O să încep simplu. Trei nebuni din Argeș, îmbrăcați necorespunzător, au spus NU ABUZURILOR! Pe banii lor, cu metroul, cu o oprire la KFC și multă dispoziție de-a spune “NU”. De ce? Pentru că am vrut să se vadă că se poate. Mulți, enorm de mulți oameni ar fi venit, dar nici în autocare nu ai cum să-i bagi pe toți și nici să umpli Bucureștiul de mașini nu e chiar o grozăvie. Cu toate că oltenii au venit cu mașinile proprii cu sutele. Încă de la intrare era plin de OT, DB, VL. Pentru o clipă chiar ne-am întrebat dacă nu cumva am intrat în altă zonă.

Ciudat, parol mon cher, dar nu mirosea nimeni în jurul meu, nu înjura nimeni – asta dacă nu-l pun la socoteală pe Dan și pe mine cu girafa mă-sii, nu instiga nimeni la ură. Oamenii erau spălați, normali, tineri, de vârsta a doua sau a treia. Normal, ca în orice societate. Cine o tot ține că moși, babe, etc, asta aveți și voi acasă printre părinți și bunici.

Da, adevărat că acolo unde am fost noi, pe la mijloc pe undeva, nu se auzea foarte bine. Sonorizarea a lăsat de dorit. Lumea s-ar fi manifestat și mai în spate dacă ar fi putut. Își doreau. Toți încercau să audă ce se scandează, dar na, cred că nici ei nu s-au așteptat la atâția oameni (organizatorii). Știu, da, “penali”, psd-iști și “analfabeți”, că doar astea trei cuvinte le știu rezistenții.

Am stat patru ore în picioare pentru că oricum nu mai aveam pe unde trece. Cu riscul de-a fi luați drept rezistenți nu ne-am îmbrăcat în alb, de ce, pentru că – eu, cel puțin – am vrut să demonstrez că se poate în orice culoare și mi-ar fi fost greu să-i identific pe cei cu care am plecat la drum. Nu am fost acolo pentru partidele politice. Avem prieteni în toate cele trei partide care au fost la miting: PSD, ALDE și PNȚCD, da, sigur că i-am sunat, pentru că ne-a fost teamă, cel puțin mie, că ne vor lua jandarmii drept rezistenți și aveam nevoie de ei să garanteze pentru noi. E normal, e firesc.

Da, în urma acestui miting au rămas gunoaie, așa cum au rămas și în februarie după Rezist.

Am fost acolo pentru că putem da și noi un semnal de alarmă, putem spune și noi NU ABUZURILOR DIN JUSTIȚIE! și putem fi mai civilizați decât tinerii frumoși și liberi.

Și acum aș dori să vă întreb ceva: Țara asta a fost clădită de cei care muncesc pământul, de ciobani, moți, oameni care au transpirat fizic sau cei care s-au bășit intelectual? Nu mă impresionează diplomele voastre plătite. Vreți să le vedeți pe ale mele sau pe ale celor care au fost acolo cu mine? Nu-i bai, avem și noi, dar ați jignit omul simplu, țăranul, cel care sapă, ară sau stă cu animalele la pășunat. Vă pute? Vă cred. Doar că vedeți voi, intelectualii adevărați intrau în rahatul vacilor și munceau lângă țărani, nu se fereau să facă bube în palme și nu de la labă, de la muncă. Intelectualii adevărați au trăit și au descris viața satului, viața acelor oameni care vă țin pe voi zi de zi. Acei oameni cărora vreți să le opriți pensiile. Tocmai de aia sper să le apucați și voi și să vină din urmă o altă rezistență care să nu vă mai asigure bătrânețea.

Absolut că au fost oameni din toate categoriile sociale. Absolut că așa e în orice țară a acestei lumi. Și dacă voi aveți dreptul să manifestați ilegal, avem și noi dreptul, fie că facem parte din politic sau nu, să o facem legal. Iar un miting nu e un protest și așa cum zicea cineva că dacă protestezi n-ai nevoie de legalitate. În cazul ăsta eu zic să ne dăm în cap unii altora dacă asta e mentalitatea haștag.

