Am în cap de ceva timp să scriu lucrul ăsta. Acum că în weekend nici nu mă gândesc să dau cuiva importanță și să stau în bula mea de bucurie, vise și ce o mai fi pe acolo, mi-am dat seama că nu îl voi scrie curând. Așa că am zis: “gata, acum e momentul, fie ce o fi”. Nu că aș fi vrut să mă mai “documentez”, doar nu mai era cazul.

Am înțeles că unii, pur și simplu, nici nu realizează, dar alții o fac cu intenții clare. Nu neapărat că ar vrea să rănească. Dar după ce te-ai agitat pentru și pe lângâ ei, dintr-o dată sunt mai importanți tot “lătrătorii de profesie”. Deh, unii s-au născut cu stea în frunte, cu mai multe intrări și ieșiri și mai puțin bun simț. Dar ăștia sunt oamenii pe care, majoritatea, îi doresc în preajmă. Din fericire, pentru mine, știu să mă retrag subtil, discret, fără să urlu – că doar de aia nici nu urlu nominal, o fac doar așa că am impresia că undeva, cineva chiar crede că sunt bătută în cap. Nu, dacă n-am vrut să pun lucrurile pe masă, a fost doar din bun simț. Nu că aș fi crezut că persoana în cauză chiar ar fi și înțeles. Știu, interesele primează. Știu, sunt de interes doar dacă e nevoie musai de mine. Pfff, neinteresant, prefer să fiu de interes pentru cine trebuie, când trebuie și cum trebuie. Și nu, din nou, eu oricum nu aveam nimic de câștigat, doar că am crezut că… Să nu mai crezi!

Ei bine, după ce faci, dregi, încerci atât cât poți să susții și să te implici, te trezești la ultima masă din colț, asta dacă mai e loc. Și culmea, ăia de nu mai aveau loc în niciun fel, sunt la masa miresei. Perfect. Nu că asta ar fi problema, dar parcă ai merita și tu un loc mai în față, doar că realizezi că nu. Ei, bine, atunci nu să fie. Cine a zis că există comunități perfecte? Nimeni. Cine a zis că te ține cineva cu forța? Nimeni. Cine a zis că nu poți pleca dacă nu-ți convine? Nimeni. Astfel, în marea mea maturitate, ușor, cuminte, fără scandal, ba chiar recomandând în continuare, da, m-am retras. Și nu, nu e vina nimănui. Timp? A, el? Îmi făceam dacă chiar mi-ar mai fi făcut plăcere. Acum plăcerea mea e alta și prefer să-mi petrec acolo timpul. Prieteni, slavă Domnului, am. Puțini, dar chiar prieteni. Pentru că nu ar exista nici conceptul de-a suna la Celi, Ema sau Roxana și să nu mă scoată din putina cu borhot. Mă rog, în aia chiar puteți să mă mai lăsați puțin.

Dar așa cum a spus Celi: “Mai bine trăiește tu ce ai de trăit pentru că e păcat să nu o faci, decât să-ți bați capul cu cine nu te merită”. Și apropo de asta, pentru că de câte ori ne-am văzut am uitat să-i spun, acea persoană a fost ștearsă și din lista mea de prieteni. Că doar, într-un fel sau altul, am pățit-o cam la fel, doar că eu nu sunt ipocrită – lucru pe care, clar, îl știai deja.

Așa că, oricât de mult mi-aș fi dorit, lumile noastre nu mai coincid, pentru că eu nu mă văd lângă acei oameni al căror singur interes primează. Azi mă pupă, mâine mă aruncă. Cum am spus, eu vă dau gratis. Chiar dacă bula mea de bucurie, oarecum, vi se datorează, restul a depins tot de mine.

Mai mult nu am de spus. Doar că regret că am decis, la un moment dat, să ofer încredere cu toate că simțeam că nu se merită. Dar, na, încă mai greșesc, dar măcar învăț.

Și cine știe, la un moment dat, unii dintre voi, s-ar putea să vă treziți cu ușa blocată, nici măcar la ultima masă din colț.

Pentru că, din câte știu eu, prieteniile se bazează pe încredere, dar și pe respect. Nu trebuie să ne pupăm zilnic sau să ne ridicăm în slăvi, dar nici călcați în picioare… Bine, nu e cazul, m-am substras de sub talpă pentru că nu-mi place să fac pe umilul doar pentru a fi prieten. Deh, nu sunt perfectă!

