De la un timp observ, doar atât. Observ fără să mai dau sfaturi sau să mă mai bag. Mi-am dat seama că orice ai face, oricum ai face, oamenii nu sunt niciodată mulțumiți. Așa că, fără să-mi propun, m-am retras cumva într-un colț și observ. Da, trăim într-o lume absolut dementă. De ce am zis nebună? O lume în care orice lucru normal trebuie despicat în patru, opt, șaisprezece – așa, ca fibra optică. Nu mai știm să ne bucurăm de normalitate. Trebuie să facem din ea un monument de nebunie. Mai e ceva normal? Oho, habar nu aveți. Sunt atâtea și atâtea lucruri care țin de normalul nostru de zi cu zi, dar nu mai vedem. Păi ce?, mai avem timp? Nu, pentru că nici nu vrem să ne facem. Măcar eu recunosc, nu mai vreau timp pentru nimic.

Nu mai vreau libere fără explicații importante. M-am săturat de ele. Pe bune, ce 1 Mai și 1 Iunie? Ziua nebuniei mondiale? Uite, astea nu mi se par normale. Oamenii așteaptă cu disperare și înfrigurare orice motiv pentru a fi liberi. Bine, bine, n-am nimic împotrivă, dar chiar dacă o luăm pe urma francezilor, știți că ăia în cele câteva zile de muncă pe săptămână chiar muncesc? Nu dorm pe birouri, nu pleacă toată ziua în pauza de masă, nu găsesc motive să se învoiască din oră în oră. Noi avem libere, avem învoiri, avem pauze, avem de toate, numai cu munca nu prea le avem. Da, știu, suntem un popor boem.

Dar când vine vorba de bârfă s-a terminat cu boemia. Ne vine așa un chef de rar s-a mai văzut pe lume. Mai, mai că am și munci dacă n-am fi ocupați să aruncăm cu bățul în altă curte.

Nu, nu e vina noastră ca nație, observ că e o chestie general valabilă. Dacă e cu răutate, vrem, dacă e cu normalitate, ne plictisim.

Avem pietre, aruncăm, nu avem, le fabricăm. Păi nu putem noi? Nu suntem noi rasa superioară a Pământului ăsta? – Cât ne-o mai suporta – Noi nu ucidem pentru supraviețuire, o facem din pură plăcere. Oh, și ce ne mai place. Cum să nu ne placă. Dar ne place și mai mult să torturăm și să scoatem oamenii în piața publică să dăm cu pietre până își dă ultima suflare.

Părerea mea, nu ne mai merităm locul pe pământ și s-a dus dracu’ teoria cu rasa superioară. Noi suntem rasa distructivă.

De cele mai multe ori ador ploaia. Îmi place ploaia de vară la nebunie. Poți dansa în ploaie, poți medita, te poți gândi la mii de lucruri și, cel mai important, poți crea. Sigur, există și acea ploaie rece cu tunete și fulgere, care, dacă nu ești prea fițos, te ajută să dormi ca un nou născut.

Dar, desigur, nu despre asta este vorba.

Tot aud în ultimul timp: “plouă, nu ies din casă”. Așa cum am auzit toată vara: “E prea cald, prefer să stau la umbră”. Ok, lucruri când mai faceți. Dar nu, nu asta, voi când v-ați născut era genul acela de temperatură perfectă? Mă întreb dacă în copilăria acestor oameni or fi existat ploi, zăpezi, caniculă și alte fenomene meteo? Sau imediat după împușcarea lui Ceaușescu au început ăștia să schimbe vremea așa, doar pentru a vă enerva?

M-am săturat de plângerile astea. Iar plouă, iar ninge, iar e caniculă. Ei, da, iar, iar și iar, pentru că asta e natura, de aia avem nori, de aia avem soare și toate cele. Fenomenele meteo, vrem, nu vrem, există. Că e ploaie, că e vânt, soare sau ninsoare, toate au farmecul lor și ar trebui să învățăm să le acceptăm. Nici mie nu-mi place zăpada. Ani de zile nici n-am suportat să o ating, dar asta nu înseamnă că mă încui în casă pentru că pământul a devenit alb. Din păcate, vrem ori ba, trebuie să facem lucruri și atunci când vremea nu e chiar pe placul nostru. Sunt de acord că unele fenomene meteo ne deprimă, ne obosesc, ne dau acea senzație de neplăcere. Dar, până la urmă, asta vine și din noi, din ceea ce ne dorim de la noi. Automat că dacă mă trezesc cu fundul în sus și nu fac nimic să-l aduc la locul lui o să îi scot din sărite și pe cei care nu au nicio vină că am eu capsa pusă. 

Uneori e bine, indiferent de cum e timpul, să ne mai și impunem să zâmbim. S-ar putea să producem un miracol în noi. Ar fi bine să ne mai și impunem să iertăm sau să uităm, dar și să vedem partea plină a paharului. Pentru că nicio situație nu e doar neagră sau doar albă, dacă vedem griul pe undeva atunci avem o șansă.

Fix așa e și cu ploaia. Nu am văzut om topit de ploaie, cum nici pe mine nu m-a ucis până acum zăpada. Nu am văzut om care să se dezintegreze pentru că a picat apă pe el. Ploaia e bună, desigur, dacă vorbim de uragane nu mai e la fel, dar, până una, alta noi am cam fost feriți de fenomene extreme, iar ploaia, da, ploaia ajută pământul să dea roade și noi ne hrănim din ele. Așa că mai lăsați fițele astea. Vine iarna, toamna și-a intrat deja în drepturi. E normal să plouă, cum va fi normal să și ningă la un moment dat. An de an parcă vedem pentru prima oară apă și zăpadă. Ce dracu’ e cu lumea asta? Ne plângem până și de normalitate pentru că nu mai avem valoarea a ceea ce e firesc. Oare ne mai mulțumește ceva pe lume?