci”. Cartea pentru care am dat precomandă, cartea pe care am așteptat-o cu sufletul la gură. Asta datorită autoarei care știe să scoată la iveală sentimentele umane într-un mare fel. Ei bine, am început cartea vineri și după cincizeci de pagini am abandonat-o, atât obosită cât și dezamăgită. Dar apoi am zis,după un somn bun, că merită să încerc. Și, într-adevăr. Dacă poate exista ceva mai bun decât “Fata din tren”, aceea e “În ape adânci”. Vă spun de la început, dacă nu citiți până la ultima pagină nu o să înțelegeți cu adevărat ce s-a întâmplat.

Ei bine, vorbim despre un râu dintr-un orășel. Povestea începe cu înecarea vrăjitoarelor în timpuri de mult apuse. De atunci, tot mai multe femei se sinucid. Nimic suspect. Apa îi atrage pe cei triști care vor să termine cu viața. Asta până când două femei, mai exact o copilă și o femeie care scria despre istoria râului și care era convinsă că femeile care recurgeau la acest gest sunt victime ale bărbaților, moare și ea în aceleași condiții.

Mimic ciudad ținând cont de istoria locului și a râului, doar că sora ei, Jules, care vine să o preia pe nepota sa, Lena, nu crede această variantă. Se pare că nici poliția nu e pe deplin convinsă, dar nici nu există dovezi că ar fi fost altfel.

Totuși nu este vorba neapărat despre crimă. Atunci când veți avea confirmarea că știți cine e făptașul vi se va întoarce lumea pe dos. E vorba, mai mult, despre resentimente și trecutul care te prinde din urmă. Dacă Paula Hawkins are un talent, acela e de-a da suflet personajelor, de-a se transpune în ele, de-a le transforma regretele, temerile și deziluziile în ceva real. Ceva, cel puțin într-un personaj, vă va atinge. Va scormoni în voi. Vă va aminti de propria adolescență. De cruzime. De momentele acelea jenante peste care ați crezut că nu veți trece toată viața și poate chiar nu ați trecut. Una peste alta, are talentul de-a face din crimă o justificare. Talentul de-a face din râu un adevărat personaj care, atunci când simte că nu mai poți, te cheamă la el și te îndeamnă să te abandonezi protejându-te pentru întreaga viața.

Și oare câți dintre noi nu au simțit măcar o dată că nu mai au pentru ce lupta și că abandonul ar fi soluția logică?

Ei bine, soluție logică sau nu, Nel Abbott, sora lui Jules, nu credea în sinucidere, în fugă, dar rămâne să descoperiți voi ce s-a întâmplat cu adevărat. Eu vă pot spune doar că merită fiecare pagină, fiecare cuvânt și, da, pot spună că depășește “Fata din tren”. Emoție, sentimente, crimă, pasiune, răbdare și înțelegere și, mai ales, confruntarea cu trecutul și propriile temeri.

Lectură plăcută!

Eu sunt sătulă de cei care se cred invincibili. Cum să fii invincibil când mâine poți să mori? Așa, fără nici un motiv. Megi agale pe stradă și-ți pică una în cap (un metru optzeci, șaizeci și două de kilograme, 90-60-90), dar tot mort ești, mai ales dacă pică de sus de tot. Poate că mori fericit, nu știu, zic poate, dar nu cred, însă, imediat, în fracțiunea aia de secundă pe care o mai ai, realizezi că ai fost învins. Chiar și atunci, când te trage ba pământul, ba eterul, tot doare al dracului.

Căderea. Căderea sub orice formă este mijlocul prin care Universul îți spune că e destul și când e destul e destul. Sigur, unii cad și cad și cad, și tot nu își învață lecțiile. Căderile noastre, umane, sunt lecții pe care ni le dă cineva. Dar dacă nu le înțelegem ni le poate da la infinit, noi tot tâmpi rămânem și tot buricul Universului ne credem. Doar că Cercetătorii Britanici au dovedit că Universul nu are buric. – Oricum, dacă nu au făcut-o, o vor face -.

Așa că stai liniștit, dacă ești buricul poți fi scos din uz. Oamenii trăiesc și fără, pe cuvânt. Și fără tine, dar și fără ifosele tale. Ați văzut, legea vieții, unii se nasc și alții mor. Am mai spus eu. Nimeni nu e nemuritor. Și dacă e… atunci eu nu mă mai bag, sunt prea blondă pentru problema asta.