Și cu asta, din seara aceasta intru în bula mea și voi reveni cu picioarele pe Terra de luni, dar doar pe jumătate. Jumătatea celaltă insist să o țin pentru mine 😉

De obicei deciziile mele sunt radicale. Mereu e alb sau negru și, tot de obicei, am constatat, e minunat să fie așa. Doar că nu mereu fac asta. Pentru că uneori mă gândesc mai mult la ceilalți decât la mine. Mereu am impresia că oamenii merită măcar șansa de-a fi prieteni sau amici sau cunoștințe. Sau că merită să-i ajuți atunci când chiar sunt disperați și tu ești ultima lor scăpare. Sau, cel puțin, ultimul om care ar putea întinde o mână. Dar știți cum e, dacă i-o întinzi de prea multe ori ți-o ia cu totul și apoi te trezești până-n gât că nu mai faci altceva decât să alergi pentru binele altuia, să îți faci griji că n-are, că nu poate, că nu știe și tu trebuie să fii mereu stâlpul de sprijin.

Ai fie, asta n-ar fi nimic, dar chiar și făcând toate astea ți se reproșează diverse și stai să te întrebi ce dracu’ e în capul tău. Cu toate astea o iei de la capăt pentru că nu ai vrea să faci omul să sufere, pentru că nu ai vrea ca omul să creadă că nu se poate baza pe tine și alte bazaconii de felul ăsta.

Tocmai de aia trebuie să-i mulțumesc lui Sorin – și atât că nu vrea reclamă – pentru că la sfârșitul lui 2017 mi-a deschis ochii: “Cu unii oameni nu poți rămâne prietenă, pentru nu că fac decât să te tragă în jos, să te întoarcă înapoi și să-ți distrugă orice drum pe care l-ai începe. Cel mai bine ar fi să tai firul cu totul”. Recunosc, în acel precis moment nu mi-a convenit prea mult. M-am gândit imediat cum se va descurca fără să fiu acolo când are nevoie. Apoi am stat și am analizat cum, de fapt, pe orice drum aș porni eu, personajul, chiar dacă nu are acces la informație ci doar un al șaselea simț bine dezvoltat, reușește să mă facă să simt o vinovăție absurdă, de parcă aș fi omorât un om și trebuie musai să-mi spăl păcatele. Ceea ce înseamnă, în viziunea lui, să mă închid într-o cameră și pe cât posibil să nu mai comunic cu nimeni până nu mă lecuiesc.

Fix pe data de întâi parcă am avut revelația. Da, trebuie să se încheie acest ciclu nefast pentru mine. Nu numai că mă ține pe loc, dar are și darul de-a mă tot face să mă întorc cu gândul în trecut. Și cum să ai și tu o viață normală – bine, normalitatea la mine oricum e relativă, dar e a mea – dacă tot nu tai firele și apoi sfoara? Așa că am început mai întâi cu eliminarea cunoștințelor comune. Asta e, selecție naturală. Am înțeles și faptul că personajul nu are capacitatea, discernământul, de-a pricepe lucrurile astea. Așa cum nu a avut niciodată capacitatea de-a pricepe altceva în afară de propria persoană. Drept urmare am zis că decizia mea, de data asta, va veni fără explicații pentru că nu are sens să ne tot explicăm în fața unora care oricum te scot vinovat în fața planetei, dar mai ales în fața lor, după ce te-ai zbătut, i-ai ajutat, ți-ai călcat pe orgoliu de zeci de ori. Da, așa cum spuneam, anul ăsta sunt decisă să elimin orice persoană toxică din viața mea. Încerci să mă convingi că deții dreptatea absolută? Atunci, pa! Încerci să mă convingi că e vina mea deși am stat după tine când erai pe moarte, atunci, hai, pa! Încerci să-mi controlezi acțiunile și sentimentele, în acest caz te poți întoarce la origini fără drept de apel. Dar cel mai rău mor pe ăia care îmi spun cum să mă port, cum să mă îmbrac, cum să nu îmi lipesc chestii pe față și să nu cumva să-mi fac tatuaje, dar n-au nimic împotrivă dacă-mi toarnă alcool în pahar, nu de alta, dar ăla face bine și la neuron și la ficat. Hai, marș, sunt sătulă de ipocriți. O, da, și mai e categoria care-i judecă pe toți. Mai judecați voi pe cineva în fața mea și o să vedeți pe dracu’ în persoană. De parcă ați ști voi ce e în mintea și sufletul omului. De parcă ați fi perfecții pământului. Și mai rău, la rândul vostru vă întrebați de ce oamenii vă judecă la rândul lor. Pentru că meritați. Și din nou, mai bine pa pentru că nu am nevoie de așa ceva. Nu se învârte soarele după voi, jur, am observat eu.