În mijlocul lor nu am simțit ură, înverșunare. Din contră. S-a râs, s-a glumit, ba chiar s-a râs pe seama liderilor, dar nimeni nu a mai zâmbit când a fost vorba de Codruța sau Werner, asta este diferența. Ei pot face mișto de liderii lor, pot să nu fie de acord cu ei, dar cu un lucru au fost toți de acord acolo, cel puțin în preajma mea, ABUZURILE nu trebuie să mai fie.

115 achitări doar în prima parte a anului? E jenant să reziști cu atâția oameni care au fost achitați în ciuda protocoalelor.

Și da, cele mai rele pe lume sunt aceste protocoale. Pe care sunt convinsă că le înțelegeți, chiar dacă faceți facultăți dubioase sau dacă nu sunt dubioase dați multe șpăgi să ieșiți și voi oameni. Eu vreau să cred că înțelegeți cu adevărat, doar că sunteți ai dracu’, dacă nu pricepeți atunci e clar o problemă și nu la oamenii ăștia, la voi.

Și da, din nou, dacă mâine unul singur zice să dărâmăm DNA-ul eu merg acolo și o fac.

Dar totuși, nu uitați domnilor politicieni, poporul încă o dată v-a dat încrederea. Legile alea ale justiției trebuie să iasă. Ați sacrificat aiurea niște oameni care au spus ce au gândit (Cătălin Rădulescu), Putin a făcut la fel când a venit rezistul vreo trei minute, a pus furtunul pe ei că poate le era cald. Dacă nici acum, atunci totul e degeaba.

P.S: Rog liberalii anonimi din Argeș – am înțeles, ingineri liberali anonimi – să nu mai încerce să-și facă reclamă pe seama mea, că poate, poate ies și ei la suprafață. Așa cum v-am spus și ieri, un nimeni nu poate ajunge nici măcara pe un blog, zău, până una alta, singurul prost din tagmă de care aș putea să scriu în silă e Orban, restul nu existați nici ca nume, nici ca oameni. Bine, nici individul mai sus menționat nu există ca om, dar are nume 😉

Adela ești tu, Adela sunt eu, Adela e orice femeie de pe acest pământ. Indiferent că a trecut sau nu prin experiențele ei, unele sunt asemănătoare. E greu să nu fii Adela. Să nu fi trăit, chiar dacă la cote mai mici ceea ce a trăit ea. E greu să nu fi suferit, să nu fi dăruit, să nu fi fost acolo chiar dacă știai că nu ar trebui. Noi suntem Adela, noi toate cele care, de cele mai multe ori am uitat să ne iubim pe noi și ne-am trezit într-o zi împietrite, fără a ne mai cunoaște, fără a ne mai dori asta și, într-un final, fără suflet.

Adela e orice femeie care a dat prea mult și, într-o zi, nu a mai putut da nimic.

E un nou proiect pe care cine știe când îl voi termina. Dar Adela e în curs de creație. Adela s-a născut și se dezvoltă. E înger, e demon, cel mai bun, dar și cel mai rău om. E ființa care a căzut și s-a ridicat de prea multe ori, iar în final, rămasă în picioare, a refuzat să mai simtă.

Da, cică se anunță de un nou roman. Un altfel de roman. Ea e Adela.

Nu că ar fi ceva de mirare. Trăim în România și dacă acest caz a făcut vâlvă cam o săptămână și numai cei de la SursaTa mai încearcă să-l țină în viață, restul parcă au rămas încremeniți în tăcere.

N-am văzut reacții la nivel național

Personal n-am văzut vreun domn de la Guvern prea revoltat, asta dacă o fi aflat. Televiziunile naționale au tratat cazul mai ușurel că e mai important ce face și desface Firea. Nu că ai noștrii ar fi fost mai de Doamne Ajută, dar măcar s-au mai prefăcut că le dau lacrimile. Firește, le-au șters și au uitat. La ce atâta supărare? Să se amărască? Să îmbătrânească? Să crape fierea în ei? A trecut, așa cum trece orice caz. Poate peste vreo alți opt ani vom mai găsi pe undeva niște sclavi și atunci, nostalgici, ne vom aminti că au mai fost unii la un moment dat, dar nu se face să mai reamintești că oricum ochiul uman trece peste informație, se duce acasă, își ia berea și a uitat până a pus capul pe pernă.

