E urmarea unei discuții triste dacă mă întrebați pe mine.

Există doi oameni, pe mine nu mă băgați în seamă, sunt doar observator și clar acum vorbesc neîntrebată. Doi oameni foarte deștepți. Unul susține că minciuna este în noi toți, important e să taci, să înghiți și să știi că oricât de mult te-ar minți celălalt totuși te poți baza pe el/ea. Buzzzzz! Mai spune, de asemenea, că uneori e necesar să împachetezi adevărul pentru a nu răni. Obositor până acum. Celălalt susține contrariul. Și aici vin și eu, observatorul. Cel care a ascultat și a tras concluzia.

Bun, acceptăm o dată o minciună, o acceptăm și pe a doua, să mor dacă mă mai încălzește că mă pot baza pe X și pe Y. Minciuna e ca alcoolul, odată ce ai început să trăiești cu ea devii dependent. Nu mai bine, dacă tot nu vrei să spui ceva, nu spui pur și simplu? Fără scuze jalnice? Adică un simplu “Nu vreau să mă pronunț! Nu vreau să-ți spun!” etc, n-ar fi mai corect?

Dacă eu înfrumusețez adevărul pentru a te simți tu mai bine (oricine ai fi tu), realitatea ta se va schimba? Eu nu cred.

Ok, sunt de acord, sunt lucruri pe care nu le poți spune sau nu vrei să le spui, oricare, ok, atunci taci. Mai bine așa decât să cauți o minciună cât de mică pentru a înfrumuseța ceva ce nu poate fi împachetat. Se spune, din popor, că greșeala recunoscută e pe jumătate iertată. Tot pe principiul ăsta nu mai bine un adevăr dur decât o minciună elevată?

Nu, și știți de ce?, simplu, pentru că nu suportați adevărul. Dacă ar fi să vă analizați fiecare în parte nu v-ar plăcea ceea ce ați descoperi și atunci vă mințiți și voi pe voi. Eu, personal, nu mai înțeleg nimic din omenire. Sunteți furioși când cineva vă minte, dar nici nu suportați adevărul.