Recunosc că s-a dus vremea în care te așteptam cuminte, chiar dacă, în sufletul meu, știam că nu prea fusesem. S-a dus vremea în care așteptam la geam să-ți văd sania și renii. Și da, a fost o vreme când știam cum îi cheamă pe toți, acum am uitat. Nu mai aștept cadouri, cel puțin nu din cele materiale. Acum aștept altceva, ceva ce nu mi-ai mai adus de foarte mult timp: liniștea din creierul meu. 

Bătăliile astea neauzite și nevăzute din mintea mea mă ucid zi de zi. Aș vrea, măcar pentru o clipă – oricât ar dura ea – să se facă liniște. Să nu mai am “demoni” pe care să-i confrunt, lucruri de care să mă leg, decizii pe care să le iau. Să se aștearnă așa, un fel de zăpadă, albă și pufoasă, în creier și în suflet. Să nu mai aud, să nu mai văd, să nu mai am confruntări interioare – cu cele exterioare încă mă descurc destul de bine. 

Anul ăsta nu vreau nimic. Nici anul trecut nu am vrut și nici în urmă cu doi ani, mă rog, cred că au tot trecut vreo zece ani de când nu mai vreau, nu-mi mai doresc… Îmi fac singură mici plăceri nevinovate. Dacă am învățat ceva de la unii mai deștepți decât mine e că singurele cadouri din sulfet le primești tu de le la tine, ceea ce și aplic. De la tine vreau doar liniște. Știu că nu ești menit să dai astfel de cadouri și undeva, în mintea mea, îmi vei spune că tot eu trebuie să găsesc calea. Știu, da, teoria o știu pe toată, dar nu prea mă descurc cu practica. Așa că anul ăsta o să te rog pe tine să pui în practică pentru mine asta. La anul mă voi revanșa cumva. Și chiar ți-aș face eu ție un cadou, poate o vacanță de Crăciun că o meriți după atâtea sute de ani. 

Așa că Moșule fă ce știi tu mai bine și dă-mi și mie un pic de liniște, un pic de singurătate și un pic de odihnă. Dacă cer prea mult vezi de unde tai. Presupun că știi tu mai bine.

Nu am multe de urat. Să fiți sănătoși că e cel mai important!

Paști liniștit!

Crăciunul, Crăciunul. Altul și altul și altul, dar nimic parcă nu mai este ca în copilărie.

M-am gândit de multe ori, dacă aș avea o pungă mare cu bani, aș cumpăra o sanie, doi reni și un Moș Crăciun care să se plimbe prin oraș. Aș vrea să le văd fețele copiilor, dar mai ales ale celor mari. Pentru că, undeva pe drum, l-am pierdut pe Moș Crăciun. Undeva între copilărie și adolescență am uitat de el. Nu l-am mai văzut ca pe moșulețul simpatic care ne aduce bucurii, ci ca pe omul care ne mai îmbătrânește încă un an și încă un an. Mi-a luat ceva timp să învăț că bătrânelul ăsta, plăsmuit de Coca-Cola, nu aduce neapărat daruri, cadouri, bunuri care nu ne mai sunt folositoare după un timp. El aduce bucurii. Mai trebuie împachetat și sufletul din când în când. Mie mi-a adus o pisică. Tembelă ce-i drept, dar e un suflet care face dintr-o casă goală una mult prea plină. Atât de plină că uneori nu mai am loc în ea. Și e o singură pisică. Sper să nu îi mai vină și alte idei că nu mai am loc.

Nu m-am omorât niciodată după sărbători, dar încă de mică mi-a plăcut să mă uit toată ziua la filmele de Crăciun. Mă ascundeam în cameră cu un maldăr de mâncare și suc pentru a nu fi nevoită să întrerup filmele. Crăciunul e mai mult relaxare pentru mine. Pentru alții e băutură, distracție sau nebunie. Ei na, nu contează. Fiecare cu Crăciunul lui. Fiecare cu bucuria lui. Important e că a venit și ne dă o clipă de repaus. Avem loc să respirăm, să ne încărcăm bateriile și s-o luăm de la capăt. Crăciunul e liniște și asta vă doresc și vouă!

E greu să fii zen când mintea îți este în o mie de locuri, dar niciunde în mod particular. Am uitat cum e să fiu eu cu mine, cu altcineva nici nu se pune problema pentru că nu suport și al doilea om. Nu mă suport nici pe mine.