În rest, să fiți fericiți! Nu vă judec și nu vă condam, doar vă alung!

Nu-mi plac Revelioanele. Nu-mi plac. Și nu sunt o ciudată, dar în ultimii ani dacă n-am fost chinuită prin cârciumi de unde doar am privit – bine, a fost unul drăguț la Curtea de Argeș cu Taraful Cătălin Iancu – atunci am stat acasă alergând pisica pe care nu o mai am. Sau ea pe mine. Cumva așa. Nu-mi plac și din alt motiv. Până vin ele, eu deja sunt plictisită de petrecut. Și vorba fratelui meu/ nașului, cum vrea el, Gabi Matei: “dar câte Revelioane să mai facem?” :))

Bine, sinceră să fiu, urăsc perioada asta cu totul dintr-un motiv foarte simplu. Nu te poți niciunde să îți iei o pâine că e full. Nu te poți duce la Mall să-ți cumperi o carte că e full. Nu poți ieși cu mașina în oraș din același motiv. Și te întrebi de la Crăciun până după Anul Nou dacă lumea asta mai e cumva întreagă la cap. Zici că asta e singura perioadă a anului în care oamenii văd mâncare – pe care apoi știm prea bine că o aruncă cu tonele.  Și de aici încep plângerile divelor și divilor că s-au îngrășat. Că n-au mai avut limite. Nu mai spunem că unii ajung la spital că doar au văzut porc tăiat pentru prima oară în viața lor și n-au vrut să le mai dea și rudelor.

Și uite așa începi să te refugiezi și să fugi de sărbători ca Dracu’ de tămâie – cu toate că am auzit eu că nu fuge de tămâie, dar mna, nu cred că-l știu personal și nici el pe mine.

Ce mi-a plăcut anul ăsta, în sfârșit? Cumva, fără să-mi propun, chiar dacă am luat cârciumile orașului la rând, mă rog, m-am mai și extins că nu mi-a ajuns doar un oraș, a fost faptul că fix în zilele în care a contat chiar am fost lângă prieteni. Mai mult coincidență că nu a fost stabilit cu un an înainte ci așa niște invitații de moment. Și iată că momentele astea au ieșit cum mi-aș fi dorit să iasă. Liniște, cântat – între noi – nu prea multă mâncare, pisici și oameni normali la cap. Pot spune că anul ăsta chiar am trăit Crăciunul. Așa da – și scutiți-mă cu sintagma “Crăciunul se face în familie”, se face acolo unde te simți bine. Mi s-a luat de prosteala asta. Mai ales că treaba asta a venit dintr-o altă poveste pe care n-am chef să o exprim acum.

Mi s-ar părea puțin mai logic să treci anul nou lângă familie, dar asta ar însemna să mă mor de plictiseală și părinții mei chiar nu vor să mă vadă la nebuni. Ai voștri nu știu, treaba lor și a voastră.

O noapte, o noapte în care trecem dintr-un an în altul. Nu e mare lucru. O noapte în care, zic eu, ar fi perfect să fim lângă oameni care chiar ne plac. O noapte ca oricare alta, pentru că majoritatea a doua sau a treia zi se duc la muncă. Hei, e doar o noapte din care avem tendința de-a face o nebunie. Eu una nu mai suport să mă gândesc că de fiecare dată cu trecerea anului îmbătrânesc și eu, și tu, și oamenii pe care-i plac. Devenim toți, din an în an, mai responsabili, mai împovărați – bine, scuze, sunt unii care nici la cincizeci n-au terminat studenția, ăia nu se pun – mai bolnavi și mai stresați. Personal nici nu vreau să mă gândesc câte am de făcut de la anul. Cum spuneam, din ce în ce mai multe. Cam asta e cu anul nou.

Să aveți parte de bucurii! Fără stres și cu multe distracții! Păcăliți așa anul 2018 pentru a trece mai ușor peste. Eu nu-mi doresc mare lucru de la el, doar să fie blând, măcar cât a fost și 2017. Restul vom trăi și vom vedea.

Să ne auzim cu bine peste un an!

Pentru că pot, pentru că vreau, pentru că merit

Ideea e că pentru prietenii mei, chiar dacă nu am putut, tot am vrut și, cumva, chiar dacă nu din prima, tot mi-a ieșit. Nu prea am știut să-i refuz. Am căutat soluții, dacă chiar nu le-am găsit m-am lăsat păgubașă. Dar întâi de toate am încercat.