Stăpânii sclavilor primesc în continuare ajutor social

Articolul îl puteți citi aici, ce spun eu e doar o părere. 

Bun, țiganiada pasta are în continuare dreptul la ajutor social pentru că legea e așa cum e legea, iar sentința nu e definitivă. Așa că, legal vorbind, chiar dacă sunt închiși și NOI, NOI TOȚI plătim să stea ei acolo pe mâncare și băutură, ei mai au și drepturi și libertăți. Pe lângă asta mai sunt scutiți și de munca în folosul comunității având niște adeverințe medicale suspecte. Minunat.

Și ce dacă Primarul și încă trei ștruleți din Primăria aia au primit amenzi pentru că le dădeau ajutoare sociale? Se mai întâmplă, nu e ca și cum Proca ar fi vreun sărac și nu și-ar permite o amărâtă de amendă.

Cine le face dreptate victimelor?

Cine poate. Poate că nimeni. E la fel de posibil ca burtoșii ăia care-i supuneau unor chinuri cumplite să scape. Nu sunt dovezi suficiente sau poate că sunt, dar nu le știm și noi. Sigur că procesul se va tărăgăna până la adânci bătrâneți, asta e țara, iar legea nu există decât undeva pe hârtie.

Ce au făcut oamenii ăștia să merite așa ceva?

Ce a făcut orice om pe lumea asta să fie pedepsit în halul ăsta?

Nu știu, dar dacă acest caz nu se rezolvă într-o manieră dreaptă, chiar ne merităm soarta. Chiar suntem toți sclavi pe plantație. Unde sunt politicienii ăia pe care i-am votat? Ce fac ei? Ce face legea? Ce face oricine?

Am fost acolo, am văzut, m-am îngrozit. Da, știu, restul nu au fost, așa că nu au cum să înțeleagă. De asta cred că nici nu putem pricepe că în jurul nostru se întâmplă atrocităci pe lângă care trecem cu nepăsare. Asta este ROMÂNIA!

E o melodie pe care o aud din când în când la radio. Nu mi-o amintesc. Nici măcar un vers din ea. Încerc să rețin morala și parcă e ceva cu dacă ai ști că exist… sau nu, mă rog. E clar, e o melodie care-mi spune ceva când o aud, dar o uit imediat ce se termină. Asta nu poate însemna decât că e o tâmpenie, dar totuși a trezit ceva în mine. Nu, nu de azi…

Mai cu ceva zile în urmă (sic) mă gândeam eu la o tâmpenie de a mea. Avea legătură oarecum și cu scrisul, dar și cu descrisul (a se citi cum se dorește). Ei bine, stăteam eu așa – nu, nu chiar ca găina – într-o pauză de gândit subiecte și mi-a trecut prin minte: “Și dacă ar ști oricum n-ar avea rost”. De ce? Motive simple:

Dacă ar ști ar fi degeaba, adică ar fi așa ca și cum i-aș spune unui pisic că mâine îi cumpăr un câine de companie – lucru pe care oricum nu l-aș face, iar pisoiului nu i-ar păsa nici cât negru sub gheară. Sau, dacă i-ar păsa, eu tot n-aș face-o. Bine, n-am făcut decât să basmucesc cititorul. Firește că vreau să spun ceva inteligent, dar mna… Ideea e că dacă un om, orice om, ar ști că-mi pasă, dar nu așa cum ar vrea el să-mi pese, cu ce l-ar ajuta? Și aici nu vorbesc despre prietenii ăia de suflet sau din suflet, vorbesc de cei care vor să-mi pese, dar așa cum vor ei, nu cum simt eu.