Am impresia că oamenii cred că am ceva cu ei, dar nu am. Pur și simplu vreau ceva. Vreau să mă regăsesc. Acum sunt între patru lumi și nici una nu îmi este cunoscută. Doamne, e ciudat, dar îmi place! 😀

Ăștia suntem noi – desigur că mă refer la cei din poză – oameni manipulați să facem și să spunem ce trebuie. Doar v-am explicat că diplomația, toată, fără excepții, e o minciună. Dacă-i spui omului adevărul – greu de acceptat – te va urî întreaga viață, dacă-i spui o minciună te va pupa. Și cum să faci să taci atunci când aluatul tău e altul. Că doar ți-a intrat în cap baliverna aia cu “greșeala recunoscută e pe jumătate iertată” și “adevărul e mai bun decât prefăcătoria”. Să vă iasă, așa ceva nu se aplică nici la englezi. Bine, nu că ar fi ei diplomații pământului, până și ăsta e doar un mit.

Observ zilnic cum suntem trași de sfoara aia invizibilă și obligați să ne ținem gura sau să ne prefacem că nici măcar n-am auzit. “Ce dacă te-a jignit, ce dacă n-a avut dreptate?, taci și înghite”. Cam ăștia suntem noi. Robi ai unei societăți bolnave, probabil că ar trebui să mai primească niște pedepse din alea biblice să se mai curețe. Șapte plăgi, dacă nu mă înșeală memoria. Ei bine, vă spun clar și răspicat că aici nu pot să tac, dacă vin plăgile sau sfârșitul sau ce o fi, eu voi fi cea mai bucuroasă.

O să-i iau pe Vali Badea și pe Alin Niță, ne vom sui pe cea mai înaltă clădire, ne vom aprinde o țigară – să moară Cioloș de ciudă – și vom observa până ne va lua și pe noi. Eu n-am regrete dacă se întâmplă. Am vizitat, am citit, am scris, chiar dacă n-am avut o viață simplă, sufletul meu a rămas acolo, intact. S-a bucurat de nimicuri și chiar când a fost cel mai nefericit a găsit răspunsul pentru puțină căldură. De ce să-mi pară rău? Eu rău n-am făcut, alții mi-au făcut mie. Eu i-am aceptat pe toți așa cum sunt ei și am încercat să-i înțeleg, alții n-au făcut-o cu mine. Nu m-am băgat în viața nimănui, pentru că niciodată nu m-am crezut Dumneze, dar ei s-au băgat în a mea, chiar dacă pentru asta a trebuit să inventeze romane proaste pe care nici cititorii Sandrei nu le-ar fi cumpărat. Și bârfele, da, le-am auzit, că na, nu sunt surdă, dar mi-au intrat pe o ureche și mi-au ieșit pe alta, pentru că nu sunt Țața Floarea să stau pe șanț să duc vorba mai depare – auzi maică…

Cred în continuare că mergem spre involuție. Și vă dați seama că nu mă refer la internet, știință, descoperiri etc, nu, sufletele noastre involuează pentru că sunt măcinate de boala aia cruntă care se numește răutate, boala aia care se numește invidie. Asta ne ucide, ne torturează, iar când unul îți spune, pe un ton amabil, adevărul, atunci boala crește și mai mult, pentru că 90% din populația globului nu vrea să-l audă. NU, NU ADEVĂRUL DESPRE MINE. NU, MI-AM CUSUT ATÂTEA MĂȘTI SĂ VII TU SĂ SPUI CĂ NU SUNT REAL?

Dar să vă mai spun ceva. Boala vine și de aici. Și dacă eu nu știu, nimeni nu mai știe. Dacă nu vorbești, dacă nu te descarci, te poți îmbolnăvi și încă rău. Este real, nu e o aberație de-a mea, citiți și voi. Nu trebuie, cu siguranță, să vă descărcați colegului de birou, nu, nu, asta e greșeală colosală, dar un psiholog sau cineva în care aveți mare încredere ar trebui să vă asculte măcar o dată pe săptămână, astfel vă descărcați de toate acele sentimente negative pe care le strângeți în voi.

E greu, știu, să faci față unei nedreptăți, dar, în era noastră, e singura soluție. Nu mai ai voie la sinceritate și trebuie să te obișnuiești cu lucrul ăsta, oricât ar fi de absurd. Sunt puțini cei care o vor accepta, cu ei poți fi, dar nu te încrede în cei care spun că acceptă, pentru că nu e așa. Și fiți foarte, dar foarte atenți la oamenii care spun “Sincer să-ți spun sau Sunt sincer etc” pentru că în următoarea frază urmează să spună o minciună. Ține pentru tine ce auzi și nu da mai departe, pentru că viața ta nu în asta constă. Nu trăiești cu bârfele de la colțuri, trăiești cu sufletul și liniștea ta.