Recunosc că s-a dus vremea în care te așteptam cuminte, chiar dacă, în sufletul meu, știam că nu prea fusesem. S-a dus vremea în care așteptam la geam să-ți văd sania și renii. Și da, a fost o vreme când știam cum îi cheamă pe toți, acum am uitat. Nu mai aștept cadouri, cel puțin nu din cele materiale. Acum aștept altceva, ceva ce nu mi-ai mai adus de foarte mult timp: liniștea din creierul meu. 

Bătăliile astea neauzite și nevăzute din mintea mea mă ucid zi de zi. Aș vrea, măcar pentru o clipă – oricât ar dura ea – să se facă liniște. Să nu mai am “demoni” pe care să-i confrunt, lucruri de care să mă leg, decizii pe care să le iau. Să se aștearnă așa, un fel de zăpadă, albă și pufoasă, în creier și în suflet. Să nu mai aud, să nu mai văd, să nu mai am confruntări interioare – cu cele exterioare încă mă descurc destul de bine. 

Anul ăsta nu vreau nimic. Nici anul trecut nu am vrut și nici în urmă cu doi ani, mă rog, cred că au tot trecut vreo zece ani de când nu mai vreau, nu-mi mai doresc… Îmi fac singură mici plăceri nevinovate. Dacă am învățat ceva de la unii mai deștepți decât mine e că singurele cadouri din sulfet le primești tu de le la tine, ceea ce și aplic. De la tine vreau doar liniște. Știu că nu ești menit să dai astfel de cadouri și undeva, în mintea mea, îmi vei spune că tot eu trebuie să găsesc calea. Știu, da, teoria o știu pe toată, dar nu prea mă descurc cu practica. Așa că anul ăsta o să te rog pe tine să pui în practică pentru mine asta. La anul mă voi revanșa cumva. Și chiar ți-aș face eu ție un cadou, poate o vacanță de Crăciun că o meriți după atâtea sute de ani. 

Așa că Moșule fă ce știi tu mai bine și dă-mi și mie un pic de liniște, un pic de singurătate și un pic de odihnă. Dacă cer prea mult vezi de unde tai. Presupun că știi tu mai bine.

N-am fast sfidătoare degaba, iată că e și un folos.

Am cartea asta prin casă de vreo trei sau patru ani. Mă tot uitam la ea – nu cred să fi fost valabil și invers – și treceam la următoarea. Ce să zic? Ceva nu mă atrăgea. Dar e o vorbă, fiecare carte trebuie citită la timpul ei. Bine, recunosc, timpul a fost ușor forțat pentru că, în acest moment, am același sentiment de “lasă-mă” față de “Hoțul de cărți” și n-aș putea să explic motivul.

Ei bine, în disperare de cauză am pus mâna pe “Sindromul” și mi-am impus să citesc. Mi-am urlat în minte “gata cu știrile și filmele, fă ceva util cu mintea ta” – recunosc, urlu des la mine, altfel nu aș face nimic. Și iată că o încep și după primele 50 de pagini, destul de drăguțe, mă cam plictisesc. Dar zic în mintea mea: “hai măcar până la o sută, dacă nu arunc-o”, dar n-am mai apucat să ajung la cifra magică pentru că mă prinsese în vrajă. 

Culmea e că subiectul e foarte actual și acum. Așa cum noi toți, până la urmă, facem cursuri de persuasiuni și manipulare a maselor – sigur, unii o facem conștient pentru că ne dorim, alții mai puțin conștient – și psihiatria, psihanaliza și experiemtele ce au la bază creierul uman s-au dezvoltat. Pentru că nu toți oamenii pot fi supuși prin tehnici de manipulare, iată că există și metode mai barbare dar cu rezultate sigure. Și, cumva, sunt convinsă că acestea chiar se fac iar unii oameni, poate eu, poate tu, chiar îndeplinesc ce li se dictează fără să își dea seama de lucrul ăsta. 

Exact asta se întâmplă și cu eroul nostru, un anume Jeff Duran care se crede doctor în psihiatrie clinică. Da, am zis bine, se crede, pentru că el chiar era psihiatru doar că nu avea calitățile pe care diplomele lui spunea că le-ar avea. Ei bine, totul începe când una dintre pacientele lui se sinucide și sora acesteia vrea să-l dea în judecată. De acolo Jeff începe să realizeze cumva că nu prea își mai amintește lucruri din trecutul lui. Cum ar fi părinții, colegii de școală, când i-a căzut primul dinte etc. Amintirile lui erau exacte, adică o amintire o spunea exact la fel de o sută de ori, fără să schimbe niciun cuvânt, ceea ce niciun om normal nu poate face, pentru că amintirile noastre se schimbă în funcție de context și niciodată nu au aceeași acuratețe. Când avocata, soara pacientei moarte, vine la el acasă alături de un detectiv particular și sunt atacați, aceștia își dau seama că sunt într-un pericol real. Chiar dacă Jeff nu înțelegea de ce și uneori își dădea seama că nu se simte a fi el, nici nu avea alte răspunsuri decât cele pe care creierul său le percepea. 

Avocata insistă să-l ducă la un doctor care făcea minuni cu memoria oamenilor și atunci descoperă că avea un cip în creier. Toate amintirile sale fuseseră modificate, la fel și numele, dar și viața lui. Ultimii cinci ani îi trăise în corpul lui, dar cu o minte hipnotizată căreia i se dădeau impulsuri pentru a nu se întoarce la vechea viață. 

Experimentele guvernamentale din 60′ revin în America zilelor noastre și astfel cei doi află ce s-a întâmplat atât cu sora avocatei, dar și cu doctorul. 

Intriga este destul de complicată, dar, în același timp realistă. Nu pare a fi doar o fantezie, mai ales că despre astfel de experimente s-a mai vorbit de-a lungul timpului. Este un roman alert, plin de neprevăzut și cu o psihologie terifiantă. Merită citit fiecare rând, pentru că vă va pune pe gânduri. 

Lectură plăcută!

Da, știu, e ilogic ce vă spun, dar mi s-a reproșat la un moment dat în viață că nu suport ca o femeie să-mi fie șefă. Habar nu am de unde a mai apărut și ideea asta, dar mna, cine sunt eu să știu ce și cum?

Mă rog, oamenii nu știu că la Media Pro am avut două șefe, zău că nu m-au deranjat. În curând o să am trei sau patru sau toate :)) și sigur cel puțin două vor țipa la mine, dar ele țipă cu stil. Oricum, important e că am mintea limpede după mult, mult timp, chiar dacă încă simt o oboseală cronică. Gata. Încep să gândesc din nou.