Simfonia e a noastră, a argeșenilor, dar, în special, a piteștenilor. E o tradiție de patruzeci și unu de ani. O tradiție la care am participat și eu copil fiind – ceea ce înseamnă că încă nu sunt suficient de bătrână, bilă albă pentru mine. Am criticat administrația locală ori de câte ori nu mi s-a părut corectă, dar, ori de câte ori a făcut lucruri bune, frumoase, elegante, nu am avut decât cuvinte de laudă. Eu sunt o anormală. Nu țin cu voi pentru a vă pupa fundurile că n-am de ce, dar când ceva e bine făcut, e bine făcut.

Să o luăm pe puncte:

1. Simfonia de anul acesta mi s-a părut, de de parte, una dintre cele mai bine organizate. Se vede că de la primar la vici s-au organizat și au depus eforturi. Pe lângă aceștia și directorii școlilor și chiar Generalul Tudosoiu și-au pus amprenta. Surpriză, copiii au fost încântați. O, da, la dracu’, e o fericire să apari în fața unei oficialități, proastă sau deșteaptă. Tu ești copil, știi doar că o să dai ce ai tu mai bun pentru a ți se remarca talentul. Îmi aduc aminte că aveam șaisprezece ani și din nebunie n-am vrut să particip la Simfonie. M-a luat Petre Roman în brațe și Constantin Stroe (Dumnezeu să-l odihnească!) și aproape m-au cărat acolo. Și am cântat, dar nu aveam chef, dar, adevărul adevărat e că m-am simțit al dracului de mândră. Când eram cu mult mai mică abia așteptam o manifestare de orice gen. Că era Simfonia, că mergeam pe scena teatrului unde ne vedeau doar părinții și apropiații, că făceam orice semăna a spectacol, îmi aducea o bucurie imensă. Și era concurență mare care să fie în rolul principal, jur.
2. M-am așteptat din prima clipă să apară această reacție complet stupidă. “Copiii au fost aduși în fața lui Dăncilă ca pe vremea comuniștilor”. Hai, marș, copiii, în primul rând au fost fericiți să fie acolo, să îi vadă un puhoi de lume, fără să le pese de Dăncilă – unii nici n-au înțeles cine e femeia. Dar de aici până la comunism e cale lungă. Comunism e ce ați făcut voi cu proprii copii lăsându-i la minsu zece grade sau mai bine, în fața jandarmilor, noaptea, cu înscrisuri rezistente și instigare la ură. Manifestarea aceasta nu e o instigare la ură, așa cum faceți voi, detractorilor, doar pentru că nu puteți altfel. Doar pentru că ați ajuns la un nivel de ură pură pe care nu v-o mai poate ține nimeni sub control. O, s-a făcut sub sigla PSD, atunci omorâți visul oricărui copil care nu are părinți tâmpiți să-i scoată în ger să reziste – mă rog, o fi și asta vreo metodă imunitate.
3. M-ați tâmpit toți cu poza în care un om sau doi, trei, patru, nu știu câți, îi pupă mâna lui Dăncilă. Pe bune? De parcă au pupat-o în cur. Voi înțelegeți că unii oameni face gesturi de cavalerism pentru că așa simt? Nu pentru că vor, vezi Doamne, mâine să se ducă la Guvern și să-i ceară palate. Dar asta vi se pare mai ok? Adică nu e puțin jenantă?

Sunt convinsă că și acest om, amărât, a făcut gestul din convingere, din credință, dar totuși parcă e mult, mult mai jenant, ca bărbat să lași pe cineva să-ți pupe mâinile, de parcă ai și merita.

4. Poate că se fac multe greșeli în administrația locală. Categoric unii se văd regi pe acolo, categoric altora nu le mai ajungi la nas nici cu picioroange, dar vă spus sincer, știind despre ce vorbesc, dar nu dau nume pentru că nu vreau să credeți că o fac din cine știe ce motiv, acolo, la vârf, în administrație, sunt oameni care chiar își dau interesul. Categoric n-au cum să-i mulțumească pe toți. E imposibil. Sunt câțiva care încearcă să fie mereu peste tot. Cât să poți? Cât să duci? Mai trebuie să trăiești și pentru tine măcar o oră pe zi. Să îți eliberezi mintea de toate problemele orașului. E firesc și omenesc. Dar dacă voi aveți impresia că nu și-au dat silința și că au făcut un lucru comunism… nu, nu aveți impresia asta, sunteți doar ipocriți și rău intenționați.

Și ultimul lucru pe care vreau să vi-l spun, apropo de fetița care a stat în cap pe ciment. Mi-am rupt mâna de trei ori. Pe vremea aceea făceam gimnastică aerobică, podul, roata, statul în cap, statul în mâini erau plăcerile vieții mele. De ce credeți că nu m-am oprit după ce mi-am rupt mâna prima oară?, chiar dacă mama a fost 5% disperată, pentru că, spre deosebire de alte mame, chiar m-a lăsat să mă bucur de copilărie cu toate membrele rupte. Nu m-am lăsat pentru că îmi plăcea. Lumea se minuna, mă aplauda, le plăcea să mă vadă făcând pe “maimuța”, iar eu eram fericită că merit aprecierea lor. Copiii cred în ceea ce fac și nu le e teamă de eșec, vouă, ăstora de vi-i duceți în piață cu jandarmii, vă e frica și de umbra voastră. Voi vă ascundeți în spatele unor copii. În schimb, la această manifestație, cei mici au dăruit dragoste, omenie, bucuria lor de-a fi acolo. Nu mai mâncați rahat cu gura plină că se vede pe la colțuri. Când veți fi în stare să faceți un eveniment de o asemenea anvergură atunci să vorbiți. Până una alta, voi rezistați pasiv. Nu vă luați de Simfonia noastră, de Dansul Florilor și ceea ce ne reprezintă. Nimeni nu chinuie copiii, doar voi o faceți, pentru că le băgați în cap că nu sunt demni să fie acolo, admirați, aplaudați și îndrăgiți. Asta pentru că în ipocrizia voastră ați uitat că ați fost la fel!

Mulțumesc Ildi!