Da, îmi pasă, vreau să știu, omule, că ești bine, fericit, mulțumit, vesel, împăcat cu viața ta, dar asta e tot. Știu că nu te ajută asta pentru că nu îți dau aripi, nici măcar speranțe false, îți dau doar ceea ce pot eu. Vreau să știu unde ești, dar numai pentru a ști că ești bine, sănătos și chiar mulțumit. Nu, nu vreau să știu unde ești pentru că aș vrea să vin acolo. Îmi pasă de tine ca om, îmi pasă cum îmi pasă de orice om pe care-l cunosc mai mult sau mai puțin, dar cam atât. Și nu, nu sunt stricată, dar nu pot da ceva ce nu am de dat.

Îmi pasă și de oamenii despre care scriu și pe majoritatea nici nu-i cunosc. Nu contează că scriu bine sau rău despre persoanele lor, mereu mă pun acolo, undeva, în locul lor și mă gândesc ce aș simți eu. Uneori bucurie, alteori tristețe, dar nu am ce face. Eu greșesc, tu greșești, toți greșesc și lumea trebuie să știe, iar noi trebuie să fim în stare să ne asumăm.

Eu mi-am asumat mereu, mai ales atunci când am comis-o grav. Așa e normal. Le comit și eu, nu sunt perfectă, ferească cine o vrea, urăsc perfecțiunea, dar știu să spun “Am făcut-o, ăla de e mai bun să dea cu piatra”. Știu, toți veți da că nu vedeți gunoiul din ochii voștrii. Dar ce urăsc cel mai mult e lașitatea. Și oricât mi-ar păsa mie, omul laș merită ceea ce i se întâmplă. Eu sunt eu și sunt liberă. Tu, din păcate, ai nevoie de cineva pe care să te cațeri pentru a avea senzația de libertate. Nu e așa, fiecare om e al lui, nu aparține altuia. Fiecare își creează libertatea. Dacă vrei să fii slugă e alegerea ta. A mea e și va fi să fiu eu: nebună, liniștită, exagerată sau o lady. Așa cum simt, așa sunt. Voi, majoritatea, vă mințiți. Toți vreți să faceți nebunii, dar vă judecă lumea. Toți vreți să scăpați din anumite lanțuri, dar nu aveți curaj. Eu mă știu, tac, suport, dar și când am zis punct e punctul cât casa. Asta e, asta va fi.

Îmi pasă, dar nu așa cum vreți voi. Iar unii nici nu meritați!

Mini fragment din a treia carte pregătită pentru anul acesta cu Iolanda Știreanu.

11:23

Am intrat în secție fără nici un chef. Ce chef să mai ai după ce te-ai trezit atât de târziu? Cafeaua nu mi-a priit și nu țineam neapărat să aflu despre amenințarea adresată lui Gibon. E băiat mare, ar putea să aibă și singur grijă de el. Plictisitor.

Am intrat în biroul lui Mihai trecând printre vreo zece polițiști.

– A murit careva? l-am întrebat pe un puștiulică.

Copilul m-a privit mirat, căscând ochii ca un abis întunecat și grăbindu-se să nege din cap.

Când am intrat am simțit imediat atmosfera funebră și totuși toți erau în viață. Gibon era al dracului de agitat, m-a privit cu bucurie, speranță, chiar recunoștință. Mihai era ca de obicei, cu chipul lui de Droopy (personaj de desene animate), veșnic trist și inexpresiv.

– Ți-ai savurat cafeaua? m-a chestionat el sec.

Da, o făcusem, dar nu aveam de gând să-i răspund.

– Așadar, am spus, toată secția stă la ușă să-l păzească pe Gibon?

Mihai și-a ridicat privirea din actele pe care le completa de zor.

– Nu, toți cei de la ușă au primit mailul.

Mi-am scos telefonul din buzunar și am verificat și eu, nimic atât de interesant ca o amenințare cu moartea.

– Ok, despre ce e vorba mai exact?

Mihai mi-a înmânat o foaie scoasă la imprimantă. Destinar nu era, nici măcar un nume sau o căsuță poștală falsă, textul, în schimb, oho, era și suna fix așa: “Până mâine la prânz vei fi mort. Poți să-ți iei toate măsurile de siguranță, nu vei supraviețui”.

