Să tot fie vreo zece ani de când n-am mai fost interesată de-a avea ceva de-a face proiectele pentru anul ce va veni.

Nu că nu aș fi avut, dar știam că se vor pierde undeva pe drum și, în plus, nu aveam niciun chef să fac o asemnea listă. Toată lumea mă zăpăcea la cap cu liste impresionante pe care le aveau în cap. În anul care vine fac și aia și ailaltă, dar mai e loc și de altele. Și uneori ajungeam să citesc liste interminabile, doar așa, să văd cam ce și-au propus alții să facă și eu nu mi-am propus. Sigur, printre zecile de prostii erau și lucruri serioase. Dar, fie ele oricum ar fi, nu au fost realizate. Și aici vorbesc despre cei pe care-i cunosc personalt. Ceilalți… nu știu, unora le-or fi ieșit că nu și-or fi făcut toți liste degeaba.

Nu, nici acum nu-mi fac listă și nu schițez teme. Știu clar ce am de făcut. Și mai știu la fel de clar că m-am înhămat la atât de multe că nu o să mai am timp să mă vait de răceala care vrea să mă prindă din urmă, de oboseală sau alte lucruri neimportante. Dar mai sunt câteva zile până la anul, așa că o să mă vait repede.

Cumva, fără să vreau asta în mod neapărat, m-am axat mai mult pe ce pot face profesional. Din 2014 viața mea personală a fost undeva pe ultimul loc și când zic “viață personală” mă refer inclusiv la momentele alea în care vrei să fii tu cu tine. Cine mai are timp de ele? Restul e can-can. Iubire, dorințe, despre familie nu vorbim, pentru că vorba unui coleg de-al meu, după ce am făcut optsprezece ani apoi am început să număr optsprezece plus unu, plus doi, până când am decis că e mai bine să rămân la cifra inițială pentru a nu zăpăci audiența 😛

Una peste alta de anul ăsta nu mă pot plânge prea tare, dar pot să mă plâng de 2016… tâmpit an. De bine, de rău 2017 a adus multe schimbări. Nu au fost majore, dar, cumva s-au resimțit mult mai bine decât în anul în care tâmpisem cu politica argeșeană, nu mai știam exact unde îmi e locul în lume și atunci când ajungeam acasă era ca și cum aș merge la un hotel unde nu mă mai aștepta nici măcar portarul… Nu, Nu, nici acum nu mă așteaptă, dar măcar reușesc să mai văd și casa, ceea ce pare absolut minunat. În fine, cred că e prea mult spus, dar patul meu, cel puțin în ultima vreme, beneficiază destul de mult de prezența mea. Da, e un pat norocos.

Ei bine, cu toate astea, de data asta, am și eu câteva planuri pentru anul care o să vină. Nu, nu-mi propun ca din ianuarie să slăbesc. Ce rost are? Nici să merg la sală, asta nu mi-a ieșit nici în jumătatea anului. Nu-mi propun nici să am o casă mare, familie, copii și nici măcar pisici – momentan și aici mă refer stric la pisici. Dar îmi propun ca toate proiectele începute acum să fie duse până la capăt, indiferent care ar fi ăla.

Pentru că dacă e ceva ce înțeleg de la an la an, e faptul că întotdeauna se ivește câte o oportunitate. Sigur, nu le văd pe toate pentru că nu mai am timp și chef, dar măcar văd câteva dintre el, care, zic eu, contează. Acum, na, nici eu nu pot alege mereu ce e mai bine. Dar cui îi pasă? Până la urmă alegerile astea ne sunt date pentru a învăța ceva. Dacă nu merge una, până la urmă, va merge alta. Nu știu ce înseamnă “până la urmă” și nici nu mă mai chinui să-mi dau seama. Dar știu că acel moment dat va veni. A, da, începând cu anul viitor cred că e un moment dat.

Și cu asta, iată, tot nu am o listă. Dar am niște ambiții. Ceea ce e mai bine decât în alte dăți.

De cele mai multe ori ador ploaia. Îmi place ploaia de vară la nebunie. Poți dansa în ploaie, poți medita, te poți gândi la mii de lucruri și, cel mai important, poți crea. Sigur, există și acea ploaie rece cu tunete și fulgere, care, dacă nu ești prea fițos, te ajută să dormi ca un nou născut.

Dar, desigur, nu despre asta este vorba.

Tot aud în ultimul timp: “plouă, nu ies din casă”. Așa cum am auzit toată vara: “E prea cald, prefer să stau la umbră”. Ok, lucruri când mai faceți. Dar nu, nu asta, voi când v-ați născut era genul acela de temperatură perfectă? Mă întreb dacă în copilăria acestor oameni or fi existat ploi, zăpezi, caniculă și alte fenomene meteo? Sau imediat după împușcarea lui Ceaușescu au început ăștia să schimbe vremea așa, doar pentru a vă enerva?

M-am săturat de plângerile astea. Iar plouă, iar ninge, iar e caniculă. Ei, da, iar, iar și iar, pentru că asta e natura, de aia avem nori, de aia avem soare și toate cele. Fenomenele meteo, vrem, nu vrem, există. Că e ploaie, că e vânt, soare sau ninsoare, toate au farmecul lor și ar trebui să învățăm să le acceptăm. Nici mie nu-mi place zăpada. Ani de zile nici n-am suportat să o ating, dar asta nu înseamnă că mă încui în casă pentru că pământul a devenit alb. Din păcate, vrem ori ba, trebuie să facem lucruri și atunci când vremea nu e chiar pe placul nostru. Sunt de acord că unele fenomene meteo ne deprimă, ne obosesc, ne dau acea senzație de neplăcere. Dar, până la urmă, asta vine și din noi, din ceea ce ne dorim de la noi. Automat că dacă mă trezesc cu fundul în sus și nu fac nimic să-l aduc la locul lui o să îi scot din sărite și pe cei care nu au nicio vină că am eu capsa pusă. 

Uneori e bine, indiferent de cum e timpul, să ne mai și impunem să zâmbim. S-ar putea să producem un miracol în noi. Ar fi bine să ne mai și impunem să iertăm sau să uităm, dar și să vedem partea plină a paharului. Pentru că nicio situație nu e doar neagră sau doar albă, dacă vedem griul pe undeva atunci avem o șansă.

Fix așa e și cu ploaia. Nu am văzut om topit de ploaie, cum nici pe mine nu m-a ucis până acum zăpada. Nu am văzut om care să se dezintegreze pentru că a picat apă pe el. Ploaia e bună, desigur, dacă vorbim de uragane nu mai e la fel, dar, până una, alta noi am cam fost feriți de fenomene extreme, iar ploaia, da, ploaia ajută pământul să dea roade și noi ne hrănim din ele. Așa că mai lăsați fițele astea. Vine iarna, toamna și-a intrat deja în drepturi. E normal să plouă, cum va fi normal să și ningă la un moment dat. An de an parcă vedem pentru prima oară apă și zăpadă. Ce dracu’ e cu lumea asta? Ne plângem până și de normalitate pentru că nu mai avem valoarea a ceea ce e firesc. Oare ne mai mulțumește ceva pe lume?