Acum nu vreau să fiu înțeleasă greșit, știu că sunt câțiva care ar vrea dar nu au cum din diverse motive pe care le înțeleg clar. Mai e și Ioana care vrea, dar nici nu se pune problema, ce să fac cu 30 de kile îmbrăcată. Da, da, pe Lucian nu am cum să-l uit. El s-a oferit cu tot entuziasmul și iată, pe el nu l-am ajutat niciodată, în afara prezenței mele mirabuloase :D. Dar ideea e că mie îmi trebuie pac, pac, pac, pac. Repede și repede. Bine, asta undeva în weekend să fiu și eu 80% gata. Că așa nu are sens să ne târâm.

Toată țara vrea să mă mute 😀

După ce anunțam azi cu surle și trâmbițe pe facebook că e bine să ai prieteni în Sibiu că ei pot veni să te mute, iată că mă sună și Aradul, vor și ei să vină. Măi, măi. Copii, stați chill. Ar fi culmea acum să adun toată țara în Pitești să mă mute în vârf de munte. Gata, problema e rezolvată. Vă mulțumesc pentru intenție, dar zău că nu am nici unde vă caza pe toți. Încet, dar sigur, mă descurc. Fără să mai facă unii gât că, vezi Doamne, aș vrea să profit de specia masculină. Credeți ori ba chiar am prieteni de niște ani, prieteni nu cunoștințe provizorii. Singura problemă fiind că doar foarte puțini au și rămas în Pitești. Dar nu-i bai, dacă am probleme vin ei de pe unde sunt că de aia suntem prieteni. Mă rog, unii n-au cum să priceapă. E greu…

Cel mai mișto “interlop”

Majoritatea ați auzit de Marius Alexandru sau Televijen. Ba din scandalurile televizate, ba din zvonurile “interlope”. Ei, iată, omul ăsta a vorbit de două ori cu mine înainte de a îndrăzni prima oară să-l sun pentru că aveam probleme cu mașina. Avea treabă, dar în cinci minute, după ceas, era în fața blocului meu cu om de la service și cu tot ce trebuie pentru a mă ajuta. La un an diferență altă problemă, alt telefon. Era băgat până peste cap într-o mașină pe care o tapița el cu mâinile lui, dar a lăsat tot și în zece minute a venit să vadă unde-i buba. Apreciez și îi mulțumesc, pentru că oamenii pe care voi îi priviți cu scepticism și pe care-i judecați în fel și chip, chiar dacă nu vă sunt prieteni, chiar dacă nu ați trecut prin diverse împreună, uneori sunt mai sufletiști și mai săritori. Iar eu om ca Marius rar am întâlnit. Mulțumesc! Nici nu știu dacă am făcut-o vreodată.

Gaborii

Ei, da, să trecem și la partea legii. Am câteva cunoștințe. Pe unii i-am cunoscut când eram prin imobiliare, pe alții de prin presă. Cert e că am reușit să mă înțeleg bine cu ei – nu, nu sunt de la circulație. Azi mi-am amintit că aș avea ceva de rezolvat cu unul dintre ei. Alt om pe care nu l-am mai văzut de vreun an și jumătate și nici mari prietenii nu am avut. Dar când a răspuns a fost ceva de genul: “Blondo, fir’ar, știi că mă gândeam la tine și la cum săreai tu garduri cu fustele până la cur? Ce bine e să te mai sune din când în când un om aproximativ normal. Pot să te ajut cu ceva?” Da, m-a șocat pentru că eram convinsă că nu mă are în agenda telefonului. Dar oamenii, uneori, sunt surprinzători.

Praful

De speciile aster nu știu ce aș putea spune. Din punctul meu de vedere, cu indulgență, 85% din omenire e praf, fițe și tupeu. Nu zic că n-ar avea nimic în cap, dar au degeaba. Pentru ei e mai important să-și etaleze luxul care, de multe ori, e doar un fals. Însă, mna, despre ăștia mai bine să nu discutăm că ne pierdem timpul.

Ideea e simplă, cine vrea să fie om e, indiferent de statutul social pe care-l are. E suficient să fie acolo când e nevoie. Și dacă mai ești și tu om nu uiți și chiar dacă nu o să-i poți ajuta așa cum au făcut-o ei la un moment dat, cel puțin le poți mulțumi ori de câte ori îi întâlnești, pentru că așa e frumos!

În urmă cu ceva ani eram primul depresiv al neamului. În primul rând pentru că îmi era comod și e știut că depresia crează dependență și, în al doile rând, fiind un sistem de auto apărare. Se știe că de multe ori depresia e bună pentru că altfel am fi în stare să ucidem cu sânge rece, iar mecanismul nostru ne oprește dându-ne o depresie.