– Așa din scurt? am spus. N-am nici o rochie potrivită ocaziei.

Mihai și-a pus mâinile în cap.

– Ok, ok, m-am apărat repede. Toți cei de la ușă au primit aceeași amenințare?

Mihai și Gibon mi-au confirmat din priviri. Am dat puțin jaluzele verticale la o parte și am constatat că sunt unsprezece bărbați, cu Gibon doisprezece.

– Mda, doar ei?

Gibon a dat afirmativ din mână.

– Aha, cele douăsprezece munci ale lui Hercules.

– Ce?! făcu Gibon mirat.

– Nu ți-ar strica să mai citești din când în când, l-a apostrofat Mihai. La asta m-am gândit și eu, fiecare e programat în altă zi.

– Aaa, am făcut entuziastă. Vom avea ceva înmormântări.

11:54

Dacă cineva urmărea să ucidă majoritatea bărbaților de la criminalistică eu nu aveam nimic împotrivă, doar că prin natura meseriei chiar trebuia să mă preocup. Am început cu ce era mai simplu, ce aveau oamenii ăștia în comun. Răspund simplu fără derivate: nimic. Unii nici nu știuseră că lucrează în aceeași secție, nu arestaseră pe nimeni comun, nu aveau încălcări ale legii ca subsemnata sau Gibon, nici măcar, mai mult de jumate, nu lucrau pe teren. Atunci trebuia să presupun că era o treabă aleatorie, dar nu credeam asta, așa că presupunerile mele sunt varză. Mi-am aprins o țigară în spațiul meu închis unde nu mai aveam voie să fumez.

Mă întreb dacă cei care abandonează animalele, pe care inițial le-au luat în grijă, așa fac și cu copii lor

Sigur, eu mă întreb, eu îmi răspund pentru că altcineva nu are cine. Dar v-ați gândit că așa cum abandonații copiii și îi lăsați în grija statului sau vor fi adoptați pe te miri unde, la fel se întâmplă și cu animalele? Aveți impresia că centrele astea care adăpostesc câinii au parte de prea multe donații, că statul plătește îngrijire lor, când ei nu au grijă nici de oamenii bolnavi? Gândiți-vă la cei care au copii cu probleme de orice fel, copii care nu se pot adapta în societate atât de bine, pentru că așa cum bine știți cei mici sunt răi cu cei care au probleme, dar, în 98% din cazuri s-a dovedit că un animal va ajuta copilul să se adapteze altfel, să fie din ce în ce mai sociabil.

Știți ce se întâmplă cu fiecare câine în parte care ajunge la ecarisaj? Cam același lucru care se întâmplă cu copii pe care îi abandonați sau mai rău. Am ajuns să tratăm animalele acestea cum erau tratați evreii în lagăre, pentru că ăsta e gradul de umanitate pe care-l mai avem. Am uitat să mai facem bine.

Știu că o donație de 50 de lei pe lună, la cel mai apropiat adăpost, este mult pentru omul de rând care muncește pe rupte să-și întrețină familia, dar e cam singura șansă pe care o mai au animalele astea. Nu mai donați prin fundații și ONG-uri, ați văzut clar ce s-a întâmplat la Colectiv. S-au strâns o grămadă de bani care s-au dus unde? Că la victime nu au ajuns. Mai bine vă duceți voi direct și primiți și chitanță pe donația dumneavoastră.

Dar cel mai rău e abandonul. Atunci când îi luați ca apoi să le dați drumul pe străzi nu vă gândiți că ați făcut un rău? De ce mai luați bietele animale dacă nu vă puteți asuma responsabilitatea? Le lăsați la un colț de drum ca să-i ia cei de la ecarisaj. Știți ce viață au acolo? Ați fost măcar o singură dată să vedeți? Vouă, ca oameni, v-ar plăcea să fiți închiși alături de o puzderie de alți oameni și să mâncați pe apucate? Eu una nu cred.

Și animalele au suflete, vă sfătuiesc sincer, nu vă mai bateți joc de suflete, pentru că și ale voastre sunt în pericol.