De data asta cred că s-a întâmplat pentru că sunt eu prea zmeu și cred că pot face totul singură.

Ei bine, n-am mai avut așa o stare de ceva ani. Că n-am bani, că n-am una, că n-am alta, pur și simplu nu stau să-mi bat capul. Ce o fi o fi. Dar azi am picat. Uite așa, dându-mi seama că nu pot singură. Nu pot singură să ridic o amărâtă de cutie să o duc în mașină. Nu pot. Mintea mea a tot încercat să găsească soluția, dar iată că nu a găsit-o. Pe de o parte din mândrie, pe de alta pentru că nu am chef să rămân datoare cuiva. Și atunci?

Și atunci ce? M-am înfuriat teribil, apoi, pur și simplu, am picat. Și din acel moment cu greu am mai suportat ceva în jur. Acum încă mă mai gândesc, ce, cum și în ce fel? Habar nu am. Soluții? Nu am acum. Poate că vin ele, poate nu vin, dar știu sigur că e musai să se întâmple cumva pentru că acele cutii nu se vor duce singure unde trebuie să se ducă.

Și uite așa… cine ar fi crezut că, până la urmă, mă vor dărâma niște cutii. La dracu’.

În lumina ultimelor evenimente țara s-a împărțit în două. Unde erau prieteni s-au găsit a fi dușmani, unde erau frați s-au găsit a fi vitregi și tot așa. S-a tot spus în spațiul virtual că lucrurile se vor calma, dar, poate, prieteniile nu se vor relua sau dacă se va întâmpla va fi destul de greu. Un alt lucru drăguț văzut ieri pe internet a fost următorul: “Unii spun ce gândesc, iar alții au prieteni”. Și clar să ne fie eu fac parte din prima categorie.

Ideea e simplă. Nu am de ce să cer iertare cuiva și nici nu aștept iertări de la nimeni. Serios, nu vreau să fiu iertată. În primul rând pentru că nu cer asta și în următorul chiar dacă v-ar trece prin cap că ați vrea să reluați o legătură cu mine, nu e cazul. De ce? Pentru că voi ați hotărât așa. V-am spus de mii de ori: nu am venit să țip la voi personal, nu v-am zis nici de bine, nici de rău și nu v-am cerut să vă băgați în seamă dacă nu era cazul. Cei pe care, oarecum, i-am crezut mai apropiați – că de prieteni nu poate fi vorba – și au decis așa, într-o doară că ar trebui să-și dea cu părerea despre ce cred sau fac eu, ba chiar să șteargă sau să blocheze doar pentru că nu le-a plăcut cum gândesc, ghinion, eu nu vă vreau înapoi. Au mai fost încercări timide. Frate, citește o carte și lasă-mă în pace. A fost decizia ta. Așa cum eu îmi asum deciziile, trebuie să ți le asumi și tu.

Nu am prieteni în afară de doi oameni pe care-i pot nominaliza și arăta cu degetul (sic). Am cunoștințe cu grămada. Nu vă sunt datoare cu nimic, nici moral, nici în altă formă. Nu m-ați ajutat cu nimic, nu mi-ați întins niciodată o mână, nu ați făcut decât să fiți prin preajmă în anumite conjuncturi. Poate am mai băut o cafea, poate ne-am mai întâlnit uneori, poate, poate. Ei bine, indiferent cum ar fi fost am rămas la același nivel de simple cunoștințe și tot așa vom rămâne și de acum încolo sau poate nu. Încercările astea de “reîmprietenire” nu își au sensul. Așa cum am spus: dacă niște relații s-au stricat erau menite să se strice. Dacă ne-am face acum că e totul minunat la un moment dat tot se va întâmpla. Așa că s-o lăsăm moartă. Îmi place să spun ce gândesc, cine acceptă bine, cine nu, asta e, nu am niciun sentiment de vină.

Cei care ar fi sărit în foc pentru tine indiferent de oră. Cei pe care îi scoteam din necazuri, indiferent cât de grele erau. Cei care au jurat că nu or să mai facă ca odinioară. Practic cei alături de care ai scris o istorie. Eu știu unde sunt, dar ei chiar cred că asta e fericirea?

Ei erau oamenii alături de care nu mă învingea nimeni. Pe noi nu ne învingea nimeni. Acum fiecare a ales, doar eu am rămas pe loc așteptându-i, dar cred că e momentul să